Eugen cizek istoria literaturii latine

XXII. PROZA DE ERUDIŢIE Şl ISTORIOGRAFIA SECOLULUI I d.C.

Gramatici şi filologi

Cercetările de gramatică şi filologie cunosc în secolul I d.C. o amploare deosebită. Exponenţii lor predau de fapt elevilor grammatica în sens antic, adică interpretarea plurivalentă a textelor scriitorilor. Ei participă ia eiaDorarea poeticelor vremii, la polemicile angajate între clasicisme şi nonclasicisme, între analogism şi anomalism. Din lucrările lor s-au păstrat numai fragmente, la care se adaugă referirile altor autori la operele lor, încât se pot reconstitui preocupările cardinale ale gramaticilor şi filologilor.

Dintre gramaticii secolului, trebuie menţionat iniţial Marcus Pomponius Marcellus, erudit prestigios, analogist fanatic şi partizan al aticismului. El îl blama chiar pe împăratul Tiberiu, deoarece utilizase un neologism, şi afirma că împăratul putea acorda cetăţenia romană unui peregrin, dar nu şi unui cuvânt străin (SUET., De gram., 22, 1). Dar cel mai cunoscut exponent al analogismului şi al aticismului arhaizant a fost un sirian, Marcus Valerius Probus Berytius, care, sub Nero, a condus o şcoală şi un cerc cultural aticist arhaizant, a alcătuit un tratat de gramatică, dedicat promovării analogiei, a comentat şi editat pe Naevius, Plaut, Terenţiu, Lucilius, Lucreţiu, Vergiliu şi a redactat probabil biografia lui Persius, ce ni s-a conservat. El este primul editor important de texte latine.

Dimpotrivă, Quintus Remmius Palaemon a codificat principiile stilului nou, tot în epoca lui Nero'. Libert, devenit profesor celebru şi foarte bogat, Palaemon l-a criticat violent pe Varro, pentru analogismul lui, calificându-l drept „porc" (SUET., De gram., 23,10) şi a introdus în şcolile de gramatică interpretarea operei lui Vergiliu, în locul autorilor din vremea lui Ennius. în lucrarea sa, „Arta gramatică", Ars grammatica, Palaemon a preconizat un anomalism clar, când a afirmat că „este ridicol să propui o lege împotriva uzului curent, care domină exprimarea noastră" (H. KEIL, Grammatici latini, ed. nouă, Hildesheim, 1961, I, p. 183).

Quintus Asconius Pedianus a fost cel mai însemnat filolog al epocii Flavienilor. El a militat, ca şi Quintilian, pentru restaurarea tradiţiei ciceroniene şi a legitimat cel de-al doilea clasicism. A comentat unele discursuri ale lui Cicero şi a apărat cu pasiune memoria lui Vergiliu¹.

* Se poate afirma deci că Seneca a fost şeful şi filosoful noii mişcări literare, Lucan poetul ei epic, Caesius Bassus, poetul liric, Cornutus tragediograful acestei orientări estetice (mai ales dacă el a scris Octavia), iar Palaemon filologul ei.

431

PROZA DE ERUDIŢIE Şl ISTORIOGRAFIA SECOLULUI I d.C.

Celsus, Pomponius Mela şi Scribonius Larguî

în timpul lui Tiberiu, Aulus Cornelius Celsus a alcătuit o enciclopedie în cei puţin douăzeci di cărţi, intitulată .Artele", Artes. în această lucrare, Celsus aborda problemele artelor militară jurisprudenţei, retoricii, filosofiei, agriculturii şi medicinei. De fapt, nu ni s-au conservat decât celt opt cărţi referitoare la medicină. Numărul relativ mare de cărţi privind medicina atestă, dups părerea noastră, o preocupare specifică pentru această ştiinţă. Căci oare numai hazardii conservării textelor antice a păstrat tocmai centrul de greutate al preocupărilor lui Celsus? Oricum, trebuie remarcat că enciclopedismul lui Celsus se delimita de precedentul oferit de Varro. în materie de filosofie s-a manifestat ca un adept al Sextiilor. în cărţile referitoare la medicină, Celsus reia ideile lui Hipocrate cu privire la profilaxie, dietetică, farmacologie şi chirurgie. în orice caz, Celsus pledează pentru o medicină umanistă. Se exprimă clar, sobru, într-un stil clasicizant. De aceea, acest tratat complet de medicină i-a prilejuit lui Celsus reputaţia de Cicero al medicinei. Se pare că ar mai fi scris şi alte lucrări.

La rândul său, Pomponius Mela {deci numele acestui autor s-a conservat incomplet), originar din oraşul Tingenîera, din sudul Hispaniei, probabil înrudit cu Seneca, alcătuieşte un tratat de geografie, în trei cărţi, intitulat „Despre starea lumii", De situ orbis, sau „Despre topografie", De chorographia. Acest prim tratat de geografie scris în latineşte, care purcede de la nevoia cunoaşterii Imperiului, a graniţelor lui, a fost redactat probabil după 40 sau 44 d.C, întrucât menţionează un triumf roman asupra britannilor. Pomponius Mela a utilizat diferite izvoare ca Hiparh, Hanno, Eratosthene, Cornelius Nepos şi, probabil, deşi nu va consemna printre surse, opera geografică a lui Strabon. De fapt, Mela urmăreşte zonele limitrofe Mediteranei, „marea interioară", mare internum, cum o numeau romanii. Totuşi, Pomponius Mela este primul geograf antic care include în textul său evocarea Mării Baltice. El investighează moravurile populaţiilor care locuiau în ţinuturile descrise: între altele laudă pe sciţi pentru puritatea lor morală. De fapt, Pomponius Mela face operă de retor mai degrabă decât de savant şi stăruie asupra concluziilor moralizatoare. Dar etica sa este mai ales extrinsecă, subordonată căutării pitorescului şi efectelor declamatorii. Strategia sa aparţine stilului nou şi aminteşte, în unele privinţe, de Valerius Maximus, care va fi prezentat mai jos.

De asemenea, în vremea împăratului Claudiu, Scribonius Largus Designatianus alcătuieşte o culegere de reţete medicale, al cărei text s-a păstrat, chiar dacă într-o formă coruptă. Autorul pare a fi fost un medic reputat, care, în textul său, şi-a dispus remediile sugerate după bolile diverselor părţi ale corpului omenesc, începând de la cap².

Columella

Originar tot din Hispania, de fapt din Gades (azi Cadix) şi admirator al filosofului Seneca, Lucius lunius Moderatus Columella s-a stabilit în Italia, unde a posedat sau a administrat moşii. Aici, în epoca lui Nero, a scris un mic tratat „Despre cultura viilor şi a arborilor", De cultura uinearum et arborum, şi o operă mai întinsă „Despre agricultură", De agricultura sau De re rustica, în douăsprezece cărţi. Din primul tratat ni s-a păstrat doar cartea a doua, consacrată mai ales arborilor, care se pare că, într-o primă ediţie, ar fi făcut parte din De agricultura, ca o a treisprezecea carte.

Marele tratat despre agricultură este redactat în proză, cu excepţia cărţii a zecea, scrisă în hexametri dactilici şi dedicată grădinăritului, pe care Vergiiiu îl lăsase pentru a fi prezentat de alţi

432
COLUMELLA

autori (Georg., 4, v. 148). Columeiia abordează, în Despre agricultură, toate problemele importante ale economiei agrare a secolului I d.C, privitoare la semnificaţia muncii câmpului şi la organizarea gospodăriei, la recolte şi la varietăţile de sol agricol, la cultivarea viţei de vie şi a livezilor, la şeptel şi la păsările de curte, la grădini şi la albine etc. Columeiia este un adevărat specialist în rusticatio, termen care desemna în latină economia rurală. El a utilizat învăţăturile cartaginezului Mago, completate însă cu numeroase alte lecturi şi cu roadele experienţei proprii.

Columeiia asumă un militantism foarte pregnant în materie de agronomie. Despre agricultură se deschide cu o amplă prefaţă, care conţine motivarea discursului scriitorului. Columeiia se pronunţă pentru o agricultură intensivă şi chiar pentru dezvoltarea unor şcoli de agronomie. Columeiia, care asumă filosofia stoică a prietenului şi contemporanului său Seneca, denunţă ceea ce consideră a fi o corupere a moravurilor, de pildă dezvoltarea cametei, şi preconizează recuperarea moralităţii desăvârşite a strămoşilor. Columeiia nu se pronunţă împotriva utilizării sclavilor, dar propovăduieşte ameliorarea condiţiei lor (De re rust, 1, 8; 12, 3). Columeiia a fost singurul economist antic care a înţeles importanţa noţiunii de investiţie şi nu a ezitat să recomande o agricultură costisitoare, care putea însă deveni foarte rentabilă. Columeiia constată apariţia colonatului, a muncii unor mici arendaşi liberi. Preconizează încurajarea acestui sistem de muncă şi ataşarea coloniior de pământ. Schimbarea colonilor nu este deloc rentabilă, afirmă scriitorul (De re rust, 1, 7).

Acest precursor al fiziocraţilor secolului al XVIII-lea era un adept al primului clasicism, în pofida relaţiilor sale personale cu Seneca. Se exprima de altfel clar, elegant, chiar prea elegant pentru un discurs ştiinţific. Versurile sale traduc propensiunea pentru descripţia suavă şi o sensibilitate autentică faţă de natură, mai ales faţă de frumuseţea florilor. Anumite fragmente din Despre agricultură figurează în antologii româneşti de traduceri, cum ar fi cea întocmită de G. Popa-Lisseanu³.

Pliniu cel Bătrân

Principalul exponent al tendinţelor didascalice şi enciclopediste ale secolului I d.C. a fost un scriitor cunoscut sub numele de Pliniu cel Bătrân, în opoziţie cu nepotul său, Pliniu cel Tânăr. Gaius Plinius Secundus, cum se numea în realitate, s-a născut la Navocomum, în 23 d.C. şi într-o familie de cavaleri. De altfel, Pliniu cel Bătrân a realizat o carieră ecvestră tipică, de militar şi administrator în serviciul Principatului, mai ales sub Flavieni. Om de acţiune, Pliniu cel Bătrân a fost şi un savant, înzestrat cu o curiozitate neţărmurită: citea şi studia enorm. Punea să i se citească sau dicta texte chiar şi în baie. Victimă a curiozităţii sale neostoite el a pierit, în 79 d.C, sufocat de vaporii degajaţi de erupţia Vezuviului.

Pliniu cel Bătrân a alcătuit o operă foarte amplă, în majoritate pierdută. Importantă trebuie să fi fost „De la sfârşitul lui Aufidius Bassus", A fine Aufidii Bassi, treizeci de cărţi de istorie romană, care continuau opera unui istoric

-

433

PROZA DE ERUDIŢIE Şl ISTORIOGRAFIA SECOLULUI I d.C.
anterior. Acesta historia, cronică a evenimentelor secolului, nara începând din 31 sau chiar 54 d.C. A constituit unul dintre cele mai importante izvoare ale lui Tacit*. Ni s-a păstrat, în schimb, vasta enciclopedie, numită „Istoria naturală", Naturalis Historia, în treizeci şi şapte de cărţi. Această enciclopedie, terminată în 77 d.C, a fost editată de Pliniu cel Tânăr, care a redactat de altfel ultima carte.

Sumarul acestei enciclopedii este următorul: probleme generale şi izvoare (c. 1), cosmografie şi astronomie (c. 2), geografie şi etnografie (c. 3-6), antropologie şi zoologie (c. 7-l1), botanică (c. 12-l7), agricultură şi medicină (c. 18-32), mineralogie şi arte plastice (c. 33-37). Lucrarea debutează cu o prefaţă, dedicată lui Titus, fiul împăratului Vespasian, pentru a sublinia dificultăţile misiunii asumate de autorul său, şi se încheie cu un elogiu al Italiei. Fiecare carte începe cu o scurtă introducere şi se termină cu lista autorilor folosiţi ca izvoare.

De altfel, în prefaţa generală, Pliniu cel Bătrân notează că a consemnat 20.000 de fapte, rod al lecturii a 2.000 de volume, alcătuite de către 100 de autori, la care ar fi adăugat propriile cunoştinţe (Nat. Hist, praef., 13). De fapt, Pliniu realizează o compilaţie livrescă, tributară unui enciclopedism practic; îi lipsesc metodologia coerentă şi, de foarte multe ori, spiritul critic⁴. Este adevărat că Pliniu însuşi se considera învestit cu o misiune civică şi afirma că el scrie pentru nespecialişti, pentru marele public. (Nat. Hist, praef., 6). Dar dacă el se învederează foarte sceptic faţă de magie şi de superstiţie, în schimb acceptă cu o naivitate stupefiantă informaţii funambuleşti despre populaţiile Indiei. De fapt, Pliniu cel Bătrân şi-a transformat opera într-o colecţie de fişe puse cap la cap şi foarte puţin prelucrate. Pare adeptul unui adevărat eclectism filosofic, încât şovăie între concluzii stoice şi epicureice, asupra aspectelor morale şi moralizatoare ale fenomenelor. Totodată, în aceeaşi prefaţă programatică, Pliniu cel Bătrân schiţează un fel de poetică a istoriei. El arată că, în pofida titlului, Istoria naturală nu comportă ornamentele unei lucrări istoriografice obişnuite, de fapt tot ce constituie farmecul acesteia din urmă: digresiuni, cuvântări şi conversaţii, evenimente extraordinare şi diferite aventuri (Nat. Hist, praef., 13).

Autodidact confuz, dar profund raţionalist, Pliniu îşi supune scriitura stilului folosit de sursele consultate: încât se exprimă foarte variat. Nu aparţine în nici un caz clasicismelor latine şi utilizează un vocabular foarte bogat, care contrastează cu lexicul relativ sărac al prozei latine tradiţionale. Discursul plinian comportă mai ales o foarte importantă mină de informaţii. Acest discurs ilustrează nivelul cunoştinţelor epocii în diverse domenii, modul cum îşi reprezentau romanii lumea şi ne oferă numeroase date interesante. Printre altele, Pliniu trece în

' Pliniu cel Tânăr (Ep., 3, 5, 3-5) consemnează şl alte lucrări pierdute ale unchiului său. Adică „Despre aruncarea suliţei de pe cal", De iaculatione equestri, .Despre viaţa lui Pomponius Secundus", De uita Pomponii Secundi (biografie a fostului comandant al autorului), „Războaiele Germaniei", Bella Germaniae, în 20 de cărţi, şi două lucrări filologice: Studiosus, în 3 cărţi, şi Dubius sermo, în 8 cărţi (consacrate controverselor, deci discuţiei contradictorii, între anomalişti şi analogişti, de fapt, problemelor de limbă în general).

— 434

PLINIU CEL BĂTRÂN
revistă artiştii plastici ai antichităţii. Abundă notaţiile pitoreşti, care implică un anumit exotism, chiar un suprarealism involuntar. Opera lui Pliniu a fost intens consultată în antichitate, iar în cursul evului mediu a constituit o autoritate recunoscută în materie de ştiinţă, încât a oferit un model fundamental pentru diverse lucrări enciclopedice. La noi în ţară, fragmente din opera pliniana au fost traduse şi incluse în diferite antologii, îndeosebi în cea dedicată de Alexandru Nicolae Cizek artelor plastice⁵.

Frontinus şi alţi erudiţi

Sextus lulius Frontinus a ilustrat literatura tehnică, dezvoltată la sfârşitul secolului I d.C. S-a născut în jurul anului 35 C, a parcurs o strălucită carieră senatorială, marcată de trei consulate, şi a murit în 104 d.C. Ni s-au păstrat două opere, inspirate de misiunile îndeplinite ca funcţionar important şi ca militar al Imperiului. „Stratagemele" Stratagemata, în patru cărţi, clasifică în mod sistematic tactici militare, folosite de comandanţi celebri romani şi străini, sub forma unor mici povestiri. începută în 97 d.C. şi terminată sub Traian, lucrarea „Despre apele oraşului Roma", De aquis urbis Romae sau De aquae ductu urbis Romae, informează asupra tehnicii apeductelor Romei, pe baza funcţiei de supraveghetor al lor, asumată de Frontinus. In două cărţi, Frontinus oferă un „jurnal" al gestiunii sale, unde abundă detaliile tehnice. Totodată, Frontinus admiră cu mândrie calităţile poporului roman şi, ca şi în Strategemata, elogiază virtuţile romane. S-au conservat numai fragmente dintr-un tratat de geometrie cadastrală, alcătuit în două cărţi.

Lucrările lui Frontinus reprezintă modele de rapoarte administrative precise. Sunt redactate într-o scriitură foarte ilustrativă pentru cel de-al doilea clasicism.

La sfârşitul secolului I d.C, literatura didascalică se află oarecum în retragere. Se menţionează însă numele inginerului Hyginus, geometrului Balbus, agrimensorului Siculus Flaccus. Tot în secolul I d.C. sau, poate, la sfârşitul veacului anterior, un celebru gastronom roman, Marcus Gavius Apicius, a alcătuit un celebru tratat de bucătărie romană, ulterior reeditat şi remaniat. Această lucrare conţine cinci sute de reţete culinare, bazate îndeobşte pe sosuri picante şi pe utilizarea rrtierei. Printre ele, se distinge faimosul garum, sos preparat din intestine de peşte, macerate în sare şi condimentate cu piper. Tratatul lui Apicius este lipsit de orice elaborare stilistică, de orice pretenţie literară. Ceea ce nu-l împiedică să fie amuzant⁶.

Dezvoltarea istoriografiei

Cum am remarcat în alt capitol, istoriografia cunoaşte în secolul I d.C. maxima ei expandare ca federaţie de specii literare, o înflorire şi o efervescenţă stupefiantă.

Foarte numeroşii istorici din această vreme au profitat de experienţa acumulată de precursori ai lor, precum Caesar, Salustiu şi Titus Livius. Preocupările lor se axează mai ales pe dezvoltarea unor tipare, corelate personalizării vieţii politice, consecinţă a instaurării Imperiului. De aceea se dezvoltă îndeosebi biografiile şi memoriile. Apare totodată ca subspecie nouă, în cadrul biografiei, „sfârşitul", exitus, consacrat narării morţilor exemplare ale anumitor personalităţi celebre.

435

PROZA DE ERUDIŢIE Şl ISTORIOGRAFIA SECOLULUI I d.C.

Tacit va utiliza abundent aceşti exitus. Totodată, sporeşte interesul pentru cronica unor evenimente recente, în vreme ce „arheologiile", care purtau asupra anumitor fapte istorice foarte vechi, se află într-o oarecare retragere. Pe de altă parte, s-a scris mai ales o istorie partizană, în funcţie de grupările politice si cercurile cultural-politice cărora aparţineau scriitorii. Unii istorici au sprijinit, cu un zel deosebit, Principatul şi politica împăraţilor, adesea ei înşişi istoriografi. Dar cei mai mulţi istoriografi au privilegiat cultul libertăţii: într-o primă etapă republicani, ei au militat ulterior pentru un Principat tradiţionalist, ostil modelelor greco-orientale şi eredităţii dinastice. Mulţi istorici deplângeau obligaţia morală de a elogia împăratul pe tron şi de a denigra predecesorii acestuia. încât losephus Flavius, în greceşte, se arăta surprins că unii istorici blamau chiar împăraţi morţi, pe care n-aveau motive personale să-i deteste: parţialitatea caracteriza asemenea autori (Ant. lud, 20, 8, 3).

Desigur, orizontul de aşteptare al secolului, prielnic cultivării erudiţiei, detaliilor exotice, „curiozităţilor", curiositates, moralizării, a marcat întreaga istoriografie. Pasiunea pentru fenomenele pitoreşti, ca şi reconstituirea morţilor celebre traduc, de altfel, o anumită frustrare intelectuală. Concomitent, istoriografia tinde să se convertească într-o amplă rezervă de portrete vii ale viciului şi ale virtuţii. Totodată, autonomia stilistică a istoriografiei se menţine, deşi numeroşi istorici tind să adopte structurile stilului nou. De fapt, unii dintre istoricii secolului I d.C, ca şi urmaşii lor se divid în „salustieni", Sallustiani, şi Jivieni", Liuiani, după cum încearcă să imite fie stilul lui Salustiu, fie maniera lui Titus Livius. Ambii istoriografi consacraţi beneficiază de un adevărat cult întreţinut de imitatorii lor. De pildă, istoriografi ca Servilius Nonianus şi Curtius Rufus sunt livieni⁷. ,

Pe de altă parte, istoricii acordă o importantă majoră figurii lui Cicero şi mai ales discursului referitor la moartea lui, pe urmele necrologiei exaltante a marelui orator şi om politic, pe care o făurise Titus Livius (SEN., Suas., 6,17-22=LIV., 120). Noile necrologii sunt articulate în funcţie de optica politică a istoriografilor respectivi. Dacă pentru Titus Livius marele arpinat era simbolul cetăţeanului în general, unii istorici ai secolului I d.C. îl reprezintă ca emblema libertăţii şi a republicii, ucise de mârşavi asasini, iar alţii, ataşaţi Principatului, îl închipuie ca victima lui Antonius, victimă răzbunată de August, sau ca figura alegorică a oratorului umilit şi omorât. Locul comun, relativ la moartea lui Cicero, va înrâuri literatura aşa-numiţilor exitus.

Istoriografii „pierduţi"

Sunt consideraţi istorici minori anumiţi scriitori, ale căror opere nu ni s-au păstrat. în realitate, noi nu avem posibilitatea de a judeca în mod adecvat valoarea scrierilor acestor istorici, care, de altfel, au constituit izvoarele lui Tacit.

Dintre aceşti istorici, mai degrabă pierduţi decât minori, desprindem în primul rând numele lui Aulus Cremutius Cordus. Republican convins, acestui istoric i s-a intentat un proces, tocmai din

436

ISTORIOGRAFII „PIERDUŢI"

cauza mesajului operei sale, incât, în anul 25 d.C., a trebuit să se sinucidă pentru a evita condamnarea capitală. Ceea ce a prilejuit unele dintre cele mai frumoase pagini ale lui Tacit (Ann., 4, 34-35). De fapt, Cremutius Cordus alcătuise nişte anale, Annales, care, după o scurtă istorie a Republicii, stăruiau, în spirit republican, asupra războaielor civile şi domniei lui August. Cremutius Cordus exalta memoria lui Brutus şi îl numea pe Cassius, celălalt cezaricid principal, ultimul dintre romani (TAC, Ann., 4, 34, 1). Se exprima, de altfel, într-un stil patetic.

împăratul Claudiu s-a manifestat ca un erudit şi ca un istoriograf relativ prolific. între altele, sub Tiberiu, el a scris o historia, o cronică a evenimentelor recente. A trebuit să renunţe, la insistentele mamei şi bunicii sale, a nara evenimentele subsecvente uciderii lui Caesar. încât Ciaudiu a redactat o historia în patruzeci şi una de cărţi, care înfăţişau cei 41 de ani ai domniei lui August, an de an (27 î.C. -l4 d.C: SUET., CI., 41,4). Claudiu nutrea pasiunea detaliului exact şi a stilului livian.

Mai important pare să fi fost Aufidius Bassus, autor de lucrări istoriografice, dintre care se detaşează jstorii", Historiae, pe lângă o monografie consacrată războaielor purtate împotriva germanilor, sub domnia lui August. Historiae era o cronică a evenimentelor petrecute între moartea lui Caesar şi 31 sau chiar 53 d.C. Ni s-a conservat doar un fragment hărăzit morţii lui Cicero, elogiat ca victimă a tiraniei (SEN., Suas., 6, 18 şi 23). Deşi raliat Principatului, acest istoric întreţinea foarte probabil cultul libertăţii şi reproba sever pe Tiberiu şi pe Seian. Pare să fi fost, de asemenea, un salustian, receptiv la inovaţiile stilului nou.

Mai tânăr decât Aufidius Bassus, Marcus Servilius Nonianus, consul în 35 d.C, a compus, de asemenea, o historia, cronică a evenimentelor recente, adică petrecute sub domniile împăratului Tiberiu şi ale urmaşilor lui, mai ales a lui Claudiu. A pendulat probabil între salustianism şi livianism, în materie de scriitură. Tot „Istorii", Historiae, a scris şi Cluvius Rufus, om politic şi senator oportunist, fost partizan activ al lui Nero, raliat ulterior Flavienilor, în timpul cărora şi-a redactat opera. Acest istoric a prezentat faptele survenite sub domniile lui Gaius-Caligula, Claudiu, Nero şi ale împăraţilor anilor 68-69 d.C.

O altă historia a compus Fabius Rusticus. Adept fervent al lui Seneca şi al Annaeilor în general (TAC, Ann., 13,20, 2; 14, 2, 2), Fabius Rusticus a înfăţişat, în lumina glorificării idolilor săi politici, faptele survenite sub Nero şi succesorii lui imediaţi, adică până în 70 d.C. Nu numai Tacit, ci şi alţi scriitori, mai ales Quintilian (Inst. Or., 10, 1, 104), îl considerau ca un istoriograf de mare valoare şi foarte talentat. Fabius Rusticus a contribuit substanţial la făurirea unei adevărate hagiografii a Annaeilor. Dintre autorii de exitus, putem desprinde numele lui Gaius Fannius şi al lui Titinius Capito⁸. Totodată, au proliferat memoriile şi biografiile*.

Ni s-a conservat mare parte din opera lui Velleius Paterculus, cel mai important dintre discursurile istoriografice ale secolului I d.C, conservate până astăzi. în general, din operele istoricilor secolului I d.C. ni s-au păstrat numai mărturiile celor care susţineau activ cezarismul Principatului şi ripostau împotriva sfidării schiţate de istoriografii libertăţii. Acest fapt este cel puţin ciudat.

. * Astfel, şi-au scris memoriile celebrul general al lui Nero, Gnaeus Domitius Cobulo, dar şi împărăteasa Agrippina. De asemenea, au alcătuit memorii împăraţi ca Vespasian şi Traian, autor al unor comentarii hărăzite războaielor dacice (Dacica). în timpul lui Nero, senatorul Publius Clodius Paetus Thrasea şi-a înfăţişat discursul politic, stoic şi antidespotic, într-o biografie a lui Cato din Uticu. Acelaşi spirit tradiţionalist, profund antiautoritar, a însufleţit şi alte biografii, alcătuite sub Flavieni, precum cea a lui Thrasea însuşi, datorată lui Arulenus Rusticus, sau cea a fui Helvidius Priscus, ginerele lui Thrasea, redactată de Herennius Senecio.

437