Te voilà remontée/au firmament sublime, Echappée aux grands deux/comme la grive aux bois, Et, flamme, aile, hymne, odeur, /replongée à l'abâme Des rayons, des amours, /des parfums et des voix!
Quand nous en irons-nous/où vous êtes, colombes? Où şont les enfants mort/et les étés enfuis, Et tous les chers amours/donţ nous sommes les tombes. Et toutes les clartés/dons nous sommes les nuits?
1 Contemplaţii, I, 2, 5. (n.a.). Ieri vintul de seară/al cărui suflu mângâie, /Ne aducea mireasma/florilor ce se deschid târziu; /Se lăsa noaptea; /pasărea dormea în umbra deasă. /Primăvara era/mai puţin ameţitoare ca tinereţea ta; /Astrele străluceau/mai puţin ca privirea ta. /Eu vorbeam în şoaptă. /Este ora solemnă/Când sufletului îi place să cânte/imnul său cel mai dulce. /Văzând noaptea atât de pură, /şi văzându-te atât de frumoasă, /Le-am spus astrelor de aur: J „Vărsaţi asupră-i cerul!”/Şi-am spus ochilor tăi: /„Vărsaţi asupră-ne dragostea.'„
VICTOR HUGO/469
Vers ce grand ciel clément/où şont tous les dictâmes. Les aimés, les absents, /les êtres purs et doux; Les baisers des esprits/et les regards des imes, Quand nous en irons-nous? /quand nous en irons-nous?
Quand viendrez-vous chercher/notre humble coeur qui sombre? Quand nous reprendrez-vous j à ce monde chamel, Pour nous bercer ensemble j aux profondeurs de l'ombre, Sous Véblouissement/du regard éternel? 1 în toate acestea, rolul rimei este considerabil, fără să fie absorbant şi tiranic. Lui Hugo îi place rima bogată, fără să aibă superstiţia ei. I se pot reproşa unele rime care nu slnt îndeajuns de neprevăzute, a căror sonoritate l-a amuzat odată şi cred că din acel moment i s-au impus: gueux-fougueux, spectre-Electre, nuées-huées, asemenea rime revin prea frecvent; unele rime normande, vechea licenţă care trebuie categoric proscrisă şi pe care ne surprinde că o mai întâlnim la un om cu o ureche atât de sensibilă şi cu o artă atât de scrupuloasă: hier şi apostasier (Contemplaţii, II, 5, 7), mer şi blasphémer {Ibid., II, 4, 15); unele rime (foarte rare) care sunt de-a dreptul proaste: mont şi donc (Prima Legendă – 1 Cei care n-au cunoscut-o/pe această fermecătoare fată/Nu pot şti I ce înseamnă privirea-i j Străvezie ca apa/ce se înveseleşte şi străluce/Când răsare steaua/pe Oceanul sălbatic.! Lată-te din nou ridicată/pe firmamentul sublim, /Evadată spre înaltul cerurilor J ca sturzul în păduri, j Şi, flacără, aripă, imn, mireasmă, /cufundată din nou în abisul/Razelor, iubirii, /parfumurilor şi glasurilor! /. /Când ne vom duce noi unde veţi fi, porumbeilor? /Unde sunt copiii morţi/şi verile trecute, /Şi toate scumpele iubiri/al căror mormânt suntem, j Şi toate luminile/a căror noapte suntem? Spre acest mare cer îndurător j unde sunt toate balsamurile, /Cei iubiţi, cei dispăruţi, /fiinţele neprihănite şi dragi; /Sărutările spiritelor/şi privirile sufletelor, j Când ne vom duce noi? /Când ne vom duce noi? /. /Când veţi veni să căutaţi/umila noastră inimă ce se stinge? /Când ne veţi lua înapoi/din aciastă lume carnală/Pentru a ne legăna împreună/în adânci-mile umbrei, j Sub strălucirea I privirii eterne?
Satirul). Dar în general, aici, ca în lot ce priveşte ritmul, a văzut cât se poate de bine. El rimează bogat atunci când trebuie să rimeze bogat, adică în bucăţile a căror principală frumuseţe o constituie ritmul. Cele mai bine rimate dintre operele sale sunt Balade şi Clntecele străzii şi ale pădurii, fiindcă sunt opere în care nu trebuie să cauţi nici idei şi nici măcar sentimente şi care nu vor să fie decât o încântare pentru imaginaţie şi pentru ureche. Dar, acolo unde gândirea e mai puternică, zugrăvirea sentimentelor, sau numai a lucrurilor, mai adân-cită, se fereşte să atragă atenţia asupra rimei, folosind invariabil o rimă bogată; iar Pauca meae, de exemplu, este rimată în mod simplu şi discret.
E purul adevăr în această problemă. Rima este xm element foarte important al versificaţiei; dar nu este decât un element, iar importanţa ei creşte sau descreşte, după cum caracterul lucrării cere o muzică mai mult sau mai puţin melodioasă. La Hugo, pretutindeni unde, din instinct, urechea exersată reclamă rima bogată, putem fi siguri că o va găsi; dar numai acolo.
Acestea sunt, deşi prea pe scurt indicate, incomparabilele resurse şi iscusinţe ale acestui poet atât de minunat înzestrat pentru a face din limba ţării sale un puternic şi delicat instrument muzical.
XI
Victor Hugo este unul dintre cele mai mari nume ale literaturii noastre. Foarte contestat în timpul primilor douăzeci şi cinci de ani ai carierei sale, lucru care ar fi fost îndreptăţit (căci deplina sa dezvoltare a avut loc mai târziu) dacă nu i s-ar fi reproşat mai ales calităţile sale în devenire, a fost foarte admirat în timpul următorilor douăzeci şi cinci de ani. De atunci, noile generaţii literare se îndepărtează de el şi în această privinţă au dreptate, căci nu trebuie să se gândească să-l imite; şi îl dispreţuiesc şi în această privinţă apar cam ridicole. Asta va trece; cum s-a întâmplat şi cu Chateaubriand şi cu Lamartine. Hugo, cu mult mai mult decât aceşti doi oameni mari, este dintre cei care
VICTOR HUGO/471 rezistă fiindcă ceea ce face ca o operă să dăinuie este frumuseţea stilului. Unele defecte de caracter şi câte un defect de gândire i-au inspirat lucrări proaste, care vor dispărea, şi, ceea ce este mai regretabil, au lăsat unele pete pe operele frumoase, care vor rămâne. Din această îmbinare de elemente diverse pe care am încercat s-o analizez, a rezultat un om care este mai curând un mare scriitor decât un mare autor. Dar tocmai asta este, că posteritatea se ocupă de autori mai ales în calitate de scriitori. In această calitate, Hugo este de acum înainte unul dintre marii noştri clasici.
El este cel mai mare poet liric al nostru; este aproape singurul nostru poet epic. In ceea ce priveşte stilul şi ritmul, ar fi cel mai iscusit artist în versuri pe care-l avem, dacă n-ar fi existat La Fontaine. Prin aceasta, el va trăi tot atât cât va trăi şi limba franceză. Va deveni chiar un autor care se studiază la şcoală datorită calităţilor sale şi un pic datorită defectelor sale. Foarte uşor de pătruns, nu prea profunde, nu prea complicate, doar obscure (şi asta rar) ca formă, frumoasele sale locuri comune, dizertaţiile sale morale, amplele şi bogatele sale descrieri, strălucitele sale naraţiuni, larg desfăşurate, vor fi bine înţelese şi mult gustate de minţile tinere şi vor constitui pentru ele o foarte frumoasă şi savuroasă re-creere intelectuală. A meritat această răsplată, care se acordă celor mai mari, datorită dragostei sale pentru frumoasa limbă în care a învăţat să vorbească şi darului minunat pe care l-a avut de a-i da o nouă tinereţe şi o nouă strălucire. Mă despart de el cu părere de rău, după acest lung studiu. Aş vrea să fi vorbit despre el aşa cum vor vorbi fiii noştri, fără ingratitudine şi fără superstiţieBALZAC1
I CARACTER ŞI STRUCTURA SPIRITUALA
Este un ciudat capriciu al plăsmuitoirului suprem de a fi împerecheat într-o zi temperamentul unui artist cu spiritul unui comis-voiajor. Balzac a fost vulgar şi pătrunzător, grosolan şi subtil, plin de prejudecăţi prosteşti şi, pe neaşteptate, nespus de clarvăzător şi de profund. Platitudinea lui stârneşte uimire, ca şi imaginaţia lui. Are intuiţii de geniu şi reflecţii de imbecil. E un haos şi o problemă. Să încercăm să-l descifrăm.
Omul era vulgar, greoi ca înfăţişare, bondoc, cu o voce groasă şi gesturi violente. N-avea pic de haz. Glumele lui erau obscene şi grosolane. Dar în conversaţiile puse în gura oamenilor de spirit creaţi de el (Iluzii pierdute) este admirabil. Sunt nişte conversaţii stupide. Parizienii săi par nişte căruţaşi cu chef. Ducii lui fac calambururi, vorbesc în doi peri şi rostesc cuvintele pe jumătate. Lucru curios, el a văzut lumea, lumea bună; dar nu-i mai puţin adevărat că nu-i de ajuns să vedem, 1 Honoré de Balzac, născut la Tours la 20 mai 1799.
— Tinereţe ştearsă şi săracă.
— Din 1821 până în 1829, opere de tinereţe, bizare sau plate, fără valoare.
— Din 1830 până în 1850, cele patruzeci de volume grupate sub titlul COMEDIA UMANA; apoi teatrul: Vautrin (1840), Isteţimile lui Quinola (1842), Mama vitregă (1848), Mercadet sau Afaceristul (1851), în cinci acte, redusă mai târziu de Dennery la trei, formă în care a şi rămas în repertoriu.
— Toată viaţa Balzac a avut de luptat cu încurcăturile băneşti în care l-au vârât nişte speculaţii hazardate sau neizbutite. S-a căsătorit în 1849. Cumplitele excese în muncă făcute de-a lungul vieţii i-au grăbit sfârşitul. A murit la 20 august 1850 (n.a.).
BALZAC/473 că avem întotdeauna pe jumătate impresia pe care lucrurile o produc asupra noastră, astfel încât lumea mare prezentată de el seamănă cu o gheretă de portar dintr-un cartier sărac. O lady i se adresează unui viconte: „Nu, puiule!” (Crinul din vale) i. O ducesă spune: „Cum?” (Moş Goriot). „Eugen înţelese ce însemna acest cum?” 2 ceea ce nu mă miră după figura pe care a făcut-o mai înainte cu două ore la Madame de Restaud. O vi-contesă îi spune unui baron, la a doua vizită a lui: „Dar eşti o drăgălăşenie de om”3, iar Eugen îşi spune: „E fermecătoare!” 4 E uimitor Eugen ăsta.
Maniera aceasta devine foarte nostimă, fără ca Balzac să^şi dea seama, prin falsitatea ei. S-ar spune că e o parodie. Iată o convorbire ce are loc între nişte femei din aristocraţie. Sunt nişte doamne din lumea bună, nişte doamne din lumea foarte bună. Printre ele este şi o fată. „Primul cuvânt al Hortensei (aceasta e tânăra fată) a fost: Ce-ţi mai face iubitul? Vai! Tare aş vrea să-l văd!
— Ca să ştii cum arată cel care poate iubi o capră bătrână?
— Trebuie să fie vreo dihanie de funcţionar bătrân, cu bărbiţă de ţap! Spuse Hortense (tânăra fată).
— De patru ani îl port în suflet.
— Nu ştii ce înseamnă să iubeşti cu adevărat.
— Meşteşugul ăsta îl cunoaştem cu toate din născare” 5 (Verişoara Bette).
O baroană este nevoită să aibă o întrevedere cu o actriţă şi Balzac ne previne că baroana descoperă în actriţă „o femeie liniştită şi aşezată,. Care, prin. Felul ei de-a fi, aducea un omagiu. Femeii virtuoase6.”. După care actriţa cheamă feciorul şi are cu el, în faţa baroanei, o conversaţie ca într-o cazarmă soldăţească. „Bro-deza doamnei. S-a căsătorit.
— De ocazie? Întreabă Josépha.” 7 Iată cum vede Balzac manierele alese.
1 Crinul din vale, trad. de Lucia Demetrius, E. L. U., Bucureşti. 1967, p. 215.
2 Opere alese, trad. de Cezar Petrescu, E. L. U., Bucureşti, 1965. P. 75.
3 Op. Cât., p. 151.
4 Ibidem.
5 Balzac, Verişoara Bette, trad. de Profira Sadoveanu, E. S. P. L. A., Bucureşti, 1952, pp. 36, 37.
6 Op. Cât., p. 317.
7 Ibidem,.
El însuşi are faţă de cititor maniere de prost-gust. E vanitos, pedant, îşi etalează cu încântare şi fără subtilitate erudiţia, îşi întrerupe povestirea pentru a vă spune: „Sculptura este, ca şi arta dramatică, cea mai grea şi totodată cea mai uşoară dintre toate artele.
— Michelan-gelo, Michel Columb, Jean Goujon, Fidias, Praxiteles, Policlet, Pujet, Canova, Albert Durer se înfrăţesc cu Mil-ton, Vergiliu, Dante, Shakespeare, Tasso, Homer şi Molière, înfăptuirea aceasta e atât de măreaţă, încât o singură statuie poate să-l facă pe un artist nemuritor. Dacă Paganini.”i Şi încă două pagini de reflecţii tot atât de noi şi de originale.
În altă parte, o disertaţie despre prezicere, în alta despre amorul la englezi în comparaţie cu amorul la francezi (Crinul din vale). Domnul Homais şi-a amintit de acest lucru în convorbirea lui cu Rodolphe despre femeile din diferite ţări. Dar, cum domnul Homais e un ora de gust, a scurtat-o.
Balzac are idei de ajutor de notar dintr-un oraş mic cu privire la aerul şi aspectul exterior al artiştilor: „Ţâ-narul acesta, cu o înfăţişare ciudată, neobişnuită, ce trădează firile de artist, îl impresiona mult pe Lucien”2 (Iluzii pierdute). Oare nu s-a uitat niciodată nici la Hugo, nici la Lamartine, ci numai la ultra democraţii din 1830?
Îşi întrerupe unul dintre cele mai frumoase romane (O gospodărie de burlac în provincie) pentru a vă istorisi cu de-amănuntul farsele reuşite ale tagmei Cavalerilor Fără Treabă de la Issoudun şi umple treizeci de pagini cu renghiuri urâte, lipsite de orice haz. pe care el le găseşte amuzante, de mâzgălitori dintr-o subprefec-tură.
— Pretutindeni vădeşte acea veneraţie plină de încântare şi cam neghioabă faţă de moravurile pariziene şi acea ironie greoaie faţă de moravurile din provincie, care este semnul distinctiv al provincialului însuşi şi pe care Molière o semnalase încă în Cathos şi contesa de Escar-bagnas. Musset n-a luat niciodată în zeflemea subprefecturile. Era prea parizian pentru a o face.
1 Op. Cât., pp. 186, 187.
2 Honoré de Balzac. Iluzii pierdute, trad. de Dinu Albu-lescu, E. L. U., Bucureşti, 1966, p. 261.
BALZAC/475
Filosofia sa e groasă, concisă, cu axiome ce nu admit replică, cu paradoxuri violente, fără subtilitate şi fără nuanţe, ca cea a unui stâlp de cafenea. Omul este o brută, n-are decât instincte, pofte şi interese. E nevoie de o guvernare absolută şi de o religie tiranică pentru a-l ţine în frâu.
— Şi ţineţi seama că, pe lingă toate acestea, Balzac este spiritualist; dar spiritualismul lui este cel mai material care există pe lume. Sufletul există; este un fluid. Voinţa există; este un fel de electricitate, de magnetism care ne iese prin ochi, îi fascinează şi-i îmblânzeşte pe ceilalţi (Louis Lambert). Dacă este vorba de a converti un bătrân medic ateu la credinţa în Dumnezeu, Balzac îl va duce la o somnambulă şi, când se va întoarce de la ea, doctorul va merge la liturghie (Ursula Mirouet). Am auzit demonstrându-se existenţa sufletului prin faptul că, la schimbarea vremii, omul simte durere la un membru amputat de zece ani. Este un spiritualism de veterinar.
— Nu trebuie să uităm, dealtfel, că Balzac nu arată astfel decât atunci când crede că cugetă. Când se trezeşte poetul, imaginaţia exaltată înlocuieşte neputinţa gândirii; iar sfârşitul din Séraphita este un magnific poem mistic.
Într-adevăr, în acest avocatei de provincie sălăşluia un artist. Avea, în primul rând, imaginaţie şi una adevărată, nu dintre acelea care se exercită în cuvinte, care fac metafore, construiesc cu sârg simboluri; ci dintre acelea care creează fiinţe şi evenimente. Popula o lume care emana din el. Fiinţe logice, verosimile şi complete ieşeau din creierul lui şi-i treceau prin faţa ochilor. Şi acţionau, spunând ceea ce trebuiau să spună şi făcând ceea ce trebuiau să facă, potrivit temperamentului lor; având caracterul obârşiei şi al firii lor, obiceiurile caracterului lor, ideile obiceiurilor lor, cuvintele ideilor lor şi acţiunile limbajului lor; pline, solide, organizate, vii, unele mai complexe şi altele uneori prea simple şi asupra acestui punct vom reveni, dar toate însufleţite şi respirând.
Aceasta este prima trăsătură şi este darul esenţial al artistului: sentimentul vieţii şi însuşirea de a crea iluzia ei. Forţa aceasta, pe care el a avut-o într-o mă- 476
Sură neobişnuită, era susţinută de un dar de a vedea amănuntul atât la fiinţe cât şi la lucruri. Nu este aceeaşi însuşire. Sunt artişti mari, cum este Corneille, care nu-l au. Ei creează viaţa amplă şi puternică; nu simt viaţa în amănuntele ei, nu ştiu s-o pândească şi s-o urmărească în manifestările ei uşoare şi în aparenţă neînsemnate, care reprezintă totuşi ceea ce dă fizionomia lucrurilor şi a fiinţelor. Pentru a înţelege bine, gândiţi-vă ce suntem noi, noi, oamenii obişnuiţi. Spunem: „Cutare pare om cumsecade”; este o privire de ansamblu cam vagă. Dar ea ne-a fost dată prin mii de amănunte care ne-au creat o impresie parcă în mod inconştient. Artistul vede toate aceste o mie de amănunte şi alege dintre ele şi ni le dă pe cele mai semnificative şi la fiecare din ele exclamă: „Cât este de adevărat! Noi nu l-am remarcat, i-am întrezărit şi atunci când artistul ni-l arată, acest amănunt capătă contur, chemat parcă de el, clar şi precis, din străfundul memoriei noastre nedesluşite.
Nimeni n-a avut această însuşire de a observa şi de a evoca aşa cum a avut-o Balzac.
Era de ajuns pentru a face din el un mare romancier. Avea mai mult decât atât. Avea darul, nespus de rar, de a vedea şi de a reînvia, în gândirea sa, ansambluri, grupuri umane, aproape societăţi organizate, cu acţiunile şi reacţiile pe care membrii ce le compun le au unii faţă de ceilalţi. Acesta e un dar întru totul superior. Îi putem număra pe degete pe cei care-l au. Cei mai iluştri dintre ei sunt Shakespeare şi Molière. Când are această forţă, romancierul este un fel de poet epic. Asta nu înseamnă numai a crea viaţă, nu înseamnă numai a-i surprinde cele mai mici amănunte semnificative, ci înseamnă, în plus, a o cuprinde în toată plinătatea ei şi, fiecare fiinţă care a fost creată, care este vie. A o face şi mai vie, datorită contactului, ciocnirii cu toţi ceilalţi” şi impulsului de viaţă primit de la aceştia. S-a creat o lume. Balzac nu era nici mai mult, nici mai puţin decât creatorul ei; şi asta fără încetare.
Exista în el posibilitatea de a-i depăşi pe toţi romancierii cunoscuţi şi de a se situa în rând cu cei mai mari poeţi; şi aşa s-a şi crezut în primul moment de buimăceală. Şi aşa s-ar fi şi întâmplat. Dacă uriaşele cusururi
BALZAC/477 pe care le-am semnalat de la bun început n-ar fi stingherit mereu aceste magnifice însuşiri naturale şi dacă n-ar fi nimicit uneori şi compromis întotdeauna executarea lor.
Întrucât, cu tot geniul lui, nu era prea circumspect, nu era prea chibzuit, ci era cam prost, ca să spunem lucrurilor pe nume, îi lipsea cu desăvârşire acel simţ critic care, împins prea departe, îl îngheaţă şi îl secătuieşte complet pe artist, dar care, în anumită măsură, îi este absolut necesar pentru a-şi da seama de aptitudinile lui, pentru a nu depăşi limitele, pentru a nu-şi atribui aptitudini pe care nu le are. El mergea cu totul la întâmplare în proiectele şi concepţiile lui, atât în profesia de artist cât şi în viaţă. N-avea nici un fel de delicateţe a sentimentelor şi într-o bună zi i se năzărea să facă un roman sentimental. N-avea spirit şi se fălea că scrie romane de conversaţii pariziene. Avea un incomparabil sentiment al realităţii, iar imaginaţia lui, greoi fantezistă, îl împingea spre născociri pur romaneşti şi neverosimile, în care e nevoie de o uşurinţă a fanteziei şi de o vervă nestânjenită pe care el nu le avea.
De aici rezultă nu numai inegalităţi extraordinare; asta e de la sine înţeles şi nu surprinde nici la cei mai mari scriitori, ci nepotriviri supărătoare şi contradicţii care descumpănesc. Nu poate fi definit şi nu i se poate da adevăratul său nume decât omiţând din opera lui părţi uriaşe care contravin definiţiei. Căci el este, incontestabil, într-un anumit fel şi apoi exact contrariul, de la o scriere la alta, lucru de care ne-am consola – şi uneori în aceeaşi scriere, lucru care supără. Astfel, este un romancier pur romanesc, în genul lui Anne Radcliffe; este un romancier elegiac şi mistic; şi-apoi e un romancier realist admirabil; şi mai este, nu numai realist, ci grosolan, josnic şi violent, ceea ce înseamnă o degenerare atât de gravă a realismului, încât devine exact contrariul lui.
Trebuie să-l urmărim în aceste personaje diferite, mai întâi, pentru a spune în care dintre ele a fost cu adevărat el însuşi şi omul care contează în faţa posterităţii.
II ROMANCIERUL ROMANESC
Ceea ce s-a numit un timp „romantism”, adică literatură de imaginaţie, a avut soarta pe care o au toate şcolile literare. A încăput pe mâna unor imitatori lipsiţi de inteligenţă şi a avut o ariergardă ridicolă. Eroii lui ieşiţi din comun au devenit tâlhari sau fanfaroni de un burlesc neverosimil. Femeile lui diafane şi plângăcioase, OfeMile şi Elvirele lui au devenit nişte făpturi aeriene şi de neînţeles: „tenues sine corpore vitae, volitantes cava sub imagine formae” 1; efuziunile lui religioase s-au pulverizat în valul misticismului; peripeţiile lui ciudate au devenit nişte încâlceli de necrezut de evenimente fantastice; poezia lui elegiacă a degenerat în romanţa Loîsei Puget: „Când vei vedea căzând, căzând frunzele moarte”.
— Tot acest romantism minor, căci e greu să-i dai vreo denumire mai clară, sau mai onorabilă, Balzac l-a acceptat, l-a gustat, el, omul de geniu şi i-a acordat un loc important în opera lui.
Există în el un Eugène Sue, un Soulié şi un elev prost al lui Ballanche. Povesteşte nişte istorii sumbre cu ocnaşi ciudaţi (Ultima încarra lui Vautrin), cu asociaţii misterioase şi criminale (Istoria celor treisprezece), romane de la curtea cu juri (O afacere tenebroasă), care te duc cu gândul la Gaboriau. Jumătate din viaţă şi-a pierdut-o cu asta. Şi vom adăuga, ca de obicei, că aceasta ne-ar fi indiferent; dacă nu s-ar fi întâmplat, tot ca de obicei, ca, în operele lui cele mai serioase, înclinaţia nesăbuită a romancierului de bibliotecă să izbucnească deodată, să dea brusc lucrării un caracter neaşteptat şi s-o strice.
În timp ce ne simţim în plină realitate, bine observată şi bine zugrăvită, deodată îmbogăţirea rapidă şi inexplicabilă a unui personaj, o schimbare neprevăzută a situaţiei, un salt în domeniul fantasticului ne surprinde 1 Făpturi diafane zburând încoace şi încolo sub o înfăţişare lipsită de consistenţă”.
BALZAC/479 şi ne strică toată plăcerea. Imaginaţia vulgară iese pe neaşteptate biruitoare. Aşa este trecerea subită de la strâmtorare la o mare bogăţie a domnului de Mortsauf (Crinul din vale); metamorfoza, foarte rapidă şi prea puţin lămurită, a lui Philippe Bridau, soldăţoiul pungaş, pus sub supravegherea poliţiei, într-un general, înalt demnitar şi pair al Franţei, sau aproape. Citim oare un roman de moravuri sau Marea Ducesă de Gérolstein?
Iluzii pierdute reprezintă un bun roman realist şi care vădeşte mult talent. Dar cercetaţi mai îndeaproape viaţa pe care o duce Lucien de Rubempré, lansat în ziaristică. Faceţi socoteala uneia dintre aceste zile, distracţiile şi munca. Mă îndoiesc că veţi găsi, presupunând o organizare dintre cele mai riguroase şi înlăturând cu de-săvârşire somnul, mai puţin de şaptezeci sau optzeci de ore. Ziua lui Ponocrat, care lucrează cu Pantagruel, este mai puţin plină şi pare o zi de trândăvie prin comparaţie.
— Gândiţi-vă şi la miracolele, mai mult decât uriaşe, de muncă şi de economie din Pielea de Sagri, din Sava-rus. Ne aflăm în plină fantasmagorie. Asta strică şi face să slăbească ceea ce-i pe alături, aruncă o umbră de neîncredere, răpeşte, ca să spunem aşa, din autoritatea spiritului de observaţie al pictorului de moravuri.
De asemenea, misticismul lui este pur romanesc. Are ceva voit, încordat şi silit. Nu numai că Louis Lambert şi Séraphita sunt nişte reverii penibile şi prost înlănţuite; dar nu par sincere. Ele par, ca cele Şapte corzi ale Lirei lui George Sand, rezultatul unui fel de rămăşag, o hotă-râre dinainte luată de a se conforma unuia dintre gusturile epocii. „Se fac monştri, să facem monştri”. Se fac şi nori; să fim la fel de nebuloşi ca ceilalţi.
Gustul lui, totdeauna lamentabil, de a zugrăvi portretele unor doamne din înalta societate, se datoreşte, în primul rând, vulgarităţii lui pretenţioase (nu există comis-voiajor care să nu fie încredinţat că a produs o impresie puternică unei ducese) şi apoi chiar acestei griji de a urma moda timpului. Se poartă distincţia şi delicateţea, să fim delicaţi şi distinşi. Dumnezeu ştie cum izbuteşte el, nefericitul, să fie şi cu ce seamănă Maufrigneusele lui. Aş vrea să aflu ce gmdeşte D-l Feuillet despre romanele mondene ale lui Balzac. Dar cred că ştiu.
A vrut să scrie un. Roman al virtuţii neprihănite şi al delicateţei exaltate. Romanul este Crinul din vale. Această carte, foarte admirată se spune pentru noutatea ei, este, poate, cu excepţia câtorva amănunte, cel mai prost roman pe care-l cunosc. Pentru că doamna de Mortsauf rămâne castă şi ţine nişte discursuri de o pedanterie înfiorătoare despre virtute, Balzac crede că a zugrăvit femeia cinstită. E adevărat că această femeie cinstită îşi petrece toate serile într-un parc explicând unui tânăr care-o iubeşte ce este virtutea. Părerea mea este că n-ar pierde nimic din cinstea ei dacă ar comenta-o mai puţin.
Dostları ilə paylaş: |