Emile Faguet

Dramatic va fi, în mică măsură: va fi dramatic (lucru de o extremă importanţă pentru istoria artei la data aceea, dar insuficient pentru a dăinui) prin toată latura pitorească, incapabil, dealtfel, de a da o viaţă completă personajelor sale.

Romancier va fi, în maniera unui poet epic, făcând să reînvie o epocă, neştiind să fie creator de suflete.

Liric va fi; şi multă vreme s-a crezut că asta este în primul rând. Ideile generale, patrie, religie, libertate, onoare, glorie; sentimentele primitive, dragoste, mânie, durere sunt, fără-ndoială, de-ajuns. Ele i-au fost de-ajuns unui Pândar. Şi dacă aceste idei, pentru a se exprima şi a izbucni, găsesc, în mod firesc, imaginea întotdeauna gata pregătită, întotdeauna precisă, întotdeauna nouă, ţâşnind veşnic dintr-o minte inepuizabilă în această pri-

— Studii literare – c. 1/949418

Vântă şi ritmul, altă formă, care este pentru ureche ceea ce este imaginea pentru ochi:

Le rythme divin, moule mystérieux

D'où sort la strophe ouvrant şes ailes dans les deux1.

Ce ar mai lipsi? De fapt, foarte puţin. Uneori mişcarea, clanul, avântul, ceea oe sentimentul adevărat, profund, bătaia mai grăbită a inimii dă poeziei lirice. Hugo (adeseori) nu simte îndeajuns, nu se aruncă pe sine însuşi în viitoarea strofelor sale, pare că, stând deoparte, le împinge la asalt şi, la o examinare mai îndeaproape, se întâmplă ca mişcarea sa lirică să semene cu o mişcare oratorică.

Poet epic, el va fi, pe deplin, în toată accepţia cu-vântului şi fără ca în acest domeniu să pot vedea, oricât aş căuta, ceva care să-i fi lipsit cât de cât. Ideile foarte generale sunt de-ajuns pentru a sta la baza acestui gen de lucrări şi marile sentimente primitive, fără complexitate şi fără nuanţe, sunt de asemenea de-ajuns. Mânia lui Ahile, setea de răzbunare a lui Ahile, mila lui Ahile, respectul faţă de zei, respectul faţă de oaspeţi, respectul faţă de cei ce cer îndurare, dragostea de ţară, dorinţa de înapoiere în ţară, ideea de dreptate, prudenţa în primejdie, moderaţia când norocul îi zâmbeşte, răbdarea în suferinţă şi rezistenţa în nenorocire sunt locuri comune în ceea ce priveşte sentimentele şi ideile. Iată fondul moral al unei epopei. Iată ceea ce face ca o operă de artă de acest fel să fie atât de găunoasă când este lipsită de culoare, de relief, de desenul sculptural al lucrurilor şi al oamenilor, de sentimentul profund al caracterului şi al fizionomiei unei epoci, de firescul invenţiunii, de o naraţiune amplă şi viguroasă, de imaginară abilă a unor amănunte adevărate şi izbitoare şi de un nu ştiu ce care sugerează belşugul, acea bucurie a autorului de a crea şi de a se destăinui, care i se comunică cititorului şi care îl farmecă. Iată viaţa însăşi a unei epopei.

— Şi 1. Ritmul divin, tipar misterios/Din care iese strofa, des-făşurindu-şi aripile spre ceruri.

VICTOR HUGO/419 este tocmai tot ceea ce Hugo are din plin şi parcă până-n fundul sufletului.

Dar când mai pune şi ceva pe deasupra! Când, la priveliştea pregnantă a lucrurilor, adaugă şi sentimentul cu care el însufleţeşte lucrurile! Dacă ştie nu numai să vadă „secerătorii culcaţi, formând grupuri întunecate” şi „roşii lăncieri agitându-şi suliţele, ca nişte flori de purpură printre spicele dese de grâu”; nu numai să audă „tălăngile turmelor care bat nedesluşit” şi „în câmpiile învecinate zăngănitul neclar al lăncilor sarazine”; – ci şi să simtă „străfulgerarea fioroasă a spadelor” şi „groaza care pluteşte pe tavanul temniţelor”, pe Durandal care „pare un duh sinistru”, care „dă cu vârful spadei lovituri ce par lovituri de aripă” şi „se dezlănţuie într-o înfricoşătoare sărbătoare a paloşului”; – nu va fi oare, în mod evident, epopeea fieful său, reşedinţa sa senioriali şi ca un fel de patrie a însuşi geniului său?

Să mai adăugăm, ceea ce nu-i altceva decât o transformare, ba chiar o simplă prelungire a epopeii, evocarea cimeriană sau sibilină a unor lumi necunoscute, a unor ţări de vis, a celor şapte ceruri sau a celor şapte coruri ale Stixului, călătoriile în lumea supranaturalului şi a impenetrabilului, unde, datorită aceleiaşi mişcări a imaginaţiei, îi place să se cufunde şi atunci este prea romanesc şi artificial, dar puternic încă în ceea ce priveşte şi fantezia aventuroasă, ca un homeric Cyrano.

În rezumat, admirabil regizor al locurilor comune, dramaturg pitoresc, romancier descriptiv, liric viguros, rece uneori, epic superior şi minunat.

VIII

CUM COMPUNE EL

Nimănui în toată literatura franceză, nici chiar lui Malherbe, nu i-a plăcut atât de mult ca lui Victor Hugo o compoziţie exactă şi bine ordonată. E de necrezut cum de contemporanii săi din 1840, care se considerau reprezentanţi ai tradiţiei clasice, nici n-au observat că, 420

Cel puţin sub această latură, care este cea mai izbitoare şi care-ţi sare în ochi, Hugo e întru totul un clasic şi un clasic francez; că expunerea sa de idei este mult mai consecventă decât o satiră de Horaţiu sau de Iuvenal; că poemele sale lirice au o ordonare mult mai riguroasă decât cele ale lui Pândar; că dramele sale, atât de deosebite în ceea ce priveşte fondul de cele ale lui Racine, sunt, prin compoziţia lor, nişte tragedii cu aceeaşi stricteţe structurate ca şi Britannicus. Că nu acesta este fondul lui Victor Hugo, sunt de acord; dar acesta este aspectul exterior, care trebuie să izbească de la prima vedere. El are gustul unei compoziţii chiar materiale: îi place simetria. Primele versuri din prima sa culegere sunt următoarele:

Le vent chasse loin des campagnes Le gland tombé des rameaux verts; Chêne, il le bat sur les montagnes; Esquif, il le bat sur les mer.1 „Antiteză” se va spune. Căci trebuie să recunoaştem că, de la bun început, ne-am dat seama că lui Hugo îi place antiteza. Dar, ceea ce n-am remarcat imediat, este că, la Hugo, antiteza, cu mult înainte de a fi un procedeu de stil, este un procedeu de compoziţie, fiind un mod de a gândi. E gustul pentru simetrie în expunerea ideilor. Lui îi place ca gândurile să-şi răspundă unul altuia, ca o strofă şi o antistrofă, sau ca pavilionul din dreapta şi pavilionul din stânga al unei clădiri. Adeseori, se mulţumeşte cu această compoziţie elementară, care ţine mai mult de desen decât de poezie.

Multe dintre locurile sale comune sunt turnate în acest tipar. Seara pe mare: două personaje, unultrist, celălalt zâmbitor, unul privind marea întunecată, celălalt cerul senin şi aşa mai departe. Magnititdo părui: o stea şi focul unui păstor, cerul şi pământul, omul şi Dumnezeu 1 Când cade ghinda din frunzar I O-alungă vântul pe câm-pie; I Din munţi o smulge, de-i stejar; I Pe mări, de-i luntre, o sfâşie. V. Hugo, Versuri, „Poetul şi Revoluţia”, trad. de Petre Solomon, E. S. P. L. A., Bucureşti, p. 15.

VICTOR HUGO/421 etc.

— Nefericiţii: Nefericiţi, după criteriile oamenilor, în fond cu adevărat fericiţi; fericiţii veacului – nişte făpturi cu adevărat jalnice; asupriţii voioşi; asupritorii chinuiţi; Abel; Gain: compoziţia simetrică a unei predici a lui Bossu et – Dumnezeu este mereu de faţă: vara natura este blinda pentru cel sărman; iarna mila se trezeşte pentru a-i veni în ajutor: „din urne diferite Dumnezeu îşi revarsă în valuri îmbelşugate iubirea lui”.

— Tot trecutul şi tot viitorul: trecutul este jalea şi se îndoieşte de Dumnezeu sau huleşte; viitorul este fericirea şi crede în el şi îl adoră.

Acesta este motivul pentru care, atunci când dizer-tează, lui Victor Hugo îi place forma dialogului. Dialogul distribuie el însuşi expunerea prin antiteza. Observaţi în Nefericiţii antiteza particulară intercalată în antiteza generală. Este pusă în dialog. La un moment dat, se prezintă o obiecţie: „Da, fără-ndoială, nenorocirea e frumoasă atunci când e glorioasă”. Răspuns: „Ei bine! Nu! Sublimul se află în starea de jos.” – Numeroase bucăţi de mici proporţii sunt aranjate astfel: „Mormântul îi spuse Trandafirului.” – „Floarea îi spunea Fluturelui.” Dar şi bucăţi mari: Zenit şi Nadir (Cele patru inspiraţii).

Îi place – ceea ce reprezintă acelaşi procedeu, rafinat într-un mod foarte plăcut şi produce un frumos efect de surpriză – să-şi dea singur răspunsul într-o a doua bucată, atunci când crezi că în prima a ajuns la o concluzie, în Osânde: La marginea mării – Nu; în Cele patru inspiraţii: „Cântec – Lovitură de spadă; da, dar nu de pumnal; în Contemplaţii:?” – Explicaţie; în Cele patru inspiraţii întreg poemul despre Revoluţie, şi-apoi, după ce a terminat acest poem: Fie, dar oricum ceva ce seamănă cu ura.

— Ba, o dată, îşi dă răspunsul de la o oarecare depărtare, după o jumătate de volum intercalat între primul membru al antitezei şi cel de al doilea; A doua Legendă: Cometa şi, după o sută de pagini, Adevărul. Aici procedeul devine cam complicat şi e bine să fim avertizaţi.

Un alt procedeu de a aranja, care continuă să fie cam material şi artificial, dar care aminteşte deja mai puţin 422

De şcolar, este acea dibăcie de a da amploare şi de a umfla în mod progresiv pe care gramaticii din Alexandria ar fi denumit-o compoziţie ropalică. Închipuiţi-vă întâi pianissimo, apoi piano, apoi rinforzando, apoi crescendo şi, în sfârşit, corul universal al cupletului despre calomnie al lui Beaumarchais. Acest ritm, care, el singur, ar fi suficient pentru a arăta în ce măsură geniul lui Hugo este oratoric, e foarte evident într-un foarte mare număr de poeme, fie elegiace, fie lirice, fie epice. După începuturi modeste şi pe un ton ponderat, îi place să ne conducă, parcă pe o scară, la nişte peroraţii ample şi strălucitoare, în care auzim sunetele alămurilor dintr-un finale de operă italiană.

Claire (Contemplaţii, II) care, dealtfel, are unele amănunte fermecătoare, e stricată, după părerea mea, de una dintre aceste concluzii de mare orchestră; Stella (Osânde) se desfăşoară în felul acesta (dar într-o perfecţiune absolută; Tristeţea lui Olympio, cu multă abilitate, dar cam rece totuşi. De asemenea, Satirul (Prima Legendă). De asemenea, Titanul (A doua Legendă). De asemenea, cele două bucăţi sudate una cu alta, Răspuns la un act de acuzare – Urmare (Contemplaţii, 1). De asemenea, primele două cânturi din Ispăşirea (Moscova şi Waterloo), dacă le desprindem ca pe un fragment epic; şi aici procedeul vădeşte o ştiinţă neşovăitoare, o artă desăvârşită, un efect prodigios. De asemenea Forţa lucrurilor (Osânde). Aş mai pLitea cita alte o sută de exemple.

Şi acest procedeu, ca şi cel precedent, a fost disimulat şi totodată rafinat de el, într-un mod care trădează un mare artist. Vorbeam de un progres continuu şi de o gradaţie. Închipuiţi-vă că, dimpotrivă, el suprimă cel puţin o parte din progresie şi din gradaţie şi, brusc, ră-mmând limpede, trece la amploarea finală. Va obţine, în acelaşi timp, efectul de amploare şi efectul de contrast. Aceasta ţine de o artă foarte savantă, şi, cel mai adesea, foarte izbutită. De multe ori, aceasta este calea pe care ajunge Hugo să dea senzaţia de sublim. Un semănător pe ogor, seara. O descriere sobră. Omul merge în sus şi în jos, azvârlind în brazde viitoarea recoltă. Apoi, fără tranziţie, ideea de divinitate a muncii:

VICTOR HUGO/423

L'ombre où se mêle une rumeur Semble élargir jusqu'aux étoiles Le geste auguste du semeur.1

Am mai citat „calul speriat care nechează spre ceruri” (Osânde, VI, 5).

— Vedeţi de asemenea, Cuvinte de pe dună (Contemplaţii, II): Tristeţe. Vine o vârstă când omul nu mai vede încotro s-o apuce. Este Valea lui Lamartine. Acesta ar spune, cu o mişcare foarte bună dealtfel: „Dar în juru-ţi e natura care te îmbie şi te iubeşte etc.”. Dar dacă am suprima tranziţia? Iată ce ar rezulta:

Oh! Que je te sens froide en te touchant, ô mort, Noir verrou de la porte humaine! Et je pense, écoutant gémir le vent amer

Et l'onde aux plis infranchissables; – L'été rit; et l'on voit sur le bord de la mer

Fleurir le chardon bleu des sables. 2

Citiţi, de asemenea, din acest punct de vedere, Trâm-biţa judecăţii (Prima Legendă); sfârşitul, atât de original, din înnoptând (Osânde): tâlharii sunt în han şi chefuiesc. Optzeci de versuri (unele de prisos), apoi deodată şi fără să fim avertizaţi:

Dehors, par un chemin qui se perde dans la nuit, Hâtant son lourd cheval donţ le pas se rapproche, Muet, pensif, avec des ordres dans sa poche, Sous le ciel noir qui doit redevenir ciel bleu, Arrive l'avenir, le gendarme de Dieu! 31 Amurgul, într-un zvon agrest, I înalţă parcă pân-la stele j Al săditorului larg gest! V. Hugo, Legenda secolelor, éd. Cât., p. 266.

2 Şi cum te simt, o, moarte, de gheaţă când te-ating, /Zăvor ce ne închide poarta! /Pe gânduri cad când vântul se vaită-a prăpăd, I Şi valuri unduiesc sub astre; I Ci râde vara, colo-n nisipul mării văd I Ciulini smălţaţi cu flori albastre. V. Hugo, op. Cât., p. 181.

3 Afară, pe un drum ce se pierde în noapte, I Zorindu-şi calul greoi al cărui pas se apropie, f Mut, căzut pe gânduri, cu poruncile păstrate-n buzunar, /Sub un cer negru ce va să devină iar albastru, I Soseşte viitorul, jandarmul lui Dumnezeu!

Şi acest minunat sfârşit din Somnul lui Booz: Noapte de vară, pe vremea secerişului, snopi, căpiţe, saci cu grâne, cornul lunii la apus. Şi „Ruth se-ntreba încet”

Quel dieu, quel moissonneur de l'éternel été Avait, en s'en allant, négligemment jeté Cette faucille d'or, dans le champ des étoiles.1

Nu există artă mai savantă şi nici mai aleasă.

Adesea compoziţia lui Hugo atât de supravegheată, întotdeauna, este mai banală. Întotdeauna compui aşa cum concepi. Victor Hugo gândeşte foarte des folosind locul comun, de unde rezultă că el compune prin dezvoltare. Dezvoltarea este în aşa măsură forma locului comun, încât parcă face corp cu el. Ea răspunde aceleiaşi nevoi a spiritului omenesc. Oamenilor le place să li se spună ceea ce li s-a spus întotdeauna şi astfel ia naştere locul comun; le place, de asemenea, să li se repete ceea ce li s-a mai spus şi aceasta este definiţia dezvoltării. Este forma care place cel mai mult spiritelor simple, cu condiţia să fie înzestrate cu o anumită uşurinţă în folosirea vocabularului care să le permită să nu repete lucrurile întocmai în aceiaşi termeni. Un meşteşugar de la oraş, o femeie din popor dezvoltă ideile fără încetare şi le place să asculte oameni care ştiu să dezvolte. „A vorbi bine” în limbajul popular nu înseamnă altceva decât a avea geniul dezvoltării. În învăţământul public, copiii sunt învăţaţi să dezvolte fiindcă este singura artă literară de care sunt capabili şi fiindcă e bine să li se dea posibilitatea de a mânui cu uşurinţă vocabularul. Victor Hugo este împins să dezvolte de principalul său cusur, care este lipsa de idei şi de principala sa însuşire, care este o neînchipuită forţă de a crea şi de a reînnoi expresia. Cineva a făcut o remarcă foarte bună2 că unul dintre 1 Ce zeu al verii-eterne, ce bun culegător, I Ducându-se alene, zvârli nepăsător, j O seceră de aur în câmpul plin de astre? V. Hugo, Legenda secolelor, éd. Cât., p. 203.

2 Paul Albert, Poètes et Poésies (n.a.).

VICTOR HUGO 7425 procedeele sale obişnuite este de a traduce o singură idee printr-o lungă serie de imagini diferite:

Hélas! Que j'en ai vu mourir de jeunes filles.

Il faut que l'herbe tombe au tranchant des faucilles.

Il faut que dans le bal les folâtres quadrilles.

Il faut que l'eau s'épuise à courir les vallées.

Il faut que l'éclair brille.

Il faut qu'avril jaloux.

Numai că se pare că, în mod greşit, acest procedeu este considerat nou. Este vechea dezvoltare clasică, pe care Fénelon i-o imputa lui Molière. „Terenţiu, în patru cuvinte, spune cu cea mai elegantă simplicitate ceea ce Molière nu spune decât printr-o sumedenie de metafore vecine cu galimatia 2. De pildă:

Eh! Quoi! Vous ne ferez nulle distinction

Entre l'hypocrisie et la dévotion?

Vous les voulez traiter d'un semblable langage, Et rendre même hommage au masque qu'au visage;

Egaler l'artifice à la sincérité, Confondre l'apparence avec la vérité, Estimer le fantôme autant que la personne, Et la fausse monnaie à l'égal de la bonne? 3

Cum e uşor de înţeles, Hugo se lasă ispitit de această aci'litate a sa atunci când este mai mult orator decât

Vai! Câte tinere fete am văzut râurind. /De ce trebuie iarba să cadă sub tăişul secerilor. /De ce trebuie la bal cadriluile dezlănţuite. /De ce trebuie să secătuiască apa tot curgând rin văi. /De ce trebuie fulgerul să strălucească. I De ce trebuie prilie pizmaş. /2 Scrisoare către Academia franceză, VII (n.a.).

3 Tartuffe, Actul I, scena V.

Cum? Nu-i vreun semn, niciunul, să poţi să osibeşti/între ăţărnicie şi-evlavie?

— Greşeşti! /Cum! Nu simţi, între ele, e larg abis se cască? I Cu-aceeaşi cinste-ntâmpini obrazul viu, i-o mască? I Aşezi pe aceeaşi treaptă dreptate şi tertip, /Spola şi-adevărul să poarte acelaşi chip? I Pe om, ca şi pe um-ra-i, un preţ la fel se pune, I Şi banii falşi să umble tot ca onede bune? Molière, Tartuffe, Ed. de stat, Bucureşti, 1947,. A III-a, p. 37.

Artist. Astfel, el faoe risipă de acest gen de seducţii la începutul şi la sfârşitul carierei sale în Ode, în Orientale (Navarin), în Frunze de toamnă, Voci interioare şi în A doua Legendă {romancero-ul Cidului), Cele patru inspiraţii (tiradele ducelui Gallus), în sfârşit, în A treia Legendă, Papa, Asinul unde nu pare să aibă altă grijă decât de a împinge geniul enumerării până la a depăşi toate dicţionarele. Această înclinaţie care, trebuie s-o mărturisim, la el este tiranică, a iritat cel mai mult generaţia literară ce i-a urmat şi a dus la apariţia modei acelor formule tăioase, „virtuoz al sinonimului, premiul întâi al secolului la retorică”, cu care a fost copleşit. Studiul pe care îl fac acum are tocmai scopul de a demonstra că el a fost astfel, dar a mai fost şi altceva.

Căci e altceva, de pildă, să faci, nu dintr-o acumulare de imagini diferite, ci din imaginea unică o formă de compoziţie. Dacă Hugo gândeşte adeseori prin intermediul locului comun, el gândeşte de asemenea şi uneori în acelaşi timp, prin imagine; şi se întâmplă atunci ca însăşi viziunea lui să i se organizeze în minte, să capete o formă şi să izbucnească în afară. Aceasta este adevărata compoziţie poetică, un poem fiind, aşa cum foarte bine a spus Aristotel, „un organism” (Çcôôvn) şi nu o construcţie, Magnitudo parvi şi Nefericiţii sunt di-zertaţii. Punerea în libertate (Arta de a fi bunic), Cântec, Stella (Osânde), în largul mării şi în largul cerului (Prima Legendă) sunt poeme.

O idee – puţin cam banală; dar nu ne mai ocupăm de acest lucru – o idee i se prezintă poetului sub forma unei imagini. Léviathan, marele vas greoi şi întunecat, cu răsuflarea lui înăbuşită, cu gemetele lui răguşite: e trecutul; balonul dirijabil, uşor şi radios, „libertatea în lumină”: e viitorul. Această dublă idee se compune de la sine în creierul poetului, în ea sunt cuprinse toate organele, pe care le constituie miile de amănunte expri-mănd masivitatea greoaie a steamer-ului şi a trecutului, îndrăzneala voioasă şi libertatea triumfătoare a balonului şi a viitorului, fără ca un singur cuvânt să pară adăugat din afară printr-un artificiu, fără ca nimic să'-l trădeze pe cel care a creat-o, opera ţâşneşte, dintr-o dată.

VICTOR HUGO/427 dintr-o singură mişcare, imensă, concentrată totuşi şi adunată în această unitate puternică, care este cea a fiinţelor vii.

— Un exemplu, într-o bucată scurtă, al viziunii ce compune în felul acesta şi structurează poemul, limitându-l la un contur precis şi fixat cu exactitate de ea însăşi. Poetul pe o plajă. Se gândeşte la destinul său şi priveşte marea. Ceea ce vede se amestecă cu ceea ce gândeşte, îl umple, îl coordonează şi îl însufleţeşte:

L'énorme océan – car nous entendâmes

Şes vagues chansons – Disait: «Paraissez, vérités sublimes

Et bleus horizons!

Le monde captif, sans lois et sans règles, Est aux oppresseurs; Volez dans les deux, ailes des grands aigles, Esprits des penseurs!

Naissez/levez-vous sur les flots sonores, Sur les flots vermeils; Faites dans la nuit poindre vos aurores, Peuples et soleils.

Vous.

— Laissez passer la foudre et la brume, Les vents et les cris, Affrontez l'orage, affrontez l'écume, Rochers et proscrits! 1 în felul acesta ajunge să scrie un poem simbolic ce cuprinde aproape întreaga istorie a Franţei, care nu este 1 Osânde, VI, 4, Cântec (n.a.). Vriaşul ocean – căci i-am auzit j Cântecele nedesluşite –/Spunea: „Apăreţi, adevăruri sublime/Şi albastre orizonturi! /Lumea captivă, fără legi şi fără norme/Este a asupritorilor; /înălţaţi-vă spre ceruri, aripi ale marilor vulturi, I Spirite ale i'. Inditorilor! /Naşteţi-vă! Ridicaţi-vă pe valurile sonore, /Pe valurile împurpurate; /Faceţi să răzbată în noapte aurora voastră, /Popoare şi sori. /Lăsaţi să străbată trăsnetul şi ceaţa, /Vânturile şi strigătele, /Înfruntaţi furtuna, înfruntaţi spuma valurilor, I Voi, stânci şi surghiuniţi!

Decât un sistem de imagini coordonate, cu monarhia sub diferitele ei aspecte reprezentată prin statuile lui Henric al IV-lea, Ludovic al XlII-lea, Ludovic al XlV-lea şi Ludovic al XV-lea, poporul obscur, asuprit şi ameninţător, reprezentat de cariatidele schimonosite de pe Pont-Neuf, revoluţia reprezentată prin ghilotină – un poem făcut din piatră însufleţită, pasionată şi elocventă (Revoluţia în Cele patru inspiraţii). Aici efortul este prea mare. Intenţia şi artificiul se fac simţite. Aşa cum se întâmplă întotdeauna, artistul a transformat în procedeu însuşirea înnăscută, facilă şi fecundă, căreia i-a datorat cele mai frumoase creaţii ale sale, pe care s-a deprins să se bizuie şi de care, acum, a devenit conştient. Şi totuşi, din punctul de vedere al concepţiei de ansamblu, al compoziţiei şi al întocmirii, acest poem rămâne neobişnuit de impunător.

A da unei opere unitatea cam artificială a unei antiteze, unitatea cam facilă a unei dezvoltări continue a aceleiaşi idei, unitatea savantă şi conştientă a unei creşteri progresive, sau bruşte, a gândirii, unitatea puternică a unei imagini atât de profund simţite încât devine un simbol; poate că nu înseamnă a avea instinctul fermecător al acelei compoziţii impalpabile şi invizibile, care ţine de unitatea unui sentiment răspândit discret şi contopit cu toate părţile unei opere ce în aparenţă nu este compusă. Acest secret suprem, atât de bine stăpânit de La Fontaine, nu i-a fost necunoscut lui Victor Hugo. Vom găsi urme ale acestei arte subtile, datorită căreia o bucată, creată parcă din nimic, este ca un parfum ce, pluteşte în văzduh insesizabil şi foarte limpede totuşi, în Stella, în Somnul lui Booz, pe care trebuie să-l cităm întotdeauna, indiferent din ce punct de vedere al frumosului ne situăm, în Puţină muzică din Eviradnus, în Celei care este voalată (Contemplaţii, II), mai ales în acea umilă şi pură capodoperă Fapt de seară (Arta de a fi bunic):

On voit sur la mer des chasse-marées, Le naufrage guette un mat frissonnant, Le vent dit: demain! L'eau dit: maintenant!

Les voix qu'on entend şont désespérées.

VICTOR HUGO/429

Le coche qui va d'Avranche à Fougère, Fait claquer son fouet comme un vif éclair;

Voici le moment où flottent dans l'air

Tous ces bruits confus que l'ombre exagère.

Des flaques d'argent tremblent sur les sables, L'orfraie est aux bords des talus crayeux; Le pâtre, à travers le vent, suit des yeux Le vol monstrueux et vague des diables.

Un panache gris sort des cheminées; Le bûcheron passe avec son fardeau; On entend parmi le bruit des cours d'eau Des frémissements le branches traînées;

La faim fait rêver les grands loups moroses;

La rivière court, le nuage fuit;

— Derrière la vitre où la lampe luit, Les petits enfants ont des têtes roses.1

Dar i se întâmplă relativ rar. În calitate de adevărat francez şi credincios în această privinţă tradiţiei literare a ţării noastre, lui Hugo îi place compoziţia nu numai foarte puternică, ci foarte vizibilă şi viguros trasată. A avut instinctul compoziţiei şi a iubit-o în calitatea sa de mare pictor decorator; i-a cunoscut toate procedeele, dintre care pe unele chiar le-a reînnoit datorită turnurii neobişnuite a imaginaţiei sale.

1 Vezi luntrii pescăreşti plutind pe mare; Naufragiatul cată un catarg; j Spun: