Emile Faguet

Cu atât mai mult cu cât iată care-i este stilul: „Mărturisirea mea nu ţi-a arătat că am trei copii faţă de care nu pot greşi niciodată, peste care trebuie să revărs rouă vindecătoare şi razele sufletului meu, fără să le fur nici o fărâmă din ele? Nu umbri bunătatea unei mame!”1

Tânărul este la fel de real şi se exprimă cu aceeaşi simplitate. Iată ce povesteşte el: „Doamna are dreptate, am rostit eu cu o voce emoţionată, care a vibrat în inimile amândurora, în aceste inimi în care îmi puneam nădejdile pierdute pentru totdeauna şi pe care le linişteam prin expresia celei mai cumplite dureri, al cărei strigăt surd a stins încăierarea lor, aşa cum tace totul când rage leul. Da, cea mai mare calitate a raţiunii este aceea de a putea să ne punem virtuţile în folosul făpturilor a căror bucurie e opera noastră şi pe care le facem fericite nu din calcul, nu din datorie, ci dintr-o dragoste nesilită şi de bunăvoie”2. Evident, Balzac îşi dă osteneala. Trebuie să pună să gândească şi să vorbească nişte suflete alese. El a înţeles că înalta distincţie morală constă în a enunţa în stilul D-lui d'Arlincourt idei de ale lui Joseph Prudhomme.

Dacă ne gândim bine, toată literatura proastă care a urmat mişcării literare din 1820 şi care este parcă o parodie a acesteia, a fost foarte preţuită de Balzac, foarte imitată şi încă în mod stângaci, de el şi a lăsat urme adânci în toate lucrările lui. Dintre maniile generaţiei lui literare nu văd decât una singură pe care nu a urmat-o: 1 Crinul din vale, éd. Cât., p. 72.

2 Op. Cât., p. 200.

BALZAC/481 sentimentul naturii şi furia de a descrie peisaje. În opera lui sunt puţine descrieri şi cele pe care le întâl-nim sunt scurte şi sobre. Şi totuşi (nu este decât un exemplu; dar e semnificativ) faimosul buchet din Crinul din vale, atât de admirat şi nu fără motiv, de D-l Taine, acest buchet pasionat, tulburător, subtil mesager al dragostei, este întru totul în felul de a vedea al peisagiştilor din 1830; şi-l vom vedea, mai târziu, înflorind, umflân-du-se, extinzându-se şi devenind, la un „romantic” fără voie, uriaşul şi fantasticul Paradou din Greşeala abatelui Mouret.

III

ROMANCIERUL REALIST

Balzac se înşela crunt şi lua o fantezie drept o inspiraţie, când se lăsa furat de digresiuni sau de seducţiile imaginaţiei romaneşti. Esenţa firii lui consta în a privi cu pasiune şi în a vedea întocmai realul. A fost comparat cu Saint-Simon şi pe bună dreptate. Ca şi Saint-Simon, el are o curiozitate veşnic trează şi veşnic la pândă. Ca şi Saint-Simon, el „străpunge cu privirea”1 tot ceea oe-l înconjoară şi se remarcă prin „iuţeala cu care ochii zboară pretutindeni, iscodind sufletele”2. Ca şi Saint-Simon, el este, ca să folosesc cuvintele lui Sainte-Beuve, „curios ca Froissart şi pătrunzător ca La Bruyère”.

Mai întâi vede lucrurile neînsufleţite: le vede în amănunţime şi în adâncime, privind o casă din Paris sau din provincie, cu pasiunea unui arheolog pentru un monument figurat de la Eleusis. După gustul nostru, le vede chiar prea mult, este prea puternic şi prea îndelung obsedat de ele. S-a repetat că, în calitate de filosof profund, nu studia împrejurimile cum spune Montaigne, mediul înconjurător şi condiţiile de existenţă ale unui om decât pentru a-i explica mai bine firea, aşa cum stu- 1,2 Vezi şi prezenta traducere, p. 164.

— Studii literare – c. 1/949482

Diezi efectul în. Funcţie de cauză. Adevărul e că lui îi plac lucrurile, în. Toate amănuntele fizionomiei lor şi zăboveşte în descrierea lor fiindcă asta îl bucură nespus. Nu am de gând să mă plâng de acest lucru; căci ştiu că, atunci când e vorba de el, tocmai momentul în care începe intriga este cel care marchează adeseori sfârşitul plăcerii mele şi că aceste uriaşe construcţii subterane sunt uneori ceea ce va rămâne din monumentul său, adeseori destul de fragil. Sesizează atât de bine fizionomia aceasta a lucrurilor! Uneori şi numai atunci avem motiv să ne plângem, amănuntele sunt prea neînsemnate pentru ca însăşi imaginea obiectului să nu iasă puţin cam tulbure. Dar, de cele mai multe ori şi liniile mari sunt bine trasate şi observaţiile mărunte sunt de o autenticitate de natură să sape pentru totdeauna obiectul în mintea noastră. Un singur exemplu. Apartamentul unui medic sărac: „Salonul în care aşteptau pacienţii era sărăcăcios mobilat cu acea canapea ordinară, din lemn de mahon, îmbrăcată în catifea de Utrecht galbenă cu flori, cu patru fotolii, şase scaune, o consolă şi o masă pentru ceai. Pendula, desigur sub clopotul ei de sticlă, între două candelabre egiptene, închipuia o liră. Te întrebai cum de perdelele atârnate la ferestre au putut rezista; căci erau din stambă galbenă imprimată cu trandafiri roşii provenită de la fabrica din Jouy. Anticamera slujea de sufragerie. De la intrare îţi dădeai seama de mizeria decentă care domnea în acest apartament, pustiu jumătate din zi, când vedeai perdeluţele de muselină roşie de la fereastra dublă a acestei încăperi ce dădea în curte. Dulapurile trebuie să fi ascuns resturi de plăcinte mucegăite, farfurii ciobite, dopuri păstrate de o veşnicie, şervete neschimbate de o săptămână.”

Aşa trebuie să vezi pentru a da unei istorisiri temeinice şi un fond stabil, pentru a-l opri şi a-l reţine pe cititor în iluzia realului.

Balzac ştie să vadă cu aceeaşi pasiune şi la fel de bine, amănuntul obiceiurilor imprimate oamenilor de profesiunile, de obârşia, de educaţia, de relaţiile lor. El cunoaşte mania caracteristică şi parcă apucăturile pe care

BALZAC/483 le capătă un om încetul eu încetul în atelierul lui, în biroul lui, la grefă, în dugheana lui şi pe care le păstrează, nimic neputându-le şterge. Cunoaşte legăturile tainice care unesc trupul cu sufletul nostru, impulsurile cu instinctele noastre, comportarea cu preocupările noastre de zi cu zi, gesturile familiare cu gândurile noastre obişnuite. Nu este nevoie de altceva pentru a zugrăvi oameni adevăraţi şi el are acest talent mai mult decât oricare altul din literatura noastră.

Mă refer la oamenii din clasele de jos sau de mijloc, cei care sunt parcă mai apropiaţi de lucruri şi care par, în mai mare măsură decât ceilalţi, a fi modelaţi de ele. Căci el i-a zugrăvit oarecum pe oameni cu talentul pe care-l avea de a zugrăvi lucrurile. Cât despre oamenii din clasele superioare, care poartă şi ei, fireşte, amprenta lumii în care trăiesc şi a seriei de fenomene în care sunt angajaţi, dar la a căror modificare contribuie influenţe mai numeroase, presiuni mai diferite, efecte ale unor cauze mai complexe, este neîndoios că metoda lui ar fi bună şi în acest caz, dar că informaţia lui este prea restrânsă, vederea lui prea scurtă, sau inducţia lui prea hazardată. Rămâne la dispoziţia lui şi ca un bun numai al lui, întreaga lume a poporului şi a burgheziei, pe care a cunoscut-o foarte bine şi a ştiut s-o înfăţişeze. Negustorii, oamenii legii, studenţii, rentierii, micii proprietari, portarii, comis-voiajorii, ziariştii, artiştii de mina a doua (pe cei mari nu a ştiut să-i vadă tot atât de bine), actorii şi actriţele, provincialii, burghezii, semi-burghezii, boiernaşii prezentaţi de el sunt extraordinari, vrednici de a fi studiaţi de posteritate şi alcătuiesc tabloul cel mai autentic şi mai viu al unei societăţi din câte au fost prezentate de la La Bruyère încoace.

Este în stare şi aceasta constituie un miracol, să capteze interesul de-a lungul a două volume groase, fără o intrigă propriu-zisă şi fără incidente, prin simpla acumulare ele amănunte autentice şi curioase dintr-o anumită lume, cea a ziariştilor de prin 1825 (Iluzii pierdute). Este întocmai arta lui Lesage (mai puţin stilul acestuia) şi încă Lesage, întrucâtva pentru a-şi spori volumele şi ceea ce-i produceau ele, întrucâtva pentru a trezi faţă de cartea sa, la fiecare cincizeci de pagini, interesul ama- 484

Lorilor de romane romaneşti, inserează din când în când şi tocmai la momentul potrivit, în tabloul său de moravuri, o aventură extraordinară şi spaniolă de răpire şi de luptă cu spada.

Felul cum vede Balzac relaţiile pe care le au creaturile lui între ele şi moravurile societăţii pe care ne-o înfăţişează nu este mai puţin curios decât maniera lui de a vedea chiar lucrurile şi oamenii. Această manieră este foarte originală şi, cu unele excepţii, destul de reală. Nu cred că aici vin în contradicţie cu ceea ce am spus despre psihologia lui restrânsă şi mărginită. Socot, într-adevăr, că înseamnă a avea o vedere scurtă atunci când ţi–i închipui pe oameni ca fiind animaţi numai de instincte, de pofte şi de interese. Dar nu uitaţi că, atunci când oamenii sunt consideraţi, nu chiar ca atare, ci în relaţiile dintre ei, cam în felul acesta suntem îndemnaţi să-i vedem.

Când priveşti viaţa în ansamblul ei, ceea ce vezi îndeosebi este lupta pentru viaţă. În fond, nu suntem nici întru totul buni, nici întru totul răi, dar cu toţii părem mai răi în faptele noastre decât suntem în inimile noastre. Când suntem singuri cu noi înşine, sau în cercul căminului nostru, nu aspirăm, în general, decât spre bine. Odată ieşiţi din casă, conflictul dintre interese ne antrenează, ne determină să ne ciocnim unii de alţii şi stâr-neşte şi biciuie în noi toate instinctele de luptă pe care acum le simţim necesare pentru a ne face loc pe acea cale îngustă a ambiţiei, despre care vorbeşte Lucreţiu. Nu ne-am dori altceva decât să lăsăm să doarmă aceste instincte; dar ele se trezesc la vederea concurentului, căruia, la rându-i, prezenţa noastră îi trezeşte instinctele. Orice romancier care zugrăveşte societatea este deci foarte dispus să vadă omul sub aspectele lui cele mai urâte. Or şi acesta este un merit literar, Balzac are pentru romanul social cu mult mai multă înclinaţie decât pentru romanul intim şi cel pe care-i place să-l ia în consideraţie şi să-l urmărească este omul angajat în marile mase aflate în mişcare ale societăţii ce-l înconjoară. De aici rezultă, în aceeaşi măsură ca şi din filosofia lui personală, obiceiul de a zugrăvi omul cu precădere sub aspectele lui urâte; şi, ţinând seama de rezervele de mai

BALZAC/485 sus, putem spune că privirea generală pe care Balzac o aruncă asupra lumii vădeşte ochi buni.

El a văzut, mai întâi, după cum am mai spus, un asalt universal spre cucerirea bogăţiei, o sete furioasă de aur. Aceasta este adevărat; dar nu l-ar deosebi de predecesorii lui şi La Bruyère a observat la fel de bine acest lucru. Ceea ce Balzac a scos în relief sunt condiţiile noi ale ambiţiei în societatea modernă. Sub vechiul regim, hatârurile fiind rezervate unei singure clase privilegiate, lupta pentru favoruri era limitată la o sferă închisă. In societatea modernă, ea se extinde asupra întregii naţiuni. Într-un stat care a rămas centralizat şi a devenit democratic, întreaga ţară devine ceea ce era curtea de la Versailles. Când Figaro îi spunea lui Al-maviva: „Ţi-ai dat doar osteneala să vii pe lume şi atât” 1, Almaviva ar fi trebuit să răspundă: „Mai bine ai plânge! Va veni o zi când va trebui să vă daţi osteneala să fiţi la fel de intriganţi ca şi noi”. Balzac a văzut admirabil acest lucru şi este unul din lucrurile care dau operei lui coeziunea, realitatea şi viaţa.

Importanţa relaţiilor, faimosul pe cine cunoaşteţi? Cu care nu există om din secolul al XIX-lea să nu fie obişnuit şi care a înlocuit pe din ce familie vă trageţi? De altădată; preocuparea constantă pentru prieteniile de care trebuie să te îngrijeşti sau pe care trebuie să le cruţi, pentru influenţele de care trebuie să faci uz, pentru recomandaţiile pe care trebuie să le smulgi se întâl-nesc în fiecare pagină din această operă. Balzac nu menţionează un ajutor de grefier, fără să nu indice că este înrudit cu familia Camusot, sau un judecător de pace, fără să nu se fi asigurat că este rudă de departe cu familia Grandlieu. Există tranzacţii în vederea căsătoriilor, nesfârşite diplomaţii în vederea moştenirilor, războaie ale celor două roze, cu alianţe, convenţii, partaje, armistiţii, tratate în vederea unei serii de avansări.

Aceasta este într-adevăr viaţa modernă, nu în întregime şi mi-am explicat acest punct de vedere, dar au- 1 Beaumarchais, Nunta lui Figaro, trad. de Anda Boldur şi Valentin Lipatti, E. L. U., Bucureşti, 1967, p. 247.

Tentică, observată într-un mod original şi nou, în unitatea principalului ei resort, în infinita varietate a împrejurărilor şi a accidentelor ei.

În această chestiune este vrednic de toată atenţia şi un martor foarte important al lucrurilor din vremea sa. Chiar şi în ceea ce priveşte lucrurile care nu mai sunt reale, să fim atenţi şi să nu strigăm prea repede că e vorba de romanesc, ele erau întru totul reale pe vremea când scria el. De pildă, puterea uriaşă pe care o atribuie el presei, unui pumn de condotieri ai literelor care fac şi distrug reputaţiile, aceasta pare un paradox în zilele noastre, când ziarele nu mai au decât o semi-influenţă şi constituie mai ales o putere financiară. Dar să ne gân-dim că, pe vremea lui, presa nu era liberă, că numărul ziarelor era foarte restrâns şi că tocmai în aceste condiţii presa este atotputernică, autoritatea ei fiind în raport invers cu libertatea de care se bucură şi numărul mic al ziarelor făcând mai lesnicioasă o înţelegere între ele.

Iată realismul la Balzac: o vedere exactă şi viguroasă a lucrurilor, cunoaşterea foarte completă a claselor mijlocii ale societăţii, înţelegerea pătrunzătoare a noilor condiţii în care aceste clase se azvârle şi se înghesuie, cioc-nindu-se, în asaltul asupra plăcerilor materiale, sau numai asupra dreptului de a trăi.

Este ceva; şi la aceasta mai trebuie să adăugăm. El are (nu prea des) intuiţia unor realităţi la fel de exacte, dar mai plăcute la privit, a virtuţilor rare şi preţioase care, învăluite în fumul sau praful stârnite de lupta pentru viaţă, se cam pierd, dar pe care, cu un ochi sigur, el ştie să le desluşească. Oamenii lui virtuoşi sunt, cel mai adesea, puţin cam prostănaci, e adevărat. Asta pentru că trebuie să ştii să recunoşti că adeseori aşa se întâm-plă şi mai ales, repet, că în societatea privită în ansamblul ei, aşa par nişte oameni în aparenţă păcăliţi la marele târg şi în cadrul marelui conflict, dar care, departe de încăierare şi în sanctuarul conştiinţelor lor, îşi reiau neasemuita lor superioritate.

Nu este mai puţin adevărat că el îi cunoaşte, ştie să-i vadă şi să-i zugrăvească cu aceeaşi minuţiozitate şi savantă perfecţiune ca pe netrebnici. Baroana Hulot (în

BALZAC/487 afara câtorva trăsături în care reîntâlnim stângăcia lui Balzac în a zugrăvi lucruri delicate) este de un realism şi aproape de un farmec neaşteptate şi foarte izbitoare. Schmucke şi Pons sunt zugrăviţi cu dragoste şi rămân neşterşi în amintire, ca şi Mameffe şi verişoara Bette. Şi observaţi că nu sunt atât de proşti. E o importantă trăsătură a realului să-i arăţi găsind în eroismul prieteniei lor dibăcii şi viclenii care altora le sunt inspirate de lăcomie şi de o intrigă josnică.

În sfârşit (lucru şi mai rar), nu se poate spune că Balzac n-a întâlnit ceea ce putem risca să numim poezia realismului, măreţia bucuriilor umile, nu farmecul mieros şi searbăd în care un poet contemporan încearcă să-şi învăluie vulgarităţile, ci savoarea puternică şi sănătoasă a muncilor populare, împrospătarea sufletului care îşi găseşte odihna în activitatea fizică.

„Ajunseserăm la timpul culesului care e, în Turena, o adevărată sărbătoare. Casa e plină de lume şi de merinde. Cramele sunt deschise necontenit. Totul e însufleţit de mişcarea dogarilor, a căruţelor pline de fete vesele, a oamenilor care, luând o plată mai bună decât în restul anului, cântă de dimineaţa până seara. Priveam tufişurile frumoase, acoperite de fructe roşii, de bobite şi de mure sălbatice, ascultam ţipetele copiilor, mă uitam la ceata culegătorilor, la căruţa plină de butoaie şi la oamenii încărcaţi cu coşărci. Apoi am început să culeg ciorchini ca să-mi umplu coşul, să mă duc să-l răstorn în butoiul de struguri, cu o încordare trupească tăcută şi stăruitoare, cu un mers încet şi măsurat, care îmi lăsa sufletul slobod. Gustam negrăita plăcere a unei munci în aer liber, a unei vieţi de mişcare, care călăuzeşte de foarte aproape viaţa şi limpezeşte căile pasiunii, fără acel automatism ce tulbură sufletul.

Am învăţat câtă înţelepciune cuprinde munca uniformă şi am priceput regulile mănăstireşti.” *

Stilul nu este încă foarte bun, dar inspiraţia este foarte elevată, gândirea foarte puternică, pictura de amploare şi aş dori, spre cinstea ţării mele, ca acea admi- 1 Crinul din vale, éd. Cât., pp. 97–98.

4S8

Rabilă pagină a lui Tolstoi despre cositul finului1 să fi fost inspirată de aici. Oricum, meritul fiecăreia dintre ele este de a ne-o aminti pe cealaltă.

Toate acestea constituiau o artă care, la acea dată, era nouă, într-atât era de veche. In 1840, realismul fusese uitat de mai bine de un secol. El fusese ridicat la loc de cinste (sub alte nume; dar nu aceasta are importanţă) de Şcoala clasică din 1660, al cărei întreg efort, după perioada literaturii romaneşti care ţine din 1600 până în 1660, a tins spre o întoarcere la natural şi la adevăr. Nu trebuie să pierdem din vedere că adevăraţii realişti francezi sunt Racine, Molière, Boileau2, La Bruyère, Dancourt şi Lesage.

— După ei, gustul pentru adevăr în zugrăvirea oamenilor slăbeşte. Marivaux are unele pasaje, dar numai pasaje, de mare realist. Apoi vine o literatură care este tot ce poate fi mai opus realismului, literatura tezistă, al cărei scop este întotdeauna să demonstreze ceva, operă adeseori admirabilă a unor gândi-tori cutezători şi puternici, a unor oameni care au o gân-dire ingenioasă şi strălucită, dar care se îndepărtează tot mai mult de studierea reoe şi calmă a omului şi se îmbată cu idei, teorii şi sisteme, aşa cum s-ar îmbăta cu un vin spumos sau cu un tulburel.

— Apoi, după oare-cari dezamăgiri, a venit rândul unei literaturi fără idei, dar şi fără darul de a observa şi parcă fără ochi, care se mulţumea să aibă spirit şi o anumită abilitate în mânui-rea cuvintelor.

— A apărut Chateaubriand, ochii s-au deschis, măreţiile lumii şi ale istoriei au ieşit la iveală, imaginaţia franceză s-a trezit şi a primit un imbold puternic. A luat naştere o literatură de imaginaţie, care a domnit patruzeci de ani în Franţa.

Realismul trebuie să revină; căci este o lege în istoria literară (mai peste tot, dar cu deosebire la noi) ca după o zgâlţâituiră puternică şi un puternic avânt al imaginaţiei să urmeze nevoia de a fi din nou cu picioarele pe pământ, de a pune din nou stăpânire pe real, de a 1 Anna Karenina (n.a.).

2 A se vedea, din lucrarea noastră, Secolul al şaptespre-zecelea, articolele despre Molière, Racine şi Boileau (Lecène, Oudin et C-ie, ed. A 8-a, 1892) (n.a.).

BALZAC/489 vedea „mai puţin departe, dar mai limpede”, cum spune Musset. Oamenii doreau un Racine; el n-a venit. Oamenii aşteptau un La Bruyère; n-au primit decât nişte contrafaceri cam slabe. S-a prezentat un fel de Lesage, foarte amestecat cu ciudăţenii romaneşti, fără spirit, dealtfel şi cam slăbuţ ca stil. A fost primit cu entuziasm, în ciuda cusururilor lui. A redeschis o cale, era iniţiator şi inventator. Putea să aibă discipoli şi a avut într-adevăr discipoli foarte de seamă. O nouă perioadă a literaturii franceze începea odată cu el.

Pentru aceasta i s-a purtat o neţărmurită recunoştinţă. Şi pe bună dreptate. Trebuie să continuăm să ţinem, în cea mai mare măsură, seama de acest lucru şi astea sunt şi motivele pentru care ocupă un loc în acest volum. Numai că realismul lui, de foarte bună calitate adeseori, avea de suferit de pe urma vecinătăţii aproape constante a unor fantezii ciudate, care constituie tot ce poate fi mai puţin realist. E ce am văzut mai sus.

— În plus, considerat ca atare, acest realism era uneori fals. E ce urmează să vedem.

IV „LITERATURA BRUTALA”

Trebuie să ştim, într-adevăr, că dacă realismul este fondul solid al artei, de asemenea nimic nu este mai greu decât să fii cu adevărat realist şi să te menţii astfel. Arta realistă constă în a vedea întocmai cum sunt. Şi fără pasiune, lucrurile şi oamenii şi în a-i zugrăvi în acelaşi fel. Metoda ei va fi aşadar – nu de a azvârli la întâmplare întreaga realitate în opera de artă, pentru că aceasta este materialmente cu neputinţă şi dacă aceasta ar însemna realism, arta realistă ar consta în a te plimba pe stradă –, ci de a alege, fără pasiune, fără altă slăbiciune decât aceea pentru adevăr, dintre miile de amănunte ale realităţii, pe cele mai semnificative şi de a le coordona în aşa fel încât să producă asupra noastră 490

Impresia pe care o produce realul însuşi, dar mai puternică.

Pare simplu şi este extrem de anevoios, lăsând de o parte problema geniului. Într-adevăr, dacă artistul scrie, o face aşa cum face omul orice lucru, împins şi îndemnat de o pasiune. El are întotdeauna, orice ar face, gândul ascuns sau dorinţa tainică de a dovedi, de a convinge, de a înduioşa, de a converti, de a-l atrage pe cititor, de a pune în opera lui ceva din ceea ce gmdeşte, speră, visează, regretă sau doreşte. Şi aceasta nu trebuie s-o facă. Arta realistă trebuie să fie atât de impersonală pe cât este cu putinţă. Ea nu trebuie să lase să se vadă nimic din pasiunile autorului.

— Şi de ce nu?

— Fiindcă trebuie zugrăvit adevărul şi fiindcă, de îndată ce observ pasiunile autorului, îl bănuiesc imediat că a potrivit şi a întocmit realitatea într-un sens care e favorabil pasiunilor lui. Din clipa aceea, nu mai am iluzia realităţii. Scopul nu este atins. Avem de-a face cu o altă artă, care poate fi minunată, vă rog să mă credeţi că ştiu acest lucru, dar care nu mai este realism.

Dacă cele de mai sus sunt adevărate, vedem că lucrurile se complică. Este foarte greu pentru un scriitor să scrie fără să fi fost îndemnat de o pasiune, şi, de îndată ce va fi cuprins de o pasiune atunci când scrie, nu vk mai fi realist. Căci, prin definiţie, tot ceea ce nu este realism nu numai că este altceva, dar este contrariul realismului.

— Ei bine, această degenerare a realismului în lucruri care sunt însăşi negarea lui se produce neîncetat în istoria artei. Racine este un realist care are pasiunea adevărului, dar şi pe aceea a unei anumite nobleţi convenţionale care-l face să piardă uneori din vedere realitatea; La Bruyère este un realist, dar cu o anumită amărăciune a mizantropiei. Realiştii englezi contemporani, care au o vedere foarte pătrunzătoare şi un neasemuit simţ al realului, sunt preocupaţi de a stârni înduioşare faţă de mizeria omenească şi efuziuni de sensibilitate, ca Dickens, sau o înclinaţie spre moralizare şi un anumit aer de predicator protestant, ca George Eliot, lucruri foarte acceptabile şi adeseori mişcătoare în sine, BALZAC/491 dar care ne cam îndepărtează de această artă ce pretinde a nu fi decât o „depoziţie de martor făcută sub prestare de jurământ” 1.

Se întâmplă chiar, în funcţie de pasiunea intimă care-l animă pe autor, ca realismul să ducă la maniere dintre cele mai deosebite de a-i zugrăvi pe aceiaşi oameni. Flaubert şi Tolstoi au amândoi o adevărată pasiune, cum să spun? Pentru oamenii de condiţie mijlocie şi cu o inteligenţă puţin sub medie. Numai că Flaubert îi zugrăveşte şi foarte bine, dar cu o adevărată frenezie a ironiei, a zeflemelei şi a sarcasmului, împungându-ne în fiecare clipă cu cotul în modul cel mai nepoliticos, pentru a ne spune: „Cât sunt de groteşti!” – pe când Tolstoi îi zugrăveşte şi cu o fidelitate admirabilă, dar şi cu un fel de duioşie şi veneraţie, părând să strige cu fiecare rând: „Iată adevărata măreţie!” Şi unul şi celălalt sunt, desigur, la fel de neplăcuţi.

În Franţa, în general realiştii noştri au alunecat spre sarcasm. Scarron, Furetière, La Bruyère n-au zugrăvit niciodată viaţa reală, a poporului sau a burgheziei, decât pentru a-şi bate joc de ea. Realismul, în secolele clasice, nu este considerat, de regulă, decât ca materie pentru o lucrare comică. Originalitatea lui Balzac constă în a fi înţeles că realismul putea fi tragic în cel mai înalt grad. Numai că, dacă aceasta este direcţia în care şi-a dovedit superioritatea, tot aceasta este direcţia spre care a înclinat prea mult. In această direcţie îl Urăşte pasiunea lui, ea îl face să devină sistematic, prin ea părăseşte adevăratul realism. Realismul devine la el o formă de pesimism.