Emile Faguet

Etc. Etc. Căci Hugo nu este niciodată „sobru” şi caracteristica genului lui de spirit este tocmai lipsa de temperanţă. Aşa se face că în Răspuns la un act de acuzare 1 şi în In legătură cu Horaţiu2 izbucnesc, ca nişte rachete multicolore, imagini neaşteptate şi fantastice: „Am pus bonetul roşu pe vechiul dicţionar3”. – „. Dulăului/încremenit, cu zgarda bătută-n epitete, /l-ara smuls podoaba”4. – „Se-nfiora emfază-n găteala-i spaniolă5”. – „Spărsei şi peofrazei faimoasele spirale”6.

— Foiesc toţi Campistronii pe leşul lui Racine” 7 (excelent).

— Această formă a satirei prin grotesc se mai întâlneşte adeseori în Napoleon cel Mic, carte care nu prea se mai citeşte, fiindcă e o lucrare de circumstanţă; dar din care ar trebui extrase eâteva pagini, admirabile prin adevărata lor elocinţă, sau scăpărătoare de ironie.

Remarcaţi însă, acest spirit este relativ facil şi, în fond, este foarte vulgar. Impactul cuvintelor pe care o mână abilă şi foarte obişnuită cu vocabularul le ciocneşte între ele face aproape totul. Tocmai de aceea, deşi nu există nici un motiv de a-l proscrie, el reprezintă o 1 Contemplaţii, I, 1, 7 (n.a.). Vezi şi: V. Hugo, Legenda secolelor, trad. de Ionel Marinesou, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1969, p. 151.

2 Ibid., I, 1, 13 (n.a.).

3,4. 5, 6,7 y. Hugo, Legenda secolelor, éd. Cât., p. 153, 154, 155, 157, 156.

VICTOR HUGO/383 primejdie atunci când nu ai şi alt spirit. Spiritul bufon te face să spui lucruri amuzante; dar spiritul adevărat te face mai ales, ceea ce este cu mult mai important, să nu spui prostii. Iar spiritul bufon, dacă nu este supravegheat de spiritul adevărat, are uneori o altă urmare, dezastruoasă şi anume aceea de a se lua în serios. Lui Victor Hugo i se întâmplă să ia drept o idee şi uneori drept o descoperire, o fantezie inspirată de demonul burlesc, care este geniul lui familiar. Şi atunci exclamă: „Nomen, Numen, Lumen”, cu toată seriozitatea, sau, vă-zând luna ridicându-se, spune grav: „Dumnezeu oficiază şi iată înălţarea”. Trecerea de la burlescul care se amuză la burlescul care se înşeală singur şi se socoteşte deodată drept o metafizică, reiese foarte limpede în acest frumos Răspuns la un act de acuzare pe care l-am citat mai sus. În toată prima parte, care conţine o sporovăială cam greoaie, dar, în general, amuzantă, poetul se arată foarte vesel. „Ei! Da! Spune el, sunt un înspăimântător provocator de perturbaţii. Stârnit-am un teribil vânt revoluţionar în limba franceză şi l-am terorizat pe Batteux. Iar eu bătui din palme «bând sângele din fraze». Iată, nu este oare o chestiune importantă?” Apoi, deodată, se răzgândeşte: „Ba da! E o chestiune importantă şi am greşit făcând din ea un joc. Căci cine eliberează cuvântul, eliberează ideea şi cine eliberează ideea îi dezrobeşte pe oameni şi de aceea este Théophile Gautier un continuator al Revoluţiei franceze; căci este Verb cuvântul şi Verbul – Dumnezeu, de unde rezultă că orice om care înlocuieşte o perifrază printr-o metaforă este un Crist”. Chiar aşa spune. A scăpat hăţurile. Fascinaţia exercitată de o glumă pe care a făcut-o chiar el l-a împins până acolo încât s-o considere drept un Sinai1. In aceste cazuri şi din nefericire în alte câteva, vorba necruţătoare a lui Veuillot: „Jocrisse la Pathmos” pare doar aspră. S-a spus foarte bine că spiritul nu este de-ajuns pentru nimic şi serveşte la tot. S-ar putea spune că, nesatisfă- 1 Vedeţi şi glumele lui Mascarille care izbucnesc brusc într-un pasaj scris pe cel mai sublim ton: „Iar tunetul, din firea lui scos, trăsni nespus” – „Se sprijinea şi lama cu coatele pe Pol”, drept în mijlocul Satirului (n.a.).

Câtor în orice lucru, el e necesar în orice lucru, chiar în geniu, pe care-l împiedică s-o ia razna. Or, spirit Hugo are, dar de un anumit gen; şi genul lui de spirit este cel pe care-l are de obicei omul care n-are destul spirit.

De ce relevăm un cusur de ai zecelea ordin la un om care are calităţi de prim rang?

— Deoarece calităţile lui au avut aproape întotdeauna de suferit din pricina. Acestui cusur cu care s-au învecinat; deoarece cusururile sunt cele care-i limitează pe oameni, iar în acest moment mă străduiesc îndeosebi să fixez limitele lui Hugo, căci nu cunosc altă metodă de a defini decât aceea de a delimita.

IV SENSIBILITATEA SA

Sensibilitatea nu este necesară unui mare poet. Unul: dintre cei mai mari poeţi moderni, Goethe, a avut foarte-puţină sensibilitate. Cea a lui Homer, reală totuşi, a fost mult exagerată, precum şi cea a lui Virgiliu, care nu este nemărginită. Cei care se înverşunează să demonstreze-că Victor Hugo nu are sensibilitate, chiar dacă ar avea dreptate, n-ar aduce nici o dovadă împotriva lui. Totuşi nu trebuie să credem că sensibilitatea este un lucru cu. Totul neglijabil în artele literare. „Dulcia sunto”1 a lui Horaţiu rămâne adevărată. Cu sensibilitatea în artă se întâmplă cam acelaşi lucru ca şi cu moralitatea şi din aceleaşi motive. Preocuparea fie de a înduioşa, fie de a moraliza, este dăunătoare în artele plastice. Ea abate spiritul de la contemplarea formei, care este singurul obiect al artei desenului; ea duce la o pictură sau la o sculptură literară, ceea ce reprezintă o greşeală serioasă. In artele literare, dacă grija de a moraliza sau de a înduioşa nu e necesară, este totuşi la locul ei şi, atunci când există într-o anumită măsură, este utilă. Motivul 1 „Să fie dulci” (lat.).

VICTOR HUGO/385 este că poetul zugrăveşte suflete şi nu trupuri şi ci a le iubi şi a le face iubite, a le admira când sân: bune, sau de a le dori mai bune, este un exerciţiu firesc al calităţilor lui de gânditor. Moralitatea şi sensibilitatea intră în estetica literară, fiindcă arta literară este o artă psihologică.

Ceea ce este adevărat, în general, este ci sensibilitatea nu trebuie să domine, deoarece, în calitatea ei de pasiune, când domină absoarbe totul. Am căutat în altă parte1 să arăt că, dacă Saint-Simon nu are decât unele laturi de mare artist, aceasta este pentru că simte prea intens ca să poată fi stăpân pe marile lui calităţi de pictor, în artele literare un om trebuie să fie în stare să simtă intens precum şi să fie în stare să se livreze doar temporar senzaţiei sale, în aşa fel încât să se poată retrage la timp pentru a o zugrăvi, încă proaspătă, dar încetând de a mai fi tiranică, ca şi cum ar făuri un obiect din afara lui. Goethe (care, dealtfel, într-adevăr nu simte îndeajuns) este admirabil în această privinţă. Hugo de asemenea.

Dar să luăm seama ia un alt exces care nu este acela de a simţi prea intens, ceea ce te împiedică să redai bine, ci de a nu simţi deloc şi de a vrea totuşi să zugrăveşti. Este un defect obişnuit al secolului nostru. Chateaubriand şi-a etalat atât de magnific suferinţele inimii, încât toţi autorii noştri au ţinut să-şi facă o cinste din a avea o inimă zdrobită, aşa cum gentilomii din 1640 îşi făceau un punct de glorie dintr-o mare pasiune. Nu i s-ar fi iertat unui poet din 1830 să nu cânte dragostea, fie că inima l-ar fi îmboldit sau nu. Or, cum foarte bine a spus Boileau, „nu-i destul să fii poet, trebuie să fii îndrăgostit”, şi, aşa cum a remarcat foarte just un critic contemporan2, „o mare pasiune este la fel de rară ca şi un mare geniu”.

Observaţiile acestea vă vor face să înţelegeţi de ce sensibilitatea lui Hugo pare atât de inegală. El a avut amândouă defectele şi a atins punctul perfecţiunii arătat 1 Secolul şaptesprezece, Lecène, Oudin et C-ie. 1892, ediţia nouă (n.a.).

2 D-l. Brunetière (n.a.).

— Studii literare – c. 1/949386

Mai sus. I se întâmplă să se lase prea mult împins de pasiunea lui, de mânie de pildă, ea să poată da pasiunii lui arta şi forma artistică.

— I se întâmplă să zugrăvească pasiuni, pe care, în mod evident, le simte foarte puţin şi atunci să fie rece.

— Şi i se întâmplă. În sfârşit, să simtă cu intensitate şi profund, apoi ca, tocmai în momentul în care sentimentul mai este destul de puternic pentru a-l putea cuprinde în întregime, dar îndeajuns de calmat pentru a fi transformat în operă de artă, să-l sesizeze şi să-l fixeze în forma pe care w> inspiră geniul; şi-atunci nimic din ce s-a realizat în întreaga literatură franceză, şi, poate, în întreaga literatură modernă, nu este mai frumos decât cutare elegie a acestui pretins impasibil.

Ceea ce a simţit el puţin şi ar fi trebuit neapărat să le simtă pentru a le exprima bine, au fost patimile dragostei. Pe vremea sa se spunea în mod obişnuit: „Femeile nu-l iubesc pe Victor Hugo”. Asta pentru că el nu e nicidecum poetul femeilor. E cât se poate de sigur că n-a cunoscut patima unui Catul1 sau măcar a unui Tibul, sau chiar a unui Racine, care nu iubea, dar îi plăcea să fie iubit, ceea ce explică de ce i-a făcut pe îndrăgostiţi să vorbească prost şi pe îndrăgostite să vorbească admirabil.

Observaţi, un lucru deosebit de semnificativ, că versurile din tinereţe ale lui Hugo nu sunt versuri de dragoste, fapt aproape uluitor în viaţa poeţilor şi chiar a tuturor oamenilor. Dacă are una sau două bucăţi, foarte scurte şi care seamănă cu nişte poezii de salon, în Ode şi Balade. Şi nimic, am impresia, în Orientale. Trebuie să ajungem la Frunze de toamnă (are treizeci de ani) şi mai ales la Voci interioare şi Lumini şi umbre (are aproape patruzeci de ani) ca să-l găsim pe Victor Hugo îndrăgostitul, sau care se preface că este. E foarte probabil că asculta de o modă a timpului, mai degrabă decât de un impuls al inimii.

1 Comparaţi „Să iubim mereu! Să iubim iară.!” (Contemplaţii, I, 2, 22) cu „Vivamus, mea Lesbia, atque amemus!” „Să trăim, Lesbia mea şi să iubim!” (lat.), (n.a.).

VICTOR HUGO/387

Dar, când versurile de dragoste nu sunt versuri ale unui îndrăgostit care e poet, pot fi frumoase; sunt însă plicticoase. Ele cad repede în ceea ce am putea numi sensibilitate de romanţă. Romanţele sunt elegii scrise de oameni care nu simt nimic, pentru uzul celor oare se prefac că simt. O sumedenie de mici bucăţi de Hugo1 sunt romanţe scrise curăţel şi se pare că el înţelege acest lucru, fiindcă singur le intitulează, aproape ireverenţios, Ghitare.

Când nu este un simplu făuritor de ghitare, o scoate la capăt în alt fel şi cu multă abilitate; căci îşi cunoaşte meseria. Şi o face recurgând la locul comun poetic sau la o bogată zugrăvire a cadrului iubirii. Tristeţea lui Olympio este o descriere a fragilităţii iubirilor omeneşti în sânul naturii nepăsătoare şi, luată ca atare, e un lucru frumos. În Trecut2, procedeul care constă în a abate atenţia de la tablou, îndreptând^o asupra cadrului, este foarte curios. Se face o plimbare printr-un parc vechi de pe timpul lui Ludovic al XIII4ea. Poetul îi arată celei pe care o iubeşte vechiul castel, părăsit şi trist, care odinioară era plin de râsete şi cânteoe, de domni frumoşi şi de doamne frumoase şi de aventuri galante. – „Să-ţi spun atunci.” Şi nu-i spune mare lucru. Şi are dreptate; căci ceea ce-l interesa pe el, în mult mai mare măsură artist decât îndrăgostit, era castelul mohorât în vâlvătaia apusului de soare şi parcul cu rămurişul auster şi doamnele din vremurile de odinioară şi „pelerinele ridicate de spada cea lungă” şi toate acestea a reuşit să le reînvie în mod minunat.

La fel şi în ceea ce priveşte poemul V din Sufletul în floare (Contemplaţii, I): „Ieri vântul serii.”: zece versuri având un ritm fermecător, dar ca sentiment – mai curând cel al „naturii îndrăgostite” decât al unei inimi tulburate.

1 Versurile de dragoste din Frunze de toamnă, din Voci interioare, din Cântecele amurgului şi întrucâtva tot Sufletul în floare din Contemplaţii (n.a.).

2 Voci interioare (n.a.).

Abia spre sfârşit1, eliberat de influenţele modei din 1840, a dat adevărata sa notă amoroasă, foarte originală, ceva de o senzualitate plină de voioşie, ceva manierist şi cam greoi, un Gentil-Bernard colorat şi împestriţat, de un prost-gust atrăgător şi savuros, adevărat festin de curiozităţi ale stilului, de altminteri fără umbră de iubire adevărată.

Dacă, dimpotrivă, simte prea intens, mergând până la a întrece măsura, care este arta însăşi şi pe care, în alte locuri, o cunoaşte atât de bine, aceasta se întâmplă, orice ar zice, în pornirile lui de mânie. Osândele au părţi minunate, în care Hugo depăşeşte totul, unde împinge înapoi limitele cunoscute ale poeziei elocvente, unde inventează aproape (spun aproape, gândindu-(mă la d'Aubigné) un nou gen: satira lirică, imprecaţia sfântă, adevărata Ne-mesis. Sunt altele în care ceea ce n-avea îndeajuns mai adineaori, emoţia profundă, vibraţia nervoasă, există în prea mare măsură. Injuria, care este un lucru cât se poate de frumos şi foarte artistic atunci când este şi sinceră şi stăpână sigură de efectele ei, uneori aici nu se mai stăpâneşte, se risipeşte, se repetă, stăruie cu furie asupra ei înseşi, se strangulează şi se înăbuşe, se bâiguie într-o grimasă. E prea furios; tensiunea teribilă a nervilor sfâr-şeşte într-un leşin. Leşinul nu este artistic decât atunci când cunoaşte maniera de a se sluji de sine însuşi şi se supraveghează, prefăcându-se că se abandonează.

Hugo ştie bine acest lucru şi e în aşa măsură artist încât, după o explozie de vehemente cam monotone, şi, ca să fim sinceri, plicticoase, revine singur la artă şi exclamă, descoperind în întoarcerea la dragostea pentru frumos un admirabil efect de contrast: „Sunt sătul.

1 Iau întotdeauna ca dată aproximativă a operei data publicării ei. Artistul este răspunzător de lucrarea sa în momentul în care o prezintă şi, de altfel, munca de punere la punct, care dă tonul definitiv, întotdeauna precede cu puţin tipărirea. Mai adăugaţi că, în cazul respectiv, nimeni nu se poate înşela asupra procedeelor şi manierei Cântecelor, care indică drept dată a acestei opere aceeaşi perioadă cu cea a Contemplaţiilor (n.a.).

VICTOR HUGO/389

Oh! Laissez! Laissez-moi m'enfuir sur le rivage! Laissez-moi respirer l'odeur du flot sauvage! Jersey rit, terre libre au sein des sombres mers. L'écume jette aux rocs şes blanches mousselines. Par moments apparaât au sommet des collines, Livrant şes crins épars au vent îpre et joyeux, Un cheval effaré qui hennit dans les deux!

Ceea ce nu înseamnă că jumătate din Osânde nu reprezintă izbucniri gâfâitoare de furie şi un vocabular de injurii în genul lui Vadius. Ştiu bine că este sincer şi aşa se face că, dacă e obositor, cel puţin nu este rece. Pasiunea adevărată, chiar vulgara, are multă putere asupra oamenilor. Am văzut cititori, cultivaţi, fiind parcă fiziceşte zguduiţi de faimosul început: „Ah! Până la urmă ai să urli, ticălosule!” Este un strigăt. Un strigăt sincer, care nu are un iz prea puternic de intonaţie teatrală, emoţionează întotdeauna. Dacă ne gândim bine, este totuşi preferabil „ghitarelor”.

Dar există un caz în care sensibilitatea lui Hujo nu este nici artificială, nici nu poate fi contestată din punctul de vedere al artei pentru că este prea violentă. El a iubit copiii şi. Dar deocamdată luaţi notă de acest lucru. A iubit copiii. Noi toţi îi iubim, veţi spune. Noi, fără-n-doială, oameni obişnuiţi şi aflaţi aproape de buna lege a naturii. Dar nu toţi artiştii îi iubesc, trebuie să ţinem seama de asta. Montaigne nu-i iubeşte; şi nici La Fontaine, nici Rousseau şi nici atâţia alţii care s-au ferit să-i iubească refuzând să-i aibă. Hugo, prin genul lui de sensibilitate, ca şi prin multe alte trăsături, este cu adevărat omul din buna categorie de mijloc, din grosul armatei omeneşti, ou sentimente sincere şi drepte şi nu prea rafinate. El a iubit copiii, i-a cântat în versuri frumoase (Păsărelelor care-au zburat – Când intră copi- 1 Oh, lăsaţi-mă! Lăsaţi-mă să fug pe ţărm/Lăsaţi-mă să respir mirosul valului sălbatec! J Jersey râde, pământ liber în sinul mărilor întunecate. /Spuma azvârle peste stânci muselina-i albă. I Din când în când apare pe culmea dealurilor, /Lăsând să-i fluture coama risipită în vântul aspru şi vesel, /Un cal speriat care nechează spre ceruri!

Laşul.); apoi, când i-a pierdut, a fost de-a dreptul sfâşiat de durere, ca un. om de treabă, zguduit de o suferinţă grea de plebeu, doborât ca un om robust de un mare necaz care se abate asupra lui; apoi, în sfârşit, după ce a revenit acel moment de semiseninătate, care este timpul propice pentru ca sentimentul să devină materie de artă, din* durerea sa a creat opere neasemuite, care nu au nimic analog nici cu cântecele lui de dragoste, nici cu imprecaţiile lui de surghiunit, opere care sunt la înălţimea a tot ceea ce un sentiment profund a putut inspira vreodată unui mare artist: PAUCA MEAE J.

Cât de adevărat este totul acolo şi, în acelaşi timp, cât de minunat este totul făcut pentru obţinerea efectului artistic! Dacă (fiindcă la aceşti moderni se pare că nu se poate ca măsura subtilă să nu fie întotdeauna puţin depăşită), dacă există câteva trăsături cam puerile (, Oh! Frumoasa rochiţă, Pe care-o avea, vi-o amintiţi?”).

— Dar câte lucruri simţite cu adevărat, găsindu-şi limbajul şi mişcarea şi turnura care le sunt proprii întru totul!

Elle avait dix ans, et moi trenţe; J'étais pour elle l'univers. Oh! Comme l'herbe est odorante Sous les arbres profonds et verts!

Lorsqu'elle me disait: «Mon père.'» Tout mon coeur s'êcriat: «Mon Dieu.'»

Doux ange aux candides pensées, Elle était gaie en arrivant.

— Toutes ces choses şont passées Comme l'ombre et comme le vent/21 Contemplaţii, volumul II, cartea a IV-a (n.a.).

2 Ea avea zece ani şi eu treizeci; /Eram, pentru ea, universul. I Oh! Ce înmiresmată-i iarba/Sub copacii mari şi verzi! /. /Când îmi spunea: „Tată!”/Inima-mi toată striga: „Dumnezeule '.”. /înger blând cu glnduri neprihănite/Era veselă când apărea. I Toate lucrurile acestea s-au dus I Ca umbra şi ca vântul!

VICTOR HUGO/391

Avem aici un poem desăvârşit al durerii adevărate, toate fazele succesive ale marelui doliu profund: mai întâi deznădejdea, prăbuşirea omului sub lovitura unei puteri superioare, care i se pare oarbă, din care nu poate înţelege nimic altceva decât că îl loveşte şi că el rămâne ca zdrobit („Venit-a vremea să m-odihnesc. U); _ apoi amintirile, imagini din trecut, când inima, fiind încă în stare să gândească, s-a regăsit îndeajuns pentru a se închide în durerea ei şi a descoperi farmecul amar de a se nutri din această durere: era frumoasă, era blinda; mă iubea, eram fericiţi; apoi, când inima a epuizat aceasta dulceaţă a tristeţii şi nu mai are de ce să se agate nici chiar în durerea ei, o nouă deznădejde şi o prăbuşire profundă în adâncul sufletului său, mai grea şi mai sumbră chiar decât prima:

J'ai bien assez vécu.

Puisque l'espoir serein dans mon ime est vaincu; Puisqu'en cette saison des parfums et des roses, O ma fille! J'aspire à l'ombre où tu reposes, Puisque mon coeur est mort, j'ai bien assez vécu.

Maintenant, mon regard ne s'ouvre qu'à demi; Je ne me tourne plus même quand on me nomme Je suis plein de stupeur et d'ennui, comme un homme Qui s'éveille avant l'aube et qui n'a pas dormi.

Je ne daigne plus même, en ma sombre paresse, Répondre à l'envieux donţ la bouche me nuit. O Seigneur! Ouvrez-moi les portes de la nuit, Afin que je m'en aille, et que je disparaisse! 11 Am trăit îndeajuns. I Fiindcă speranţa senină în sufle-tu-mi e-nvinsă; I Fiindcă-n acest anotimp al miresmelor şi al trandafirilor, I O, fiica mea! Năzuiesc la umbra în care te odihneşti, I Devreme ce inima mea a murit, am trăit prea îndeajuns. /. /Acum, privirea-mi nu se deschide decât pe jumătate; I Nu mă mai întorc nici măcar când sunt chemat/Sunt plin de uimire şi de plictiseală, ca un om I Care se trezeşte înaintea zorilor 392

— Apoi, în sfârşit (An! Faza aceasta!), când sufletul iacă rănit şi îndurerat, dar mai ostoit pentru că totul se ostoieşte şi pentru că, ceea ce constituie infama noastră micime, dar şi jalnica noastră consolare, cu timpul deznădejdea se potoleşte, când sufletul devine din nou mai îngăduitor faţă de lucruri, mai senin, poate privi în jurul lui, poate vedea câmpiile, marea, cerul: atunci sentimentul creştin apare şi se strecoară, dacă nu ca o mângâiere, cei puţin, ceea ce este un adevăr profund, ca o formă a uşurării. Omul îşi spune că este, poate, o nelegiuire să învinuiască fiindcă suferă şi să blesteme fiindcă pare a fi blestemat (La Villequier, partea întâi) – dar că trebuie totuşi să fie iertat, deoarece o lovitură atât de puternică din partea braţului infinit este prea mult pentru micimea lui şi acest efect uluitor al marelui mister este prea mult pentru biata lui raţiune (La Villequier, sfârşitul). Şi de data aceasta, cu excepţia, după gustul meu, a unor lungimi, nu găsesc un cuvânt care să exprime întru totul frumuseţea acestei inspiraţii a inimii, a raţiunii şi a geniului:

Maintenant qu'attendri par ces divins spectacles. Je reprends ma raison devant l'immensité;

Je viens à vous, Seigneur, père auquel il faut croire;

Je vous porte, apaisé, Les morceaux de ce coeur tout plein de votre gloire

Que vous avez brisé;

Je viens à vous, Seigneur! Confessant que vous êtes Bon, clément, indulgent et doux, ô Dieu vivant! Je conviens que vous seul savez ce que vous faites, Et que l'homme n'est rien qu'un jonc qui tremble au vent; fără să fi dormit, j Nici nu mă mai străduiesc, în lenea-mi sumbră, j Să răspund invidiosului a cărui guri mă plictiseşte. O, Doamne! Deschide-mi porţile nopţii, /Ca să mă duc şi să dispar!

VICTOR HUGO/393

Je conviens à genoux que vous seul, père auguste, Possédez l'infini, le réel, l'absolu; Je conviens qu'il est bon, je conviens qu'il est juste Que mon coeur ait saigné, puisque Dieu l'a voulu!

Les mois, les jours, les flots de mers, les yeux qui pleurent

Passent sous le ciel bleu; Il faut que l'herbe pousse et que les enfants meurent;

Je le sais, ô mon Dieu!

Dans vos deux, au delà de la sphère des nues, Au fond de cet azur immobile et dormant, Peut-être faites-vous des choses inconnues Où la douleur de l'homme entre comme élément.1

Veuillot scoate un strigăt de admiraţie şi de emoţie la această primă parte a poemului. Nu ştiu de ce a găsit mai puţin frumoasă şi mai puţin creştină pe cea de-a doua, care e la fel de impresionantă şi care exprimă într-o admirabilă măsură exactă jeluirea „supusă” şi umilă, aşa cum cred că este îngăduită credinciosului. Creştinii care au suferit vor judeca: „Ţine seama, Doamne, spune poetul, că, dacă este o osândă, nj mă 1. /Acum, mişcat de-aceste reprezentări sublime. /Privesc nemărginirea şi-n gânduri iar mă zbat; /îmi plec, Stăpâne, ţie, credinţa ce se-nchină, I Şi calm ţi-ntind acu, /Fărâma-acestei inimi de gloria ta plină, /Pe care-ai frânt-o tu; Eu vin, mărturi-indu-ţi că, Doamne, eşti pe lume, /Bun, milostiv şi dulce şi iertător şi sfânt! /Eu cred că tu ştii, singur, tot ce-mplineşti anume, /Că trestie e omul ce tremură în vint; /. /Cred în (jenunchi, că singur, puternice părinte, I Pe adevăr stăpân eşti, pe jire, pe-absolut; I Cred că e bine, cred că e drept şi e cuminte I C-am sângerat în suflet, când Dumnezeu a vrut. /. /Luni, zile, vilul mării şi ochi ce plâng trec iară, /Sub cerul azuriu/E dat r. ă crească ierbii, copiilor, să moară; I O, Doamne, eu o ştiu! /In cerurile tale, pe după nori pierdute, /Acolo în azuru-mpietrit şi somnolent, /Tu plămădeşti, pesemne, noi lucruri neştiute, /în care suferinţa e doar un element. V. Hugo, Legenda secolelor, éd. Cât., p. 173–174., – « 394

Puteam aştepta să fie atât de aspră (poate că aici este o lipsă de umilinţă, dar aproape imperceptibilă), ţine seama că durerea orbeşte şi apoi că este mai puternică decât noi, care suntem slăbiciune.

Ne vous irritez pas que je sois de la sorte, ô mon Dieu! Cette plaie a şi longtemps saigné! L'angoisse dans mon ime est toujours la plus forte, Et mon coeur est soumis, mais n'est pas résigné.

Voyez-vous, nos enfants nous şont bien nécessaires, Seigneur; quand on a vu dans sa vie, un matin, Au milieu des ennuis, des peines, des misères, Et de l'ombre que fait sur nous notre destin, Apparaâtre un enfant, tête chère et sacrée, Petit être joyeux, Şi beau, qu'on a cru voir s'ouvrir à son entrée

Une porte des deux;

Quand on a vu, seize ans, de cet autre soi-même Croître la grâce aimable et la douce raison, Lorsqu'on a reconnu que cet enfant qu'on aime Fait le jour dans notre ime et dans notre maison, Que c'est la seule joie ici-bas qui persiste