Eugen cizek istoria literaturii latine

-: TE
GLAY, op. cit, pp. 260-261. CIL, 8,17938, ilustrează desfătările, care constituie adevărata „viaţă": „a vâna, a se îmbăia, a participa ia jocuri, a se amuza, iată ce înseamnă a trăi", uenari, lauari, ludere, ridere id est uiuere. Pentru această inscripţie, vezi Henri-lrenee MARROU, Decadence romaine ou antiquite tardive? lll-e-VI-e siecle, Paris, 1977, p. 28. Noi considerăm că această inscripţie ilustrează un element constant al utilajului mental antic, un adevărat mentalem, de fapt concepţia fundamentală asupra vieţii.

16. Pentru religiile secolelor l-ll d.C, vezi mai ales Marcel LE GLAY, La religion romaine, Paris, 1971, pp. 64-83; E. CIZEK, Introducere, în Istoria literaturii latine, p. 22; Introducere, în Istoria literaturii latine, IV, pp. 34-36; pentru isianism, vezi mai ales V. TRAN TAM TINH, Le culte d'lsis â Pompai, Paris, 1964; Anca FILIPESCU, Isis - Domina şi aleşii ei: „Philosophi platonici", în Culegere de studii de civilizaţie romană, Bucureşti, 1979, pp. 47-65; pentru mitraism, vezi Robert-Alain TURCAN, Mithra et le mithriacisme, Paris, 1981, pp. 17-l21; Marie-Laure FREYBURGER-GALLAND - Gerard FREYBURGER - Jean-Christian TAUTIL, Sectes religienses en Grece et a Rome dans l'antiquite pai'enne, Paris, 1986, pp. 244-338; Ramsay MAC MULLEN, Le paganisme dans l'Empire Romain, trad. franceză de Alain SPIQUEL - Aline ROUSSELLE, Paris, 1987, pp. 180-206; F. JACQUES

- J. SCHEID, op. cit., pp. 11l-l28; pentru rezistenţele faţă de misticismul oriental, vezi Robert TURCAN, Sâneque et Ies religions orientales, Bruxelles, 1967. Pentru interpretatio Romana, vezi J. LE GALL - M. LE GLAY, op. cit, pp. 255-256.

17. Pentru Apollonios din Tyana şi folosofia secolelor l-ll d.C, vezi Gheorghe VLĂDUŢESCU, Filosofia în Grecia veche, Bucureşti, 1984, pp. 469-473.

18. în legătură cu artele plastice şi arhitectura primelor două secole d.C, vezi E. CIZEK, Epoca lui Traian, pp. 53-54; 447-451; Jean-Pierre NERAUDOU, L'art romain, în Rome et nous. Manuel d'initiation â la litterature et â la civilisation latines, Paris, 1977, pp. 281 -291; Jean-Michel CROISILLE, Poâsie et art figură de Neron aux Flaviens. Recherches sur l'iconographie et la correspondance des arts a l'epoque imperiale, 3 tomuri, Bruxelles, 1982, passim; E. CIZEK, Introducere, în Istoria literaturii latine, pp. 22-24; Introducere, în Istoria literaturii latine, IV, pp. 38-39. Totodată, ignorarea de către artiştii Trofeului de la Adamclisi a normelor clasice, tendinţele lor spre o estetică rudimentară pot fi puse în relaţie, după opinia noastră, nu numai cu pregătirea lor profesională, ci şi cu poetica aticismului arhaizant al secolului al ll-lea d.C: vezi E. CIZEK, Epoca lui Traian, pp. 459-460.

19. Cum reliefează Fabio CUPAIUOLO, Itinerario della poesia latina nel I secolo dell' Impero, reeditare, Napoli, 1978, p. 10. Pentru omogenizarea educaţiei şi a idealului existenţial, vezi J. LE GALL - M. LE GLAY, op. Cit, pp. 257-258.

20. Pentru dezvoltarea teatrului şi a tragediei sub Imperiu, vezi Florence DUPONT, Le theâtre latin, Paris, 1988, pp. 27-28; 35-41; J. GERARD, op. cit, pp. 86-l00.

21. Cum sublinia Alain MICHEL, Rhâtorique et philosophie chez Seneque (Ad Marciam, 17-l8), în Actas del V Congresso Espahol de Estudios Clasicos, 1978, pp. 319-320; vezi şi Rene MARTIN

- Jacques GAILLARD, Les genres littâraires â Rome, 2 voi., Paris, 1981, II, p. 186 (care subliniază că nu poate fi vorba de decadenţa elocinţei. Totuşi, aceasta privilegiază discursurile de aparat. Chiar în tribunale, avocaţii pledau pentru plăcerea publicului alcătuit din literaţi şi tineri „studenţi").

22. De către F. CUPAIUOLO, op. cit, pp. 47-48. Pierre GRIMAL, Seneque ou la conscience de l'Empire, Paris, 1978, p. 31 notează că şcolile retorilor se transformă din ateliere „tehnice" în focare de cultură.

23. Pentru profilul stilului nou, vezi Eduard NORDEN, Die antike Kunstprosa, ed. a 2-a, Leipzig-Berlin, 1909, pp. 252-300; Anton D. LEEMAN, Orationis Ratio. Teoria e pratica stilistica degli oratori, storici e filosofi latini, trad. italiană de Gian Carlo GIARDINA şi Rita CUCCIOLI MELLONI, Bologna, 1974, pp. 336-388; Eugen CIZEK, L'epoque de Neron et ses controverses ideologiques, Leiden, 1972, pp. 274-365; F. CUPAIUOLO, op. cit, pp. 13; 16; 18-48; 50-55.

24. însuşi Rene PICHON, Histoire de la litterature latine, ed. a 9-a, Paris, 1924, p. 438 afirma că literatura latină a Imperiului ar fi „sucombat" sub imperiul a trei flagele: cosmopolitismul, diletantismul şi preţiozitatea. De fapt, primele două „flagele" ilustrează un fenomen pozitiv, cum a fost extinderea literaturii pe noi areale geografice şi sociale, în vreme ce „preţiozitatea" exprimă rafinarea subtilă a artei literare, realizată de marii scriitori ai vremii. Ideea decadenţei a apărut şi la J.W.H. ATKINS, Literary Criticism in Antiquity, London, 1934, II, pp. 137; 143-l46. Pentru această problemă şi pentru curentele literare, vezi E. CIZEK, Introducere, în Istoria literaturii latine, pp. 30-36; Introducere, în Istoria literaturii latine, IV, pp. 45-46.

415

XXI. POEŢI Al SECOLULUI I d.C.: MANILIUS, FEORU Şl ALŢII

Poemul lui Manilius

Viaţa poetului Manilius este complet necunoscută. Se presupune îndeobşte că se născuse în Italia şi că a dus o existenţă retrasă la Roma, departe de misiunile publice şi de viaţa politică, în pofida accentelor adulatorii la adresa împăraţilor, care apar în opera lui. Nici numele nu este sigur, deoarece manuscrisele îl numesc nu numai Manilius, ci şi Manlius sau altfel. De asemenea, ele îi atribuie două prenume diferite. în orice caz, Manilius este autorul unui poem, în cinci cărţi, intitulat „Cărţi do astronomie" sau .Astronomicele", în latineşte Astronomicon libri sau Astronomica. De fapt, numai cartea întâi tratează probleme de astronomie, naşterea cosmosului, aspectul constelaţiilor etc. Căci celelalte cărţi abordează dimensiunile astrologiei. Astfel, cartea a doua cuprinde o descripţie a firmamentului astrologie, a astrelor diurne sau nocturne, mobile sau imobile, masculine sau feminine. Poetul subliniază că astrele dirijează soarta omului; în vreme ce cartea a treia înfăţişează zodiacul şi modalităţile de a stabili horoscopul. în cartea a patra, Manilius abordează presupusa influenţă zodiacală asupra caracterului şi atitudinilor oamenilor, iar în cartea a cincea oferă o descripţie a constelaţiilor extrazodiacale şi a înrâuririi exercitate de ele asupra tipurilor umane caracterologice. Unii cercetători consideră că poemul trebuie să fi conţinut o altă carte sau chiar mai multe, care s-ar fi pierdut. Dar este de crezut că Manilius n-a alcătuit decât cinci cărţi. El a trebuit să-şi oprească redactarea operei în anul 16 d.C, din pricina măsurilor aspre, adoptate de împăratul Tiberiu împotriva astrologilor. Poemul a fost definitivat sub Tiberiu, căruia îi este dedicat, dar a fost cu siguranţă început în vremea lui August, după zdrobirea legiunilor romane ale lui Varus, în anul 9 d.C, menţionată de Manilius (1, vv. 874-875). Treptat însă poetul nu se mai referă la August, pe când zodia balanţei, cea a lui Tiberiu, trece pe primul plan (mai ales în ultimele două cărţi)¹.

Un anti-Lucreţiu

Astronomicele constituie un poem, care se înscrie în specia poeziei didactice sau didascalice. De altfel, poetul atrage atenţia asupra obiectivelor urmărite de el în prooemiile sau introducerile fiecărei cărţi, dintre care cel mai relevant este prooemiul cărţii întâi. Şi alte pasaje din poem încorporează digresiuni, hărăzite
416 _

UN ANTI - LUCREŢIU

unor aluzii politice ori anumitor reflecţii personale ale autorului. Materialul fiecărei cărţi este încadrat între un prooemiu şi un epilog. De fapt Manilius rupe cu tradiţia poetică a invocaţiei muzelor şi, cum am arătat mai sus, îşi dedică opera împăratului Tiberiu (1, vv. 7-l0). El ne apare conştient de semnificaţia acestei invocaţii, deocamdată limitată la poezia didascalică, şi crede în noutatea materiei sale, astrele care călăuzesc existenţa umană. Manilius contrapune această materie subiectelor poemelor tradiţionale spre a critica poezia mitologizanta prin excelenţă (1, w. l-6). De altfel, el reiterează mefienţa faţă de poezia anterioară, nutrită de ficţiuni (4, vv. 436-443). Din primul prooemiu, Manilius îşi propune cu pasiune să realizeze împletirea între poezie şi studiul concret al naturii, care închipuia, în ochii săi, funcţia astrelor: „Mă închin la două temple, împresurat de o văpaie îndoită, poezia şi realităţile" (1, vv. 2l-22).

în mare măsură, Manilius adoptă ca model opera lucreţiană, dar pentru a i se opune, pentru a se manifesta ca un anti-Lucreţiu. Ca şi Lucreţiu, autorul Astronomicelor am remarcat că se proclamă un inovator şi începe fiecare carte cu un prooemiu. De asemeaea, întocmai ca celebrul său antecesor, Manilius celebrează forţa spiritului uman şi valoarea deosebită a cunoaşterii (4, vv. 387-408): „raţiunea învinge toate" (4, v. 930). Ca şi marele poet epicureu, Manilius crede cu pasiune în concepţiile profesate şi asumă un veritabil misionarism. Ca şi Lucreţiu, autorul Astronomicelor insera în poem digresiuni şi descripţii, care să însufleţească doctrina aridă, iar episodul Andromedei şi al lui Perseu (5, vv. 538-631) aminteşte de cel lucreţian al sacrificiului Ifigeniei. Dar el nu-şi poate vibra trăirile ca Lucreţiu şi mai ales nu reprobă oamenii pentru că s-ar lăsa copleşiţi de superstiţii absurde şi de mirajul bogăţiilor. Manilius blamează îndeosebi eforturile celor ce vor să-şi modifice propria condiţie, căci viaţa muritorilor este stabilită de destin (4, w. 14-22). El adoptă stoicismul posidonian, credinţa într-un destin riguros, încrederea în relaţia obligatorie dintre soarta indivizilor sau popoarelor şi mersul astrelor. Deci el opune liberului arbitru epicureic, al lui Lucreţiu, determinismul stoic al lui Posidonius. Nu lipsesc din mentalitatea maniliană conotaţiile de sorginte orientală. încât, ca un anti-Lucreţiu, autorul Astronomicelor se ridică împotriva concepţiei despre lume a precursorului său şi îşi propune să-l combată, să-l zdrobească pe poetul epicureic, chiar pe terenul acestuia şi folosind armele lui. De fapt, Manilius pendulează între glorificarea raţiunii, ratio, şi cea a destinului, fatum.

De altfel Manilius cunoaşte profund Georgicele vergiliene. Părţii finale a cărţii întâi din Georgice, consacrate descripţiei prodigiilor, legate de moartea lui Caesar, îi corespunde tema dezastrului suferit de Varus (1, vv. 892 şi urm.). Numeroase reminiscenţe vergiliene atestă raporturile lui Manilius cu tradiţia didascalicâ. Totuşi, am observat că, pe multiple planuri, Manilius îşi propune reînnoirea tiparelor didacticiste. Maniiius se îndatorează nu numai faţa de Posidonius şi Asklepiades din Myrlea, sau faţă de Vergiliu, ci şi faţă de Varro, Ovidiu şi astrologii romani. îşi însuşeşte, de asemenea, idei platoniciene şi neopitagoreice. Dar, în ultimă instanţă, Astronomicele constituie o replică stoică şi astrologică dată marelui poem lucreţian, de sorginte epicureică. O replică sau mai degrabă o sfidare².

POEŢI Al SECOLULUI I d.C: MANILIUS, FEDRU Şl ALŢII

Arta lui Maniiius

în centrul preocupărilor maniliene se află omul şi soarta iui. Antropologia ocupă o poziţie preponderentă în Astronomice. De altfel, poetul atestă o bună cunoaştere a psihologiei umane, a diferenţelor de caracter, şi preconizează moralizarea în numele responsabilităţii individuale, pe care fatalismul astrologie n-ar exclude-o, după părerea lui. Totodată, cu toată adularea împăraţilor şi proclamarea adeziunii integrale la politica şi la ideile Principatului, Maniiius strecoară în discursul său poetic o umbră de amărăciune: studiul astrologiei îi serveşte să consoleze şi să se autoconsoleze³.

Discursul poetic al lui Maniiius este foarte arid. Totuşi poetul se străduieşte să-şi îmDogăţească imagistica prin recursul la mituri, la legendele privitoare la zei şi la eroii transformaţi în astre, la „anecdote" organic captivante. Cum am arătat mai sus, el utilizează descripţii şi digresiuni, inclusiv referitoare la o viaţa şi personaje cotidiene. Poezia maniliană rămâne însă mai ales abstrusă şi cereorală. Emerg în Astronomice pasaje bogate în substanţă imagistică fecundă în efecte artistice; totuşi, în general, discursul manilian se învederează a fi greoi, arid, fas^f;1ios. Maniiius acumulează adverbe şi conjuncţii, face apel la o scriitură alambicată, emfatică şi retorică, abundentă în platitudini; se străduieşte să fracţioneze desfăşurarea normală a frazei. Poetul utilizează structuri aspre, cuvinte insolite, forme arhaizante, stranii şi enigmatice, îndeosebi în primele cărţi, căci finalt, AstronomicelorIlustrează un stil mai clar. Maniiius privilegiază paralelismele şi antit-zele, dar şi aliteraţiile. Căutarea febrilă a variaţiei stilistice denotă adeziunea poetului la stilul nou, pe atunci încă în formare. El practică un hexametru dactilic curgâîc", armonios structurat. Totuşi, din punct de vedere artistic, sfidarea lansată de Maniiius fascinantului demers lucreţian a eşuat complet⁴.

Poemul Aetna

Poezia didascalică răspundea, desigur, unui activ orizont de aşteptare. însuşi Germanicus, nepot de sânge şi fiu adoptiv al lui Tiberiu, a alcătuit „Fenomenele", Phaenomena, în două cărţi. Acest poem a constituit mai degrabă o echivalenţă latină decât o traducere a operei lui Aratus. Ca scriitor, Germanicus a mai scris comedii în limba greacă.

în manifeste raporturi de intertextualitate cu Maniiius, mai târziu, probabil în epoca lui Nero, a fost redactat în 646 de hexametri dactilici poemul didascalic „Etna", Aetna. Acest poem a fost atribuit lui Vergiliu şi altor poeţi ai „secolului" lui August, dar factura lui stilistică şi ideatică pledează pentru o datare mai tardivă. Opinăm că Aetna este opera lui Lucilius, guvernator al Siciiiei sub Nero şi prieten-corespondent al lui Seneca.

Erupţiile vulcanice în general şi mai cu seamă cele ale muntelui Etna, în măruntaiele căruia erau situate cuptoarele zeului Vulcan, i-au impresionat totdeauna pe antici. Lucilius încearcă să răspundă acestei preocupări şi utilizează ca izvoare textele stoice ale lui Posidonius şi Asclepiodot, însă şi

418

POEMUL AETNA

cele ale lui Heraclit, Democrit şi Seneca. El descrie muntele Etna şi împrejurimile lui, erupţia vulcanică, în diferitele ei etape, şi mai ales caută febril cauzele. îl preocupă cauzele producerii erupţiei, diminuării, accelerării sau încetării ei. Răspunsurile sunt naive, căci Lucilius crede că erupţia Etnei era pricinuită de curenţii de aer din interiorul muntelui (vv. 315-325; 356-359).

Dar important ni se pare faptul că, după ce reprobă, ca şi Manilius, poezia mitologizantă şi miturile (w. 9-28; 74-77), autorul acestui poem exprimă pasionat dorinţa de cunoaştere a adevărului, reiterată frecvent (vv. 9l-93; 219-229; 357-358). Asemenea idei erau insistent propovăduite de Seneca şi circulau în cercul acestuia, în care Lucilius deţinea un statut privilegiat. Stoicismul lui Lucilius nu era ostil ideilor epicureice, pe care le acceptă uneori. Autorul Etnei reia, de fapt, anumite explicaţii lucreţiene ale erupţiilor vulcanice şi seismelor. De asemenea el denunţă agronomia. Lucilius afişează un dispreţ evident faţa de prosperitatea agricolă, încât Aetna comportă anumite conotaţii demne de a fi socotite ca adevărate .Anti-Geo/g/ce"⁵.

Discursul poetului se înfăţişează ca arid şi bogat în descripţii şi digresiuni. Proliferează comparaţiile, anaforele şi aliteraţiile şi domină un ton retoric, care reliefează obedienţa poetului faţa de stilul nou. Ni se pare evident că Aetna constituie un produs al noii mişcări literare.

în aceeaşi epocă, Vagellius a consacrat un poem exaltării aventurii extraordinare a lui Phaeton. El a eroizat curajul lui Phaeton ca simbol al virtuţii, care aspiră spre cele mai înalte culmi.

Fedru şi apariţia fabulei

Creatorul, inuentor, al fabulei ca specie a literaturii latine a fost Fedru. Termenul latin de fabula, ca şi echivalentul lui grecesc apologos desemnau mai ales o naraţie care comporta dialoguri între personaje. Sensul iniţial al acestui cuvânt latinesc fusese acela de „conversaţie", fapt care explică specializarea lui cu înţelesul de „piesă de teatru". De unde şi sintagmele menţionate în alte capitole fabula togata şi fabula palliata. Fabula, în accepţie modernă, adică fabula-apolog (numită uneori de romani fabella, adică povestioară), constituia o specie de literatură narativă minoră. La Roma, o fabulă încorpora în medie cincisprezece-douăzeci de versuri, care cuprindeau o scurtă naraţie - aproape de dimensiunile epigramei - şi o „morală", o concluzie uneori implicită, dar mai ales explicită. Această concluzie conferea speciei literare respective un caracter manifest didacticist. Sau altfel spus, fabula pendula între povestirea fantastică şi cea didascalică.

Fabule izolate apăruseră în literatura greacă în operele lui Hesiod şi Arhiloh. Anterior fabula se dezvoltase în Orient, mai cu seamă în India. în mediul cultural elenic, circula o culegere de fabule, de scurte povestiri în proză, scenarii populate de animale, care erau atribuite unui autor legendar, cunoscut sub numele de Esop. Acest scriitor ar fi trăit în secolul al Vl-lea î.C. Aceste fabule relatau îndeobşte un conflict dintre cei puternici şi cei slabi şi comportau o morală practică, întemeiată pe bunul simţ, şi nu pe predicarea virtuţii. La Roma, înaintea lui Fedru, apăruseră fabule izolate, care erau inserate în ansambluri mai ample, adică în saturele literare ale lui Ennius, Lucilius şi mai ales ale lui Horaţiu. Acesta din urmă narase cu umor povestea şoarecelui de la oraş şi a celui de la ţară {Sat, 2, 6 vv. 80-l17). La Roma, ca şi în Grecia, fabula era rezervată învăţământului elementar. Copiii se exercitau parafrazând în versuri fabule în proză sau invers, trecând în versuri texte redactate în proză⁶.

419

POEŢI Al SECOLULUI I d.C: MANILIUS, FEDRU Şl ALŢII

Biografia lui Fedru

Numele latin al lui Fedru a fost, probabil, Gaius lulius Phaeder. Ceea ce indica apartenenţa sa la categoria liberţilor, care adoptau de regulă prenumele şi numele gentilic al stăpânului şi transformau în supranume, cognomen, numele pe care îl purtaseră ca sclavi. Datele despre viaţa lui Fedru, consemnate chiar de fabulele lui, sunt puţin numeroase şi nesigure. Astfel, nu ştim ia ce dată s-a născut: poate pe la 15 î.C. Cum ne reliefează prenumele şi gentilicul fabulistului, ca şi titlul operei, „Fabulele esopice ale lui Fedru, libert al lui August", Phaedri Augusti liberii Fabuiae Aesopiae, Fedru fusese sclav imperial, eliberat cândva de August însuşi. Fabulistul era destul de instruit, cunoştea atât literatura latină, cât şi cea greacă şi dezvoltarea artelor plastice antice. Dar ca sclav - şi în copilărie - el trebuie să fi fost supus unor frustrări cumplite, să fi nutrit resentimente puternice, care se reflectă în fabulele sale. Sub Tiberiu, Fedru l-a persiflat necruţător pe Seian, atotputernic favorit al împăratului şi prefect al pretorienilor. Acesta, dacă ar fi să-l credem pe fabulist, i-a intentat un proces, în care a fost în acelaşi timp acuzator, martor şi judecător (2, epil., vv_; 17-20; 3, pr., w. 38 şi urm.). încât Fedru a fost condamnat, probabil, la exil.

întors la Roma, după moartea lui Seian, fabulistul continuă să-şi publice opera şi duce o existenţă relativ calmă. El dedică fabulele din cărţile 3-5 unor personaje foarte influente, liberţi ai împăraţilor Gaius-Caligula şi Claudiu, dar are totuşi duşmani înverşunaţi, critici ai operei sale, pe care îi atacă în unele din versurile alcătuite în această vreme. Nu se ştie cu exactitate când a murit Fedru. Unii cercetători cred că s-a stins din viaţă în timpul domniei lui Nero, dar este probabil că a murit în jurul anilor 50-53 d.C.

Opera

Discursul poetic al lui Fedru s-a cristalizat în 135 de poeme. Fabulele lui Fedru sunt grupate în cinci cărţi, care cuprind respectiv 31, 8, 19, 26 şi 10 fabule, la care se adaugă câte un prolog şi un epilog la fiecare dintre ele. Distribuţia inegală a fabulelor între aceste cinci cărţi atestă că un număr destul de mare de poeme ale lui Fedru s-au pierdut. Ni s-au conservat mai ales fabulele cele mai simple şi mai şcolare. De fapt, la poemele din cele cinci cărţi s-au adăugat, în secolul al XV-lea, alte 31 de fabule, descoperite de italianul Niccola Perotti. Acesta a întocmit o culegere de fabule ale lui Fedru şi Avianus. Fabulele consemnate de Perotti sunt cunoscute de filologi sub numele de .Apendicele Perottin", Appendix Perrotina. Ele au fost probabil desprinse cândva din manuscrisele care păstrau diviziunea în cinci cărţi, de altfel foarte veche, deoarece este consemnată de Avianus. încât fabulele perottine trebuie să fi provenit din cărţile 2-5.

Poetul era trac de origine şi se numise iniţial Gaidreas. Ei însuşi ne evidenţiază că provenea din Macedonia, adică din regiunea muntoasă a Pieriei (3, pr., v. 17). Numele său trac fusese elenizat în Phaidros şi ulterior, adaptat în latineşte sub forma de Phaeder, mai Ssgrabă decât Phaedrus. în opera sa şi într-o epigramă a lui Marţial {Epigr., 3, 20, v. 9) apare numai forma de genitiv, adică Phaedri, Abia Avianus, fabulist din secolul al IV-lea d.C, consemnează ca formă de nominativ Phaedrus. Dar inscripţiile latineşti includ ca formă de nominativ Phaeder (CIL, 3, 5802; 8562; 9958; 24057; 9, 466; 14,1232). Mai mult decât atât, se semnalează că un fiu şi o fiică consacră o inscripţie tumulară tatălui lor, numit chiar Gaius lulius Phaeder (CIL, 6, 2031). încât poetul trebuie să se fi numit efectiv Phaeder şi nu Phaedrus. De altfel, Marţial este singurul autor care menţionează ca fabulist pe Fedru. Când se referă la fabulă, autori ca Seneca, Quintilian, Aulus Gellius şi chiar tardivul Macrobiu ignoră pur şi simplu existenţa lui Fedru.

420

OPERA
Se propune, după tematica lor, structurarea fabulelor în patru categorii: 1. fabule propriu-zise, scurte, esopice prin excelenţă ca Lupul şi mielul (1,1), Vulpea şi corbul (1,13), Vulpea şi barza (1, 26) etc, 2. fabule mitologice sau cu implicaţii filosofice, ca Pedepsele din Infern (A., 5), lunona, Venus şi găina (A., 9), Copacii sub protecţia zeilor {3,17) 3. apologuri, fabule cu oameni în loc de animale, anecdote destul de dezvoltate, autentice nuvele, consacrate faptelor diverse, ca Din cizmar medic (1, 14), Tiberiu Caesar şi sclavul păzitor al atriului (2, 5), Poetul sau Testamentul explicat de Esop (4, 5), Văduva şi soldatul (A., 13); 4. apostrofe destinate criticilor invidioşi ai autorului, detractorilor lui, avarilor etc, ca Fedru sau împotriva celor cu gust dificil (4, 7), Fedru sau Invidia (4, 22)⁷.

Universul lui Fedru
0 fabulă a lui Fedru comportă în general o naraţiune, mythos înHjreceşte, adevărat scenariu, şi o morală, o învăţătură. îndeobşte fabula debutează cu o maximă moralizatoare, un promyihium, prezentat sau urmat de formule fixe (de tipul „această fabulă arată..."). îi succed o introducere şi un nucleu narativ, deci o naraţiune, narratio, după care se situează replica finală. Aceasta din urmă este adesea rostită de un personaj, apărut spre finalul naraţiunii, care poate debita un precept sau o maximă morală, adică un epimythium. Astfel, replica finală este incisivă şi se converteşte în veritabilă concluzie a poemului.

Principalul izvor de inspiraţie a fost Esop, cum subliniază însuşi Fedru (1, vv. l-2). Dar s-a remarcat că numai o treime din totalul fabulelor, adică 47 din 135 de poeme, tratează subiecte împrumutate din Esop. Originalitatea lui Fedru nu rezidă însă numai în inventarea unor subiecte inedite, consacrate fie lumii animalelor, fie celei a oamenilor. Chiar materia fabulelor pur esopice este profund modificată. în vreme ce fabula lui Esop era o „snoavă", vehiculată prin timpuri şi contexte sociale felurite, cea a lui Fedru apare ca profund ancorată în problematica epocii, în Roma secolului I d.C, ale cărei moravuri, fapte politice şi personaje sunt inserate masiv în textura poemelor. în sfârşit, Fedru este parţial original şi pentru că transferă materia discursului esopic din proză în limbajul versurilor. Deşi este adevărat că Fedru recurge la cel mai simplu şi mai prozaic metru, adică la senarul iambic. De altfel, poetul afirmă, în epilogul cărţii a doua, intenţia de a face să rivalizeze Roma cu Grecia, în domeniul fabulei. Ca şi alţi autori latini, Fedru dorea să naturalizeze la Roma o specie literară pe care o ilustraseră grecii. Totuşi el urmărea şi travestirea adresei satirice a poeziei sale⁸. De altfel, se poate constata o evoluţie a atitudinii poetului faţă de Esop. Astfel, după ce declarase, în versurile mai sus citate din prologul cărţii întâi, că nu făcuse decât să transpună în versuri iambice temele esopice, ulterior Fedru afirmă că fabulele sale sunt esopice şi nu ale lui Esop, pentru că adăugase multe elemente noi lumii fabulistului grec. S-a folosit de un gen literar vechi pentru a introduce, în tiparele acestuia, realităţi noi (4, pr., w. 1l-l3). Iar în ultima carte de fabule, poetul susţine că numele lui Esop figurează în opera sa spre a-i conferi prestigiu, după exemplul artiştilor plastici, care pun nume celebre pe operele lor moderne, ca să le sporească valoarea (5, pr., w. l-7).

Poetica lui Fedru este programatic şi foarte clar dezvăluită de prologurile şi epilogurile cărţilor de fabule. Mobilele sale ar fi mai ales să incite la râs şi să instruiască prin pilde edificatoare, exemplo monere: „Ce merit are cartea?... Vrea să-ndrepte// Prin râs şi prin poveţe înţelepte" (1, pr., vv. 3-4, trad. de Aurel Tita şi Gheorghe Moraru). Ulterior, Fedru precizează că ţelul fabulelor este îndreptarea greşelilor comise de muritori, vrăjindu-i prin farmecul lor (2, pr., w. l-7). El consideră fabula ca o specie literară serioasă şi susţine că nu doreşte

421

POEŢI Al SECOLULUI I d.C: MANILIUS, FEDRU Şl ALŢII

să întrunească aplauzelor celor inculţi (4, pr., v. 20). Astfel, fabulistul atrage atenţia asupra faptului că şi-a codificat mesajul şi invită cititorii să-l decodeze. De asemenea, subliniază că se exprimă concentrat şi preconizează concizia, breuitas, care aderă perfect la tonul didascalic, pe care l-a asumat (2, pr., vv. 1l-l2; 3, epil., v. 8; 4, epil., v. 7).

De fapt, universul imaginar al fabulelor lui Fedru este impregnat de o filosofie populară, întemeiată pe o etică simplă, eclectică, abundentă în locuri comune, pe care o stimulase de multă vreme diatriba cinico-stoică. De altfel, Fedru consemnează numele lui Socrate şi atestă cunoaşterea unor anecdote şi aserţiuni socratice⁹. Lumea lui Fedru nu se reduce însă la înregistrarea unor realităţi socio-politice şi la reprobarea defectelor morale. Acest univers este convertit în structură literară şi depăşeşte simpla colecţie a defectelor şi a vicioşilor, sub influenţa sentimentelor fabulistului, simpatiei lui emoţionante faţă de toţi cei nedreptăţiţi şi slabi. Relevantă este în acest sens prima sa fabulă, Lupul şi mielul, Lupus et agnus, care denotă şi totodată conotează indignarea resimţită de poet faţă de lipsa de scrupule şi de omenie, mila încercată faţă de oprimatul lipsit de apărare şi naiv. Spre deosebire de alţi liberţi, Fedru nu-şi uită obârşia, intuieşte şi descrie comedia umană în perspectiva originii sale modeste, suferă şi se bucură alături de toţi cei năpăstuiţi, protestează împotriva agresiunii. De fapt, reprobarea asupririi de toate tipurile, mai ales morală, constituie etimonul, motivul generator al discursului fabulistului, cu îndrituire caracterizat ca un „poet al plebei"¹⁰.

S-a susţinut, de către savantul danez Mortens Noejgaard, că Fedru transfigurează conflictul esopic, pentru a-i conferi ambivalenţă, care să traducă nu numai o realitate fizică, ci şi un sistem moral. Astfel, acest conflict ar implica două opoziţii fundamentale: antiteza, de tip esopic, între cel puternic şi cel slab, de fapt un conflict „fizic", şi antinomia, de tip etic, între un personaj rău şi o fiinţă inocentă, aşadar un conflict „moral", deoarece personajul rău putea fi atât slab, cât şi puternic. Dar cei puternici, potentes, sunt totdeauna înclinaţi să-i persecute pe cei slabi. Caracteristică este în acest sens fabula Căpriţa, vaca, oaia şi leul, care începe programatic: „Devălmăşia cu cei tari nu-i bună,// Cum fabula, de jos o să vă spună" (1, 5, w. l-2, trad. de Aurel Tita şi Gheorghe Moraru). Şi, într-adevăr, nucleul narativ ne arată cum leul privează pe aliaţii lui mai slabi de rezultatele unei vânători şi cum, sub diferite pretexte, îşi însuşeşte toată prada. Dar Fedru consideră inutilă şi chiar condamnabilă orice revoltă împotriva condiţiei sociale date. Astfel, într-o fabulă-apolog, însuşi Esop convinge pe un sclav, fugit de la stăpânul lui, care îl tortura, să se întoarcă acasă şi să îndure resemnat toate persecuţiile (A., 19). Fedru ajunge chiar să susţină că statutul social şi uman modest este de preferat puterii şi funcţiilor de conducere, căci oferă un adăpost sigur (4, 6). însă de cele mai multe ori, Fedru adoptă mai degrabă postura unui povestitor agreabil, care exprimă o „contestaţie" anarhizantă a ordinii umane, pentru a sfârşi prin a se consola şi a se resemna să accepte în ultimă instanţă ,.establishment"-ul¹¹.

Totuşi, cum am arătat de fapt, în cartea întâi de fabule, care i-a pricinuit exilul, poetul atacă violent în poeme cu cheie pe Tiberiu şi îndeosebi pe Seian*. Pe de altă parte, chiar şi mai târziu, într-o fabulă celebră, lupul intră într-o controversă cu un câine şi dispreţuieşte starea de sclavie în care se află acesta (3, 7). De fapt, Fedru face aluzie la o celebră discuţie, survenită în anul 16 d.C, între doi fraţi: căpetenia germanică Hermann, numit de romani Arminius, brav luptător pentru libertatea seminţiei lui, şi Flavius, trecut de partea Romei. Conotaţiile acestei fabule sunt

* Broaştele cer lui lupiter un rege şi le este trimisă o grindă, firesc imobilă şi apatică, adică Tiberiu. însă pentru că ele protestau, lupiter le expediază un alt cârmuitor, sub forma unei năpârci, care este desigur Seian. Acest şarpe înghite toate broaştele (1, 2).

422

UNIVERSUL LUI FEDRU

complexe, căci nu numai că fabulistul elogiază fierbinte libertatea (3, 7, v. 1), ci alude la statutul înjositor impus de romani popoarelor pe care le supuseseră. Deşi patriot roman, Fedru rămăsese întrucâtva ataşat de obârşia sa tracică. Totuşi, în majoritatea fabulelor sale, Fedru preferă să nu critice indivizi sau stări politice concrete, ci să reprobe tipuri şi categorii umane. El denunţă impostura şi şarlatania (1,14), vanitatea găunoasă (5, 7), nechibzuinţa (1, 20), fanfaronada etc.