Emile Faguet

— Mâine! Vintul – Astăzi! Valul larg; /Voci se aud în neagră disperare. /De la Fougère spre-Avranche, poştalionul/învârte-un bici ca fulgerul ceresc; /E clipa-n care zvonuri vagi plutesc I Şi umbra în văzduh sporeşte zvonul. /Bălţi de argint palpită pe nisipuri; /Pe buza râpei sade un condur; j Păstorul vede-n vântul dimprejur/Vn zbor de demoni cu hidoase chipuri. I Din hornuri ies fuioare mohorâte; j Se duce pădurarul cu poveri; /Auzi, prin zvonul apei în căderi, /Foşnirea seacă-a crengilor târâte. /Visează lupii, pradă flămânzirii; I Aleargă râu şi nor spre alte căi; /Şi, după geam, sub lampa cu văpăi, I Copiii mei au frunţi ca trandafirii. V. Hugo, Legenda secolelor, éd. Cât., pp. 297–298.

IX EXPRESIA LA HUGO

, Ideile tuturor în limbajul câtorva”. Am ajuns la a doua parte a definiţiei date marelui scriitor clasic. E adevărat că, de fapt, nu eşti un mare scriitor decât atunci când inventezi un stil. Stilul lui Hugo n-a fost mai puţin decât o revoluţie în limba franceză. Mai puţin original decât predecesorii săi imediaţi, decât Lamartine, decât Vigny, decât Chateaubriand, atât în ceea ce priveşte ideile cât şi sentimentele, el este mai original ca stil decât Lamartine, decât Vigny, decât Chateaubriand, decât Rousseau, decât Sévigné, decât Racine şi nu mă opresc decât fiindcă, iată, am ajuns la La Fontaine. El a creat o manieră de a se exprima într-o limbă care exista ca limbă literară de patru secole şi care fusese reînnoită de cel puţin trei ori. Este un fel de miracol.

Ca aproape toţi cei care inventează un stil, Victor Hugo şi-a creat o limbă cu imagini noi. Orice limbă omenească este un fel de mitologie. Cuvintele cele mai uzuale sunt vechi imagini, metafore uzate, pe care le folosim ca pe nişte simple semne, fiindcă nu le mai vedem culoarea, vie odinioară. Dar această metaforă uscată a fost vie cândva. Primul care a spus: „Securea se împlântă în copac”, povestea istoria fictivă a unui personaj viu şi înzestrat cu voinţă, care, în virtutea unei forţe active, pătrundea într-o altă fiinţă. Orice cuvânt e o metaforă şi de la metaforă la mit nu este decât o diferenţă de gradaţie.

Ceea ce duce la această diferenţă este credinţa mai mare sau mai mică a celui ce vorbeşte o limbă în miturile pe care această limbă le conţine. Când spun „aurora cu degete de trandafir”, sunt pur şi simplu ridicol. Dar de ce? Pentru că folosesc un mit fără a crede în el. Când o spune Homer, el, care crede într-o adevărată zeiţă, vie şi prezentă, ale cărei degete sunt făcute din trandafiri, el spune un lucru fermecător. O treaptă mai jos, dacă spun „a cădea în laţ”, folosesc un limbaj impropriu, pentru că această expresie, de pe vremea când la vânătoare se foloseau laţurile, era o imagine vie, comI VICTOR HUGO/431 paraţia concisă între un om care se lasă păcălit şi un iepure care cade în plasă. Limbile sunt deci nişte reziduuri ale unor imagini străvechi, metafore, alegorii, simboluri, mituri, care au decăzut până la a nu mai fi decât nişte semne incolore I I ale unor idei uzuale, după ce au fost reprezentări strălucite ale vieţii naturale sau supranaturale. De aceste reziduuri, oameni obişnuiţi se slujesc ca de nişte semne convenţionale, fără să caute a le înviora sensul. Spunem „slavă Domnului” în loc de „sunt bine sănătos”. Dar, în felul acesta, folosim în propriul nostru idiom o limbă! Moartă şi care nu tulbură cu nimic imaginaţia. De ce-ar fi nevoie pentru a o tulbura? De crearea unor imagini I noi, fiindcă cele vechi sunt cenuşa unor flăcări ce s-au i [stins; să nu spunem „zorile cu degete de trandafir”, ci [aşa ca Théophile Gautier: „Dimineaţa cu ochii cenuşii I a început să coboare de pe coline”; şi-apoi să avem destulă putere să împingem metafora până la alegorie; fără a fi reci şi alegoria până la simbol fără a fi forţaţi, I şi simbolul până la acea coordonare vie a simbolurilor care se face acceptată ca o realitate de imaginaţia înfier-bântată, adică până la mit.

Toate aceste lucruri reprezintă tocmai ceea ce a făcut Victor Hugo.

Ne dăm bine seama că este un lucru greu. Trebuie I să începi prin a-ţi reface tu însuţi un suflet primitiv pentru care imaginea să nu fie o figură de stil, ci o sen-l zatie. Imaginea, pentru dumneavoastră şi pentru mine, nu este o senzaţie. Este o transpunere. Începem prin a avea o idee, abstractă, incoloră, simplă operaţie a minţii noastre şi o transpunem într-o imagine pentru a o face înţeleasă. Dacă suntem vulgari, luăm, pentru a o transpune, una dintre imaginile uzate de care te ciocneşti la I tot pasul în limbă şi spunem „carul progresului, cârma i statului”; dacă suntem distinşi, inventăm o figură nouă şi spunem ca Montesquieu: „Tezaurul public devine un mijloc de înavuţire a particularilor. Republica este un leş”.

Acesta este deja un stil, dar nu un stil poetic. ImaI ginea este tot o transpunere, voită şi căutată, a gândirii.

Aceasta înseamnă a te exprima printr-o imagine; dar 432

Nu înseamnă a gândi în imagini, ca Montaigne sau Victor Hugo. Pentru a gândi în imagini, spiritul trebuie să fie pătruns de senzaţiile vii produse de lucruri şi să facă din ele ca un fel de materie a lui.

În calitatea sa de om al secolului al XlX-lea şi nu de primitiv, Hugo n-a început prin aceasta. El a început prin a avea stilul vulgar elegant al unui om instruit din vremea sa. Scria chiar îngrozitor de prost uneori în tinereţe 1. Nu există nici o imagine nouă în Ode şi Balade şi din această cauză au rămas multă vreme pentru un număr de critici capodopera lui Victor Hugo. Orientale, care trebuie studiate foarte îndeaproape, căci aici există în germene viitorul Victor Hugo, marchează efortul pe care l-a făcut el de a trezi în sine facultatea de a vedea obiectele în realitatea lor vie şi colorată. In acea epocă, se ducea să vadă apusurile de soare în împrejurimile Parisului, să studieze, ca un pictor, efectele de lumină, oraşul din depărtare, „învăluit în ceaţă, dantelând zarea violetă”. În mod foarte înţelept, se mărginea pe atunci să facă ucenicia senzaţiei, să noteze tonuri şi forme. De aici a rezultat o carte în care există un Orient fals, ceea ce nu mă interesează, în care nu sunt idei, nici sentimente, dar sunt nişte culori cu totul personale, foarte puţin din Chateaubriand şi din Byron, orice ar fi spus unii, o adevărată desfătare, a cărei naivitate constituie un farmec, de a savura, fără mijlocitor şi fără interpret, culoarea, lumina şi relieful.

Frunze de toamnă etc., din 1830 până în 1840, sunt lucrări foarte amestecate. Se simte în ele lupta confuză dintre artistul original care e pe cale de a se naşte şi 1 Autorul „s-a gândit deci că, dacă ar situa mişcarea din Odă mai mult în idei decât în cuvinte; dacă, în plus, ar încerca să alcătuiască compoziţia pe baza unei idei fundamentale oarecare, potrivită cu subiectul şi a cărei dezvoltare să se sprijine în toate părţile ei pe dezvoltarea evenimentului pe care l-ar povesti, înlocuind culorile uzate şi false ale mitologiei păgâne cu culorile noi şi adevărate ale teogoniei creştine, s-ar putea să se vâre în Odă câte ceva din interesul dramei şi să fie făcută să vorbească depăşind acel limbaj auster, consolator şi religios de care are nevoie o societate veche ce iese încă clătinându-se din saturnalele ateismului şi ale anarhiei”. (Prima prefaţă a Odelor.) (n.a.).

VICTOR HUGO 433 creatorul de literatură uzuală, care mânuieşte cu ceva mai multă abilitate decât un altul limba obişnuită. El îngăduie să-i iasă de sub pană iperifraze cam vulgare cum este aceasta:

Ces victoires qui font éclater à la fois

Cloches et canons en volées, Et louer le Seigneur en pompeux appareil, Et, la nuit, dans le ciel des villes en éveil

Monter des gerbes étoilées.1 sau metafore demne de ultimul dintre burghezi: (

Puis effeuiller en hâte et d'une main jalouse Les boutons d'oranger sur le front de l'épouse. 2 platitudini: aşa sunt ultimele cuvinte ale unui fel de meditaţie:

Il retrouve attristé le regard mome et froid Du passé dispăru, du passé quel qu'il soit. 3 sau:

Or, comme je l'ai dit, l'océan magnifique Epandait une voix joyeuse et pacifique, Chantait comme la harpe aux temples de Sion, Et louait la beauté de la création. 4

Dar asemenea versuri încep să fie rare. Alături de ele apare stilul compus din imagini, metafora nouă şi proaspătă, vibrând încă de senzaţia percepută: 1 Aceste victorii ce fac să izbucnească deodată/Clopotele şi tunurile într-o ploaie de lovituri, /Şi să-l laude pe Domnul în veşminte de gală, /Şi, noaptea, pe cerul oraşelor ce se trezesc'/Să ridice jerbe înstelate.

2 Apoi să scuture în grabă şi cu o mină lacomă I Bobocii de portocal pe fruntea soţiei.

3 El regăseşte, întristat, privirea mohorâtă şi rece I A trecutului dispărut, a trecutului oricum ar fi fost.

4 Or, aşa cum am spus, oceanul magnific I Făcea să răsune o voce veselă şi paşnică, /Cânta ca harpa din templele Sionului, j Şi lăuda frumuseţea creaţiei.

— Studii literare – c. 1/949434

Afin que mon coeur soit innocent et splendide Comme un pavé d'autel qu'on lave tous les soirs.

Ce fardeau de douleurs qu'en gémissant je traîne, Ta prière en chantant l'emporte dans sa main.

Les mauvaises pensées

Qui passent dans l'esprit comme une ombre sur l'eau.

Ou comme de fenêtre en fenêtre on peut voir Des lumières courir dans les maisons le soir.

Lorsque Napoléon.

Et qu'enfants nous prêtions l'oreille à sa fanfare, Comme la meute au cor. x începând eu Contemplaţii, stilul său este definitiv format. Devine stăpân suveran, şi-l putem studia în ansamblu.

Imaginea nu este niciodată o transpunere banală, nici o transpunere căutată, nici chiar o transpunere elocventă a ideii. Ea este: 1° o senzaţie adevărată şi în aceasta constă harul; – 2° este o senzaţie selecţionată şi aceasta constituie cea dintâi artă a lui Hugo; – 3° este o senzaţie elaborată, consolidată şi amplificată de o forţă intimă, foarte sigură de ea şi în aceasta constă marea lui artă.

1° Este o senzaţie adevărată. El ştie să vadă. Este, aşa cum spunea Gautier despre sine, un om pentru care lumea sensibilă există, ceea ce în epocile civilizate este 1 Pentru ca inima mea să fie nevinovată şi splendidă I Ca o lespede de altar spălată în fiece seară. /. /Acea povară de dureri pe care, gemând, o trag după mine, I Rugăciunea-ţi cântată o ia în mâna ei. /. /. Gândurile rele/Care trec prin minte ca o umbră peste apă. /. /Sau cum poţi vedea din fereastră în fereastră, /Fugărindu-se luminile, seara, prin case. I. /Când Napoleon. /Iar noi, copii fiind, urechea ne-o ciuleam să-i auzim fanfara J Ca haita când aude un corn de vânătoare.

VICTOR HUGO/435 destul de rar. El vede că clarul de lună e albastru („clarul de lună albastru ce scălda zările”; copacii al-bâstriţi de luna senină') şi este aproape primul care şi-a dat seama de acest lucru. Înainte de el fusese întotdeauna „astrul cu fruntea de argint care înăltaeşte lacurile cu luminile lui domoale”. În memoria sa specială de colorist a păstrat la fel de bine senzaţia „unei vesele modeste” care „pe scândurile unui sipet aruncă slabe sclipiri”, ca şi spaima ce te cuprinde în ceaţă în faţa „stâncilor monstruoase ce se ivesc deodată”, sau blândeţea „vechiului inel de fier de pe cheiul scăldat în soare”. Vreţi să-l vedeţi la lucru, culegând senzaţii şi notându-le în treacăt? Citiţi Ferestre deschise.

— Dimineaţa, dormind (Arta de a fi bunic)

J'entends des voix. Lueurs à travers ma paupière.

Une cloche est en branle à l église Saint-Pierre, Cris des baigneurs. Plus près! Plus loin! Non, par ici!

Non, par là! Les oiseaux gazouillent; Jeanne aussi.

Georges Vappelle. Chant des coqs. Une truelle

Racle un toit. Des chevaux passent dans la ruelle.

Grincement d'une faux qui coupe le gazon.

Chocs. Rumeurs. Des couvreurs marchent sur la maison.

Bruits du port. Sifflement des machines chauffées.

Musique militaire arrivant par bouffées.

Vacarme de marteaux lointains dans une forge. L'eau clapote. On entend haleter un steamer. Une mouche entre. Souffle immense de la mer. * 1 Voci se aud. Lumina îmi cade pe pleoape. /La Sfântu Petru sună un clopot pe aproape/Înotătorii strigă. Mai colo! Mai încoace! J Nu! Ciripit de păsări. Ca ele Jeana face. /O cheamă George. Chită cocoşii. O mistrie/Pe-acoperiş. Trec caii pe uliţa pustie. I In ierburile nalte cu scrâşnet taie-o coasă. /Vn pocnet. Freamăt. Urcă tinichigii pe casă. I Vacarm în port. Motoare cu şuierat prelung. /Acorduri de fanfară în răbufniri ajung, j. j Bătaia de ciocane la potcovari e-n toi. /Foşneşte valu.

— N geamăt un remorcher apare. I O muscă vine. Briză pe infinita mare. V. Hugo, Legenda secolelor, éd. Cât., p. 295.

Iată-l, aranjându-şi paleta, căutând tonurile, aprovi-zionându-se cu senzaţii exacte. Creierul i se umple de ele, este parcă bântuit de o sumedenie de contururi precise şi de culori adevărate, în care se înveşmântează apoi în mod firesc toate ideile ce se formează în mintea lui. Un Terminus schimonosit şi murdar, ţintuit de soclul lui în fundul unui parc, îi apare ca „minerul în formă de spirală cizelat al unei vechi spade ruginite, uitate în teaca ei”. Un glas care cânta şi care se opreşte, pentru el „se stinge ca o pasăre ce se opreşte-n zbor”. Ideile abstracte pătrund în el în stare de senzaţie. Noi am spune: „De la legislaţiile antice la cele moderne a existat un progres continuu de umanitate şi clemenţă”. El spune:

Et l'on voit lentement sortir Beccaria De Dracon qui se transfigure.1 „Nu spun că e bine spus, spun că e bine gândit”. Vorba lui Montaigne nu se mai potriveşte aici. Nu spun că e bine rostit, spun că e bine simţit.

2° Este o senzaţie selecţionată.

— Când ai o asemenea putere, care este esenţa însăşi a stilului poetic, există o primejdie şi anume aceea de a fi tiranizat şi stânjenit de senzaţii, ca Saint-Simon, ca Michelet uneori. Există o artă care constă în a şti să alegi dintre ele şi să le reţii pe cele care satisfac pe deplin gândirea ce rămâne vigilentă cu aceste vizitatoare. Arta aceasta Victor Hugo a avut-o aproape întotdeauna din plin; uneori a uitat de ea.

— Cel mai adesea este neşovăitor şi suveran în alegerea sa. Se simte şi acesta este indiciul, că a reţimrt tocmai imaginea pe care noi am fi căutat-o şi pe care n-am fi găsit-o, fiindcă am fi căutat-o, care lui i s-a înfăţişat împreună cu multe altele şi de care şi-a dat seama că e excelentă tocmai fiindcă nu era singura. Deoarece, dacă fecunditatea este o primejdie, ea nu este mai puţin condiţia alegerii.

1 Şi vezi cum se ridică încet Beccaria/Când Dracon s-a schimbat la faţă. V. Hugo, Versuri, Editura Tineretului, Bucureşti, 1963, p. 161.

VICTOR HUGO/437

De aici, această precizie în expresia metaforică. De aici, de asemenea, o artă cât se poate de delicată şi o resursă preţioasă asupra căreia se cuvine să insistăm. El poate, nu numai să aleagă cea mai bună, cea mai deosebită, cea mai subtilă sau cea mai puternică dintre senzaţiile lui, ci, ceea ce n-ar putea face un pictor, să aleagă mai multe. Am mai vorbit despre acumulările lui de metafore. Aceasta ţine de prima sa manieră, de pe vremea când îşi transpunea gândurile în imagini şi nu este decât o retorică agreabilă. Dar când are de-a face cu senzaţii adevărate şi când, din mulţimea celor care-l copleşesc, socoteşte că sunt mai multe potrivite, el ne poate face expunerea senzaţiilor sale şi aceasta nu mai este o dezvoltare, este un tablou care se compune, se modifică şi se recompune în faţa ochilor noştri. Clopotele bat şi îl trezesc. Cinci senzaţii succesive, pe măsură ce omul adormit are percepţia din ce în ce mai limpede a ceea ce aude: năvala bruscă a ceva neaşteptat – trezirea voioasă şi într-un cântat – o pasăre care ţopăie pe picioruşele ei – vibraţia puternică şi prelungită – o zână care dansează într-o clopotniţă.

Le carillon, c'est' Vheure inattendue et folle Que l'oeil croit voir vêtue en danseuse espagnole Apparaâtre soudain par le trou vif et clair Que ferait en s'ouvrant une porte de l'air.

— Elle vient, secouant sur les toits léthargiques Son tablier d'argent plein de notes magiques, Réveillant sans pitié les dormeurs ennuyeux.

— Sautant à petits pas comme un oiseau joyeux.

— Vibrant, ainsi qu'un dard qui tremble dans la cible.

— Par un frêle escalier de cristal invisible, Effarée et dansante, elle descend des deux;

Et l'esprit, ce veilleur fait d'oreilles et d'yeux, Tandis qu'elle va, vient, monte et descend encore, Entend de marche en marche errer son pied sonore! 11 Lumini şi umbre: XVIII, Scris pe geamul unei ferestre flamande. (Luaţi seama la titlu pentru anumite amănunte.) (n.a.) Clopotul, e ora neaşteptată şi nebună/Pe care ochiul crede c-o vede îmbrăcată în dansatoare spaniolă/Apărând deodat' prin 438

Comparaţi cu „ceasul ce-n cerc se preumblă” al lui Chenier, sau chiar cu „acest compas ce se roteşte odat' cu orele” al lui Vigny, pentru a măsura diferenţa dintre o senzaţie adevărată şi o gândire transpusă într-o „imagine”.

Cred totuşi că la aceste succesiuni de imagini fac aluzie anumiţi critici când vorbesc de metaforele incoerente ale lui Hugo. Mi se pare că aceasta înseamnă a nu înţelege nimic din ele. Au dreptate uneori, dar numai uneori. Şi lui Hugo i se întâmplă să-şi transpună gândirea în metaforă şi atunci poate cădea în păcatul incoerenţei, cu atât mai mult cu cât se poate întâmpla ca, din două imagini, una să fie o senzaţie, alta o transpunere, în care caz incoerenţa este aproape forţată. Când spune:

Lorsque Napoléon.

Et qu'enfants nous prêtions l'oreille à sa fanfare Comme la meute au cor. t este evident că aici este o senzaţie şi cât de vie şi de precisă! Dar primul vers a rămas necompletat. Trebuie să-l continuăm. Rima ii sugerează o imagine care este nu spontană, ci căutată, găsită, adaptată, o transpunere şi scrie:

Lorsque Napoléon flamboyait comme un phare, Et qu'enfants nous prêtions l'oreille à sa fanfare Comme la meute au cor.2 borta luminoasă şi limpede I Pe care ar face-o, deschizându-se, o poartă a văzduhului. /– Ea vine, scuturându-şi pe acoperişurile letargice/Şorţul de-argint plin cu note magice, /Trezind fără milă pe adormiţii plicticoşi, /– Ţopăind cu paşi mărunţi ca o pasăre veselă, I – Vibrând, ca o săgeată ce tremură în ţintă, j – Printr-o fragilă scară de cristal nevăzută, /Uluită, în pas de dans, coboară din ceruri; /Şi spiritul, acest pândar numai ochi şi urechi, /In timp ce ea se duce, vine, urcă şi din nou coboară. /Aude cum rătăceşte din treaptă în treaptă piciorul său sonor!

1 Când Napoleon. /Iar noi, copii fiind, urechea ne-o ciuleam să-i auzim fanfara/Ca haita când aude un corn de vânătoare.

2 Când Napoleon ca un far îşi răspândea lumina-i orbitoare, /Iar noi, copii fiind, urechea ne-o ciuleam să-i auzim fanfara/Ca haita când aude un corn de vânătoare.

VICTOR HUGO/439

Şi de data aceasta, da, există o incoerenţă supărătoare, pe care abia o salvează mişcarea, fiindcă este vie.

— Când, în cursul unei succesiuni de idei-imagini admirabile, plin de sentimentul virginităţii superbe a munţilor, a gândit acest vers:

Allez donc soulever sa robe à la Jungfrau, l el caută să-l încadreze într-o perioadă; şi-atunci, în mod penibil, transpunându-şi gândirea în imagini chinuite, el scrie:

Qu'après avoir dompté VAthos, quelque Alexandre, Sorte de héros, monstre aux cornes de taureau, Aille donc soulever sa robe à la Jungfrau. 2

Nu încape îndoială că „monstrul cu coarne de taur” a fost pus fără nici o legătură, din motive de rimă. E adevărat că D-l. de Banville afirma că tocmai acesta este meritul. Dar eu nu sunt convins şi poate că nici el.

Scăpare rară în lucrările din epoca lui de glorie, în Contemplaţii, Prima Legendă, Osânde, A doua Legendă, Cântecele străzii şi ale pădurii. Trebuie să citiţi în întregime Satirul, în largul mării, în largul cerului, pentru a înţelege ce înseamnă o evoluţie a imaginilor, o expunere a senzaţiilor, susţinută de o atât de puternică facultate de a vedea şi de a evoca, încât nu există nici cea mai mică incoerenţă, într-o infinită varietate şi reînnoire de metafore.

3° Este o senzaţie elaborată şi amplificată.

— Nu există decât o diferenţă de gradaţie între o metaforă şi o alegorie, între o alegorie şi un mit. Dar ce duce la această diferenţă? O putere intimă care pune toate facultăţile sufletului în slujba senzaţiei, în aşa fel încât atunci când spiritul o exprimă este mai bogată decât a fost când a pătruns în el, îi poartă amprenta, este spiri- 1 Porniţi, deci, lui Jungfrau rochia să-i ridicaţi.

2 Ca după ce pe Athos l-a-mblânzit vreun Alexandru, /Acest erou, monstru cu coarne de taur, /Să pornească, deci, lui Jungfrau rochia să-i ridice.

Lualizată, devine ecoul vocii lui interioare, al iubirii lui, al doliului lui, al speranţei lui, al credinţei lui. Nu va fi decât tocită, îmi veţi spune.

— Asta se poate întâm-pla: dar poate că răsturnaţi termenii. Eu vorbesc de o senzaţie puternică în care se impregnează o idee, fără să înceteze de a fi o senzaţie; dumneavoastră vorbiţi poate de o idee care se transpune (din nou) într-o alegorie sau într-un simbol. Când Boileau ne spune, în versuri frumoase:

Pour moi sur cette mer qu'ici-bas nous courons 1.

Puteţi fi siguri că el s-a gândit mai întâi la viaţa omenească şi-apoi a căutat o alegorie şi a găsit una, plăcută; e un joc al spiritului. Dar când Hugo a scris Punerea în libertate, puteţi fi siguri că n-a făcut-o într-o zi când se gândea la moarte ca la o eliberare şi când vroia să găsească un simbol pentru a exprima această idee. Nu. El a redat libertatea unei păsări captive. A fost foarte impresionat de scenele acestei mici drame. Pasărea tremurând în faţa mâinii uriaşe care se apropie de ea şi o prinde, apoi, resemnată, „nemişcată, cu ochii închişi, lăsând să-i atârne gâtul firav”; apoi, înnebunită de fericire, Évadé dans les rameaux flottants

Et dans l'immensité splendide du printemps.

Dans l'air profond, parmi les arbres infinis, Volant au vague appel des amours et des nids, Planant éperdument vers d'autres ailes blanches, Ne sachant quel palais choisir, courant aux branches. 2 această senzaţie a crescut şi s-a amplificat într-o idee: „Dar aceasta e agonia şi moartea” şi-a spus poetul; 1 Pentru mine, pe marea pe care aicea jos plutim.

— Evadată în ramurile ce se leagănă/Şi în necuprinsa splendoare a primăverii. J în văzduhul adine, printre arborii fără număr, /Zburând la nedesluşita chemare a iubirilor şi a cuiburilor, /De patimă împinsă, plutind spre alte albe aripi, /Fără a şti ce palat să aleagă, alergând printre crengi.

VICTOR HUGO/441 şi-atunci, plin tot de senzaţia sa, neurmărind altceva decât s-o redea, dar căutând s-o impregneze cu gândirea care o înalţă şi o ilustrează, prin câteva cuvinte foarte discrete lăsând doar să se întrezărească gândirea sub imagine, exact atât de explicită cât e nevoie pentru a face să strălucească senzaţia unei lumi noi fără a-i răpi din căldură, a scris:

Le pauvre oiseau voyant entrer ce géant sombre, A pris la fuite en haut, puis en bas, cherchant l'ombre.

Il voletait devant ma main épouvantable.

Et je sentais bondir son petit coeur tremblant

Et j'ai vu s'en aller au loin la petite ime Dans cette clarté-rose où se mêle une flamme, Au fleurs, aux flots, au bois fraâchement reverdis Avec l'effarement d'entrer au paradis.

Şi la fel procedează în Satirul, In largul cerului, In largul mării, Trâmbiţa judecăţii, Ibo, Cucuveaua, Gură de nălucă. Niciodată ideea nu face să scadă prospeţimea senzaţiei. Ele se amestecă într-o măsură excelentă, „epitetul moral” completând „epitetul material” şi făcând una cu el, când spune: „Barba-i LUNGĂ, ALBĂ şi LINIŞTITA apare”.

— Coborârea SFÂNTĂ şi ÎNTUNECATĂ a nopţii”, – „înveşmântat în cinste candidă şi în pânză albă”; 1 Biata pasăre, când l-a văzut intrând pe acest întunecat uriaş/Şi-a luat zborul în sus, apoi în jos, căutând umbra. /. /Zbura năucă prin faţa mâinii mele înfricoşătoare. /. /Şi simţeam cum i se zbate inimioară-n piept. /. /Şi-am văzut înde-părtându-se micul suflet/In acea lumină trandafirie în care pâlpâie o flacără, j. /Florilor, valurilor, pădurii proaspăt reînverzite j Cu spaima de a intra în rai. (Arta de a fi bunic, X, 6.) (n.a.).