Eugen cizek istoria literaturii latine

. j

NOTE

1. în legătură cu aceşti filologi, vezi G. PENNISI, „Ad grammaticos", Helikon, 1961, pp. 495-511;

E.CIZEK, L'epoque de Nâron et ses controverses ideologiques, Leiden, 1972, pp. 289, 355-356; 359; 367-369; „Alţi prozatori ai secolului I d.C", Istoria literaturii latine. Imperiul, I, Bucureşti, 1975, pp. 79-80; Anton D. LEEMAN, Orationis Ratio. Teoria e pratica stilistica degli oratori, storici e filosofi latini, trad. italiană de Gran Carlo GIARDINA - Rita CUCCIOLI MELLONI, Bologna, 1974, p. 323; Elena SLAVE, „Erudiţia şi gramatica", Istoria literaturii latine (14-l17 d.C), Bucureşti, 1982, pp. 59-63; pentru Palaemon, vezi K. BARWICK, Remmius Palaemon und die romische Ars grammatica, Leipzig, 1922; pentru Valerius Probus, vezi Nino SCIVOLETTO, Studi di letteratura latina imperiale, Napoli, 1963, pp. 155-221; Adriana DELLA CASA, „La grammatica di Valerio Probo", Argentea Aetas. In Memoriam Entii Marmorale, Genova, 1993, pp. 139-l60.

2. Pentru aceşti trei autori, vezi Ettore PARATORE, Storia della letteratura latina, ed. a 8-a, Firenze,

1967, pp. 546-548; Eugen CIZEK, „Alţi prozatori ai secolului I d.C", Imperiul, I, pp. 80-81; Teodora POPA, „Pomponius Mela, Celsus, Scribonius Largus",, Istoria literaturii latine, pp. 119-l31; pentru Celsus, vezi şi G. CATURELLI, La farmacologia Celsiana, Pisa, 1968, dar şi Werner A. KRENKEL, ,A Cornelius Celsus", Argentea Aetas, pp. 17-28 sau Rene MARTIN - Jacques GAILLARD, Les genres littâraires â Rome, 2 voi., Paris, 1981,1, pp. 179-l80; pentru Pomponius Mela rămâne încă valid J. FINK, Pomponius Mela und seine Chorographie, Rosenheim, 1881. în ce priveşte Celsus, au fost evidenţiate observaţiile lui subtile relative la chirurgie, căci descrie cu mare precizie operaţii delicate, precum cea de cataractă. Şi astăzi se vorbeşte de „patrulaterul lui Celsus", adică de ansamblul celor patru simptome care caracterizează procesul inflamator; roşeaţă, tumoare, fierbinţeală, durere. Celsus s-a interesat, relativ puţin, de filosofia medicinei şi a preferat valorizarea unei experienţe probabil personale. încât şi-a centrat discursul literar pe observaţii clinice şi pe indicaţii terapeutice.

3. Jean BAYET, Literatura latină, trad. românească de Gabriela CREŢIA, Bucureşti, 1972, exclama,

în legătură cu opera lui Columella: „tratatul lui cere o precizie şi o abundenţă unice în antichitate". Pentru Columella, vezi V. BARNARET, De Columellae uita et scriptis, Nancy, 1887; Rene PICHON, Histoire de la litterature latine, ed. a 9-a, Paris, 1924, pp. 483-484; W. RICHTER „Der Liber de arboribus und Columella", Sitzungsberichte der Bayerischen Akademie der Wissenschaften, Munchen, 1972; E. PARATORE, op. cit, pp. 55l-552; E. CIZEK, L'epoque de Neron, p. 370; „Alţi prozatori ai secolului I d.C", Imperiul, I, pp. 8l-83; R. MARTIN - J. GAILLARD, op. cit, pp. 176-l77; Teodora POPA, „Columella", Istoria literaturii latine, pp. 132-l45. Cât priveşte versurile lui Columella, vezi Peter DAMS, Dichtungskritik bei nachaugusteischen Dichtern, disertaţie, Marburg-Lahn, 1970, pp. 4l-44; John Patrick SULLIVAN, Literature andPolitcs in theAge ofNero, Ithaca - London, 1985, pp. 83-84.

4. Cum arată J. BAYET, op. cit, p. 571, şi E. CIZEK, „Alţi prozatori ai secolului I d.C", Imperiul, I, p.

84; R. PICHON, op. cit, p. 487 semnalează că Pliniu n-a putut deveni un Lucreţiu al prozei latine. Pentru viaţa lui Pliniu cel Bătrân, vezi Rene MARTIN, „La mort etrange de Pline PAncien ou l'art de la deformation historique chez Pline le Jeune", Vita Latina, 73, 1979, pp. 12-21.

5. Pentru opera lui Pliniu cel Bătrân, vezi J. MULLER, Der Stil des Alteren Plinius, Innsbruck, 1883;

446

__

F. DANNEMANN, Plinius undseine Naturgeschichte in ihrer Bedeutung fiirdie Gegenwart, Jena, 1921; H.N. WETHERED, The Mind of the Ancient World. A Consideration of Pliny's Natural Hisstory, London, 1937; Henri LE BONNIEC, Bibliographie de l'Histoire Naturelle de Pline l'Ancien, Paris, 1946; Francesco DELLA CORTE, Opuscuia, IV, Genova, 1973, pp. 163-l99; dar şi R. PICHON, op. cit., pp. 484-487; E. PARATORE, op. cit, pp. 660-662; E. CIZEK, „Alţi prozatori ai secolului I d.C", Imperiul, I, pp. 83-85; R. MARTIN - J. GAILLARD, op. cit., I, pp. 180-l81; 193-l94; Lucia WALD, „Pliniu cel Bătrân", Istoria literaturii latine, pp. 347-368; Francisco de OLIVEIRA, Ideias morais epoliticas em Plinio-o-Antigo, Coimbra, 1986, passim. Pentru elementele de poetică a istoriei, vezi Pierre GRIMAL, Tacite, Paris, 1990, pp. 249-250.

6. Pentru Frontinus, vezi R. PICHON, op. cit, pp. 48l-482; E. PARATORE, op. cit., pp. 667-668; E.

CIZEK, „Alţi prozatori ai secolului I d.C", Imperiul, I, p. 85; Epoca lui Traian. împrejurări istorice şi probleme ideologice, Bucureşti, 1980, pp. 32; 442; R. MARTIN - J. GAILLARD, op. cit., I, pp. 178; 183; Mariana BĂLUŢĂ, „Frontinus", Istoria literaturii latine, pp. 499-504. Pentru Apicius, vezi R. MARTIN - J. GAILLARD, op. cit, I, p. 184.

7. Pentru opţiunile stilistice ale istoriografilor secolului I d.C, vezi Santo MAZZARINO, // pensiero

storico classico, 3 voi., Bari, 1966, II, 2 pp. 11; 70; 182; Anton D. LEEMAN, Orationis Ratio. Teoria e pratica stilistica degli oratori.storici e filosofi latini, trad. italiană de Gian Carlo GIARDINA - Rita CUCCIOLI MELLONI, Bologna, 1974, pp. 330; 353-354; 457. îndeobşte clasicizanţii erau Liuiani, pe când Sallustiani optau adesea pentru neoasianismul stilului nou.

8. Pentru toţi aceşti istorici necunoscuţi, vezi Henry BARDON, La littârature latine inconnue, 2 voi.,

Paris, 1952-l956, II, pp. 16l-204; F. KLINGNER, „Tacitus und die Geschichtsschreiber des I Jahrhunderts n. Chr.", Museum Helveticum, 15,1958, pp. 194-200; J. WILKES, „The lulio-Claudians Historians", The Classical World, 65,1972, pp. 177-203; Jean-Marie ANDRE - Alain HUS, L'Histoire a Rome, Paris, 1974, pp. 105-l07; E. CIZEK, „Istoriografia secolului I d.C", Imperiul, I, pp. 68-70; R. MARTIN - J. GAILLARD, op. cit., II, pp. 128-l29; Elena SLAVE, „Istoriografi minori", Istoria literaturii latine, pp. 33l-335. Sub pana lui Fannius şi Tftinius Cap'rto exitus s-au transformat în autentice pamflete politice.

9. Pentru izvoarele lui Velleius, vezi, printre alţii, Joseph HELLEGOUARC'H, ,J_es Res Gestae d'Auguste

et i'Historia Romana de Velleius Paterculus", Latomus, 39, 1980, pp. 803-816; Introducere la Velleius Paterculus, Histoire romaine, 2 voi., Paris, Les Belles Lettres, 1982, pp. XXX-XL; Roxana IORDACHE, „Velleius Paterculus", Istoria literaturii latine, pp. 67-68.

10. De către R. MARTIN - J. GAILLARD, op. cit, I, p. 129. Pentru opţiunile filosofico-istorice şi politice ale lui Velleius Paterculus, vezi Italo LÂNA, Veileio Patercolo o della propaganda, Torino, 1952, passim; Joseph HELLEGOUARC'H, „L'imperialisme romain d'apres l'oeuvre de Velleius Paterculus", culegerea L'ideOlogie de l'impârialisme romain, Paris, 1974, pp. 69-90 (dar şi alte lucrări ale acestui savant, inclusiv Introducere la Velleius Paterculus, pp. XL-LIII); R. IORDACHE, „Velleius Paterculus", Istoria literaturii latine, pp. 68-82.

11. Pentru acest elogiu al lui Seian, vezi Joseph HELLEGOUARC'H, „L'eloge de Sejan dans l'Histoire romaine de Velleius Paterculus", Colloque. Histoire et Historiographie. Clio., Paris, 1980, pp. 143-l55, mai ales pp. 144-l52. Velleius conferă o valoare deosebită disciplinei militare şi apreciază otium ca rezervat împăratului, care singur ştie să nu-l facă nociv Romei. Pentru patriotismul roman şi italic, vezi E. GARBA, „Italia e Roma nella Storia di Veileio Patercolo", Critica Storica, 1,1962, pp. l-9; pentru progres, vezi Felicita PORTALUPI, „Progresso e decadenza. Analisi dei luoghi velleiani", Studi di Filologia Classica in Onore di Giusto Monaco, Palermo, 1991, III, pp. 1071 -l088.

12. Pentru perceperea istoriei pe genuri şi pentru înnoirea acestora, vezi Eugen CIZEK, „L'image du renouvellement historique cher Velleius Paterculus", Studii clasice, 14,1972, pp. 85-93; L'âpoque de Neron, pp. 274-277; „Istoriografia secolului I d.C", Imperiul, I, pp. 54-60. Pentru observaţiile velleiene asupra literaturii, vezi şi Francesco DELLA CORTE, „I giudizi letterari di Veileio Patercolo", Rivista di Filologia e di Istruzione Classica, 15, 1937, pp. 154-l59; A.D. LEEMAN, op. cit, pp. 337-339; F. PORTALUPI, op. cit, pp. 1082-l086. Pe lângă încrederea în eficacitatea propagadistică a literaturii, după părerea noastră, digresiunile istorico-literare au şi alte mobiluri: experimentarea în spaţiul cultural a doctrinei „genurilor", cu scopul de a o extinde pe nesimţite în câmpul istoriei

447

PROZA DE ERUDIŢIE Şl ISTORIOGRAFIA SECOLULUI I d.C.

politice, ca şi dorinţa de a dovedi complexitatea puterii romane, prezente şi în domeniul literelor.

13. Eduard NORDEN, Die antike Kunstprosa, Leipzig, 1915-l918,1, p. 302 afirma că Velleius a fost primul istoriograf antic care ar fi alcătuit o operă istorică din punct de vedere retoric. Dar Velleius a avut destul de mulţi precursori în această privinţă. Pentru stilul velleian, vezi între alţii A.J. WOODMAN, „Sallustian Influence in Velleius Paterculus", Hommages â Marcel Renard, Bruxelles, 1968, pp. 785-799, A.D. LEEMAN, op. cit, pp. 339-341; J. HELLEGOUARC'H, Introducere la Velleius Paterculus, pp. LIX-LXXIII; R. IORDACHE, „Velleius Paterculus", Istoria literaturii latine, pp. 86-88; F. PORTALUPI, op. cit, pp. 1075-l088.

14. Pentru Valerius Maximus, pe lângă M. FLECK, Untersuchungen zu den Exempla des Valerius Maximus, Marburg, 1974, vezi R. PICHON, op. cit, pp. 469-472; Jean-Marie ANDRE, „L'otium chez Valere-Maxime et Velleius Paterculus ou la reaction morale au debut du Principat", Revue des Etudes Latines, 43, 1965, pp. 294-315; A.D. LEEMAN, op. cit, pp. 345-348; E. CIZEK, „Istoriografia secolului I d.C", Imperiul, I, pp. 6l-64; R. MARTIN - J. GAILLARD, op. cit, I, p. 129; Gabriela CREŢIA, „Valerius Maximus", Istoria literaturii latine, pp. 90-97. S-a observat că prezentarea unei rubrici începe la Valerius Maximus îndeobşte printr-o scurtă asociere teoretică cu „exemplul" anterior. Urmează nararea faptelor şi apoi comentarea lor.

15. Dintre numeroasele lucrări care încearcă stabilirea identităţii lui Curtius Rufus, reţinem E.l. MAC QUEEN, „Quintus Curtius Rufus", Latin Biography, culegere editată de T.A. DOREY, London, 1967, pp. 17-43 (pentru istoriograf şi datare pp. 22-25), care arată că numai trei împăraţi ar fi putut să fie vizaţi de aluziile biografului: Claudiu, Vespasian şi Septimius Severus.

16. Vezi în această privinţă J. BAYET, op. cit, p. 498. Pentru diversele aspecte ale operei acestui biograf vezi S. DOSSON, Etudes sur Quinte-Curce, sa vie etson oeuvre, Paris, 1887; E.l. MAC QUUEN op. cit, pp. 19-42; A.D. LEEMAN, op. cit, pp. 348-351; E. CIZEK, „Istoriografia secolului I d.C", Imperiul, pp. 64-67; R. MARTIN - J. GAILLARD, op.cit, I, p. 129; Janina VILAN-UNGURU, „Curtius Rufus", Istoria literaturii latine, pp. 146-l58.

448

XXIII. SENECA

Viaţa
Una dintre cele mai controversate, mai seducătoare şi mai performante personalităţi literare şi politice ale secoluluil d.C. a fost Seneca filosoful (prin opoziţie cu tatăl lui, Seneca retorul) sau numai Seneca, dat fiind diferenţa enormă dintre impactul exercitat de el şi înrâurirea care a revenit părintelui acestui scriitor. L-am calificat, în mai multe rânduri şi în diverse lucrări, ca un Cicero al veacului sau mai degrabă un anti-Cicero, ca un Macchiavelli stoic¹. A trăit periculos aproape permanent, dat fiind că i-a fost hărăzită, pe cărarea strâmtă, îngăduită de absolutismul lulio-Claudienilor, o existenţă fascinantă, în care ascensiunile eclatante au alternat rapid - şi în mai multe rânduri - cu declinurile primejdioase, uneori copleşitoare, în cele din urmă fatale. Iar discursul său literar-filosofic a încorporat o sfidare plurivalentă.

Lucius Annaeus Seneca, cum se numea, întocmai ca şi tatăl său, s-a născut la Corduba, în Hispania, într-o familie din elita provincială, adică din ginta Annaeilor. Această familie provenea din rândurile unor colonişti romani, stabiliţi de multă vreme în sudul Hispaniei; ea pătrunsese de mult timp în ordinul ecvestru. Seneca, ajuns ulterior consul, a fost aşadar şi el un „om nou", homo nouus, precum Cicero şi atâţia alţi literaţi romani. Am arătat mai sus că tatăl scriitorului era Seneca retorul. Helvia, mama lui, era o matroană de înaltă reputaţie morală. A avut doi fraţi: unul mai vârstnic, Lucius Annaeus Novatus, ulterior adoptat de senatorul lunius Gallio, şi altul mai tânăr, Marcus Annaeus Mela, rămas cavaler şi tată al poetului Luian.

S-a născut la o dată necunoscută, probabil în 1 Î.C. sau în 1 d.C.². A fost însă adus la Roma, la o vârstă foarte fragedă. Aici a primit o educaţie complexă, retorică, însă şi filosofică. A practicat un timp vegetarianismul şi s-a hărăzit fiiosofiei împotriva voinţei tatălui său. Seneca a fost crescut mai ales de femeile familiei şi a avut relaţii complexe cu părintele său, în care revolta împotriva tatălui a alternat cu pasiunea şi respectul. Refulările consecutive acestor reiaţii, sau unui logos, care reprima sever pulsiunile lui Lucius, ca şi afecţiunea pentru mama şi mătuşa lui, soţia guvernatorului Egiptului, Gaius Galerius, îi vor marca în profunzime gândirea şi opera. Personalitatea lui Seneca s-a dezvoltat sub semnul complexului lui Oedip. Chinuit de astm şi suspect în ochii regimului imperial, care se „mefia" de cultele orientale şi de practicile vegetariene, Seneca a rămas în Egipt, între 25 şi 31 d.C, unde a luat contact cu filosofia egipteană, cu riturile religioase locale, cu ideile lui Philon şi ale greco-egipteanului Chaeremon.

449

*

SENECA

întors la Roma, Lucius începe dificil o carieră senatorială, din pricina relaţiilor familiei sale cu clanul lui Seian, lichidat în 31 d.C. Este posibil ca el să se fi angajat într-o carieră publică tocmai pentru a-şi salva familia, deoarece, personal, nu fusese implicat în acţiunile lui Seian şi chiar fusese parţial obligat să părăsească Roma din cauza lor. Oricum, devine orator celebru şi quaestorm ultimii ani ai domniei lui Tiberiu. După ce supravieţuise represiunilor întreprinse de Gaius-Caligula, Seneca a fost exilat de Claudiu, în Corsica, şi în anul 41 d.C. Seneca frecventa cu strălucire cercurile aristocraţiei senatoriale, a căror optică o asuma, şi mai ales clanul politic al familiei lui Germanicus, inclusiv pe Livilla, nepoata împăratului, în conflict violent cu Messalina, soţia împăratului. După ce încercase zadarnic să-şi scurteze exilul, se întoarce la Roma, în 49 d.C., după lichidarea fizică a Messalinei.

în capitală, Seneca îşi făureşte propriul cerc cultural-politic, care se distanţează de strategia şi de optica poetică a facţiunilor aristocratice intransigente. Devine praetor, în 50 d.C, şi preceptor al lui Nero, fiul adoptiv şi succesorul desemnat al lui Claudiu. El se lansează într-o carieră politică majoră. După ce Nero ajunge împărat, Seneca, în calitate de „prieten al împăratului", amicus principis, de unul dintre cei mai importanţi sfetnici ai puterii, influenţează masiv ideile şi deciziile politice ale noului regim. Dar, cum după 61 d.C. Nero repudiază strategia politică recomandată de Seneca, filosoful renunţă la angajarea civică activă. însă, în 65 d.C, Seneca este implicat în reprimarea conjuraţiei lui Piso şi trebuie să se sinucidă.

Seneca a marcat în profunzime viaţa politică şi culturală a secolului I d.C. Compromisurile multiple n-au lipsit din existenţa sa agitată; dar, printre ele, se desluşeşte strădania acestui Machiavelli stoic ante litteram de a descoperi şi practica o soluţie politică suplă, funcţională, congruentă procesului de potenţare a absolutismului şi de lentă modificare a mentalităţilor³. Sfârşitul tragic ilustrează un eşec, dar încărcat de reverberaţii, de iradieri plurivalente, fertile, pentru dezvoltarea culturii romane.

Opera

Ca scriitor, Seneca a fost deosebit de prolific. El a alcătuit o operă foarte amplă, în definitiv comparabilă ca întindere cu scrierile redactate de Cicero şi de Sfântul sau Fericitul Augustin. încă în antichitate, Quintilian a evidenţiat că Seneca tratase aproape toate problemele şi alcătuise discursuri, poeme, dialoguri şi epistule (Inst. Or., 10, 1, 128)*.

Multe dintre lucrările lui Seneca nu ni s-au conservat. Din altele nu ni s-au păstrat decât puţine fragmente. Trebuie mai ales să deplângem pierderea unicului tratat sistematic de etică, „Carte de filosofie morală", Moralis philosophiae liber, datat cu certitudine în 63-65 d.C, a mai multor culegeri de scrisori, ca şi a unei monografii asupra Egiptului, „Despre aşezarea şi riturile sacre ale egiptenilor", De situ et sacris Aegyptiorum. Această ultimă operă ne-ar fi îngăduit nu numai

Dar ce înţelege Quintilian prin dialogus: orice tratat filosofic în proză sau numai tiparul compoziţional privilegiat de Seneca? însuşi Seneca utilizează termenul de dialogus pentru a desemna structura unei lucrări, care nu figurează, cum vom vedea, în corpul dialogilor săi (De benet, 5, 19, 8).

450 -----------

OPERA

să elucidăm cunoaşterea Egiptului de către Seneca, ci şi incidenţa gândirii egiptene asupra ideilor şi comportării celui pe care îl vom numi cordubanul. Se pare, de asemenea, că Seneca ar fi şi autorul unei opere în versuri, destul de vaste, foarte parţial conservate.

însă operele păstrate până astăzi ale lui Seneca rezidă în primul rând - sub forma unui corp de dialogi, conservat în reputatul manuscris codex Ambrosianus -, în lucrări filosofice de dimensiuni mai reduse şi redactate în proză. S-a arătat, cu trei decenii în urmă, că ordinea în care se succed aceste opere în manuscris nu este întâmplătoare. Ea este foarte veche, poate chiar stabilită de Seneca însuşi⁴. în sfârşit, s-au păstrat arte lucrări în proză, filosofice sau de erudiţie, de dimensiuni mai ample, epistulele adresate lui Lucilius, tragedii şi epigrame. Cronologia majorităţii lucrărilor lui Seneca formează obiect de aprige controverse între cercetătorii moderni. Puţine opere pot fi datate cu certitudine absolută.

Proza şi poezia lui Seneca

Prima operă conservată este o consolaţie de mici dimensiuni. Specia consolaţiilor ajunsese destul de răspândită în antichitate. Pe urmele Noii Academii, care o promovase, şi ale lui Crantor, exponent al acesteia şi maestru în arta consolării, ea fusese ilustrată de Cicero: Tusculanele poartă tfrmele practicării ei de către arpinat. în ce rezida o consolaţie, opuscul în principiu mai lung decât o scrisoare, dar mai scurt decât un tratat? Când cinşva pierdea o rudă dragă sau un prieten, consolaţia încerca să-i calmeze durerea şi să-l îmbărbăteze, evocând argumente filosofice diverse: inevitabilitatea morţii, fragilitatea condiţiei umane etc. Seneca promovează însă trăsături originale: el va renunţa la măgulirea şi la disimularea durerii şi va scruta trauma psihică, se va strădui s-o cunoască şi s-o înfrângă, conjugând curajul şi compasiunea. Seneca va opera cu tehnica suasoriilor, în acest tip de dialogul.

„Consolaţie către Marcia", Ad Marciam de consolatione, publicată probabil în 40 d.C, comportă numai 26 de capitole şi consolează pe matroana Marcia, fiica lui Cremutius Cordus, pentru pierderea fiului ei, Metilius, pe care o îndura greu, chiar după trei ani de la decesul acestui tânăr de douăzeci de ani. De altfel Seneca face elogiul lui Cremutius şi al comportării Marciei, cu prilejul morţii tatălui ei (Ad Marc, 1, 3); el oferă exemple de bună şi de reprobabilă conduită, cu prilejul anumitor traumatisme psihice (Ad Marc, 2-5), spre a avansa idei stoice curente. Nu lipsesc aluziile la teroarea lui Seian şi chiar la tensiunea politică a vremii. Seneca reliefează ataşamentul său faţă de strategia politică senatorială.

„Despre mânie", De ira, datează probabil din 41 d.C. şi constituie un dialog mult mai amplu, deoarece cuprinde trei cărţi, care includ succesiv 21, 36 şi 43 de capitole. Discursul senecan despre mânie este adresat fratelui mai mare al autorului, numit încă Novatus, şi denotă utilizarea unor surse sextiene şi stoice, ca şi a scrierilor despre mânie ale epicureului Philodem din Gadara şi ale lui Aristotel. Exegeza modernă a arătat relativ recent că, de fapt, Seneca acordă termenului de „mânie", ira, un sens nou, adică acela de agresiune, de atitudine distructivă, declanşată în mai multe faze. Cordubanul montează un fel de proces fictiv, în care ira apare ca acuzat. Seneca distinge ira de jrascibilitate", iracundia, ca şi de „sălbătăcie", feritas, ori de „cruzime", crudelitas. Nu opinează, precum Aristotel şi epicureii, că mânia ar fi naturală, şi o declară contrară omului: ,ce este oare mai cumplit decât mânia? Omul s-a născut pentru ajutor reciproc, mânia pentru distrugere; omul caută societatea, mânia izolarea; omul aduce foloase, mânia pagube" (De ira,

451

SENECA

1, 5, 2). îl preocupă nu numai aitiologia, ci şi profilaxia acestei veritabile maladii. Privilegiază o metodă fenomenologică de cercetare a mâniei, deşi nu ignoră importanţa conceptelor. Dezvăluie consecinţele mâniei colective, încât se referă frecvent la războaiele civile, dar şi la Principat. Relevantă emerge condamnarea violentă a lui Caligula, împărat stăpânit de o mânie feroce (De ira, 3, 18-l0). Cu abilitate, Seneca reprobă tipul de monarhie greco-orientală, de inspiraţie „antoniană", şi sugerează lui Claudiu o moderaţie politică globală. Mai ales el statuează o direcţionare spirituală şi psihoterapică⁶.

în schimb, „Despre providenţă", De prouidentia, nu comportă decât 6 capitole. Este un opuscul dedicat lui Lucilius, prietenul intim al autorului, şi a fost probabil alcătuit în primele luni ale surghiunului corsican, adică la sfârşitul anului 42 d.C, deşi mai mulţi savanţi îl datează din 63 d.C. Problema cardinală a acestui opuscul nu rezidă în dezbaterea privitoare la existenţa unei providenţe, ci în întrebarea următoare: de ce, în pofida acestei providenţe, se abat atâtea nenorociri asupra „bărbaţilor buni" (Deprou., 1,1)? Seneca apreciază că astfel providenţa pune la încercare tăria morală a „bărbatului bun", uirbonus, al cărui portret este schiţat pentru prima oară în acest dialog. „Bărbatul bun" este mai mult decât un zeu, deoarece el depăşeşte loviturile sorţii, care nu ating divinităţile (Deprou., 6, 6). Seneca generalizează, dar are de fapt în vedere nenorocirile, care îl afectaseră pe el personal: pierderea unicului fiu şi a primei soţii, procesul, exilul.

„Despre constanţa înţeleptului", De constantia sapientis, este un dialog dedicat epicureului Serenus, în 19 capitole. întrucât, în acest dialog, continuă discuţiile din dialogul despre providenţă, noi l-am data în 42 d.C, deşi nu putem exclude o datare mai tardivă, propusă de numeroşi savanţi. Seneca susţine că înţeleptul, sapiens, acum diferenţiat de „bărbatul bun", nu poate fi afectat nici de ultragiul premeditat şi violent, iniuria, şi nici de vătămarea involuntară, contumelia, că el este invulnerabil la nenorocire, la „rău", malum. Discursul senecan asumă în acest opuscul, realizat în 19 capitole şi pe baza unui plan foarte clar, forma medicinei sufletului, medicina animi, pe care stoicii ar practica-o adecvat (De const. sap., 1,1). Este lucrarea cea mai ortodox stoică a lui Seneca.

„Consolaţie către Helvia", Ad Heluiam de consolatione, afirmă, de asemenea, în 20 de capitole, redactate în 42 sau în 43 d.C, atât tribulaţiile lui Seneca, cât şi convingerea mândră că depăşirea lor este posibilă. în mod explicit, Seneca îşi consolează mama, afectată de surghiunirea fiului ei. „Consolaţie către Polybius", Ad Polybium de consolatione, alcătuită în 44 ori chiar la sfârşitul anului 43 d.C, exprimă însă înfrângerea acestei mândre încrederi a cordubanului în capacitatea lui de a suporta exilul. Seneca profită de animozităţile care se manifestă între Messalina şi unii liberţi-miniştri ai lui Claudiu, printre care se număra şi Polybius, pentru a deghiza o cerere neoficială de iertare, de reîntoarcere din exil. Aparent, Seneca invocă locurile comune ale literaturii consolării, ca să-l îmbărbăteze pe Polybius, care îşi pierduse un frate. Dar uneori solicită direct lui Claudiu graţierea (Ad Polyb., 12-l3, 18). Această consolaţie constituie .pagina neagră" a operei lui Seneca. Totuşi, cordubanul aplică virtutea stoică a eukairiei, adaptarea la împrejurări, care presupunea ideea că scopul scuză mijloacele. Totodată, el se străduia să-l convingă pe Claudiu să nu practice o politică antoniană'.

„Despre scurtimea vieţii", De breuitate uitae, în 20 de capitole, datează mai degrabă din 48 decât din 49 d.C. Se simţea în Imperiu iminenţa eliminării Messalinei, încât Seneca, sperând să fie iertat, voia să demonstreze că pe viitor va fi inofensiv, din punct de vedere politic. Dialogul este dedicat lui Pompeius Paulinus, prieten al autorului şi viitorul lui socru, pe care îl îndeamnă la dezangajare civică. Este clar totuşi că Seneca se gândeşte la el însuşi: ceea ce nu-l împiedică să încerce din nou câştigarea lui Claudiu pentru cauza filosofiei şi a unei politologii antiantoniene. Filosoful purcede de la antiteza între valorile interne, „ale sale", sua, şi cele externe, externa, între durata interioară, subiectivă, şi cea exterioară a evenimentelor. Seneca reprobă pe cei care se consacră în exclusivitate ocupaţiilor externe - viaţă modernă, sport, petreceri, activităţi filologice (Debreu. uit, 12-l3) - şi propune ca remediu cultivarea „tihnei", otium, în vederea autodesăvârşirii moral-filosofice⁷.

* Elocvent ni se pane faptul că Seneca n-a mai scris filosofie, preţ de patru ori cinci ani. Scriitorul trebuia să înfrunte înăsprirea politicii Messalinei şi lui Claudiu, vicisitudinile celor cinci ani cumpliţi, quinquennium negru al domniei.

452

PROZA Şl POEZIA LUI SENECA

„Despre liniştea sufletului", De tranquillitate animi, ilustrează un punct de vedere diametral opus cu privire la statutul social-politic al filosofiei. Acest dialog încorporează 17 capitole şi este dedicat iui Serenus, prieten al autorului. Datarea este foarte dificilă, dar Pierre Grimal a demonstrat că opusculul a fost alcătuit în 53-54 d.C.⁸. De altfel acest opuscul reia ideile din dialogul despre viaţa scurtă, deşi, cum am arătat, în altă optică. Două probleme importante sunt tratate în Despre liniştea sufletului. în primul rând, Seneca răspunde unui Serenus imaginar, care, în capitolul întâi, se plânsese că n-a putut încă dobândi liniştea, ataraxia, şi că este supus multor tentaţii. De fapt, Seneca descrie o nelinişte, care va face carieră în literatura romantică, pentru a propune dominarea ei prin stăpânirea sufletului. în al doilea rând, el respinge ideile lui Athenodorus, care recomandase retragerea din viaţa civică. Deci întocmai ca Seneca însuşi în De breuitate uitae. Dar statutul filosofului nu mai era cel din 48 d.C. Seneca exortează la exercitarea consecventă atât a îndatoririlor umane, cât şi a celor politico-cetăţeneşti, chiar dacă admite că uneori dezangajarea este necesară.

„Prefacerea în dovleac a divinului Claudiu", Apokolokyntosis diui Claudii, nu este un dialog filosofic, ci o satiră menippee, în 15 capitole, care, în congruenţă cu tiparele speciei literare respective, amalgamează versurile şi proza, stilurile intens parodiate, valenţe comice diverse. A fost publicat în primele luni ale anului 55 d.C, spre a riposta memoriilor Agrippinei. Titlul lucrării a neliniştit mulţi savanţi moderni. însă acest titlu alude probabil la presupusa prostie a lui Claudiu, recent decedat, căci dovleacul simbolizează deficienţa mentală a fostului împărat⁹. Seneca imaginează aventurile postume ale cezarului, cândva elogiat de el, în cer, de unde este alungat, deşi fusese divinizat (Apok., 5-l1), în infern, în care este condamnat pentru crimele sale să devină slujitorul unui libert al lui Caligula (Apok., 14-l5). Masca imperială căzuse şi Claudiu era descris cu toate slăbiciunile lui, personale şi politice, deoarece Seneca reprobă autoritarismul prea centralizator al defunctului principe. Concomitent, pe un ton ditirambic, el celebrează pe Nero, încât mistica noii domnii se configurează, în temele ei centrale, încă din acest opuscul. De asemenea, opinăm că Seneca urmăreşte şi combaterea strădaniilor Agrippinei în vederea continuării politicii lui Claudiu¹⁰.

„Despre clemenţă", De clementa, reia seria dialogilor filosofici şi realizează un tratat politologic, care a fost comparat cu II principe al lui Machiavelli. Acest scurt tratat a fost probabil publicat în jurul lui 1 ianuarie 56 d.C.; în antichitate a comportat o singură carte, în 33 de capitole, deşi unii editori moderni l-au divizat în trei cărţi. Seneca adresează dialogul lui Nero şi, de la început, mărturiseşte clar finalitatea discursului său: „am hotărât, împărate Nero, să scriu despre clemenţă, ca să împlinesc într-un fel sarcina de oglindă şi să-ţi arăt că ai ajuns la cea mai mare desfătare dintre toate" (De ci., prooem., 1,1). Dar cum? Structurând, în corpul dialogului, o descriere a clemenţei ca virtute stoică în general, însă mai ales ca o doctrină a despotismului filosofic, ca axă ideologică a regimului sugerat lui Nero. Clemenţa trebuie să fie principalul atribut al „regelui drept", iar Nero este celebrat în termenii unei teologii solare, de inspiraţie mistico-egipteană¹¹.

„Despre viaţa fericită", De uita beata, constituie un dialog publicat cu certitudine în 58 d.C, în 28 de capitole şi adresat fratelui mai mare al lui Seneca, numit acum Gallio. Substratul real al lucrării rezidă în tentativa cordubanului de a se apăra de învinuirile pe care i le aducea Suilius, delator al lui Claudiu, el însuşi acuzat pentru trecutul lui. Suilius îi reproşa lui Seneca adunarea unei bogăţii imense, practicarea pe scară largă a cametei în provincii. Totuşi, Suilius nu era singurul acuzator al lui Seneca. Mulţi senatori fuseseră contrariaţi de sprijinul acordat de Seneca proiectului neronian de a desfiinţa impozitele indirecte, arendate publicanilor, şi de a statornici impozite directe pe latifundiile aristocratice¹². Tema proclamată a dialogului consista însă în raportul dintre fericire şi virtute, căci acordul cu natura ar conduce omul la o viaţă concomitent fericită şi virtuoasă (De u.b., 3, 3; 4,2). în ultima parte a dialogului, cu amărăciune, Seneca apără pe „filosof" în genere, însă, de fapt, pe sine însuşi, în cadrul unei polemici aparent fictive, de incriminarea că n-ar trăi conform preceptelor declarate. Seneca subliniază că demonstrează nu cum trăieşte el însuşi, ci cum trebuie trăit şi arată că oricum îşi domină avuţiile, le ţine în sclavie (Deu.b., 18, 1;26, 1).

„Despre binefaceri", De beneficiis, constituie un amplu tratat, structurat în şapte cărţi şi dedicat lui Aebutius Liberalis. Acest tratat a putut fi scris şi publicat între 61 şi 63 ori chiar între 61 şi 65 d.C. Seneca se referă la schimbul de beneficia, de servicii, mai degrabă decât de binefaceri,

SENECA

afirmat ca bază a raporturilor interumane şi plasat pe un fundal doar aparent atemporal. întrucât Seneca are în vedere umanizarea moravurilor societăţii vremii sale, a relaţiilor din interiorul familiilor elitei romane, a celor dintre părinţi şi copii, ca şi dintre stăpâni şi sclavi¹³. El purcede de la ideea că oamenii nu ştiu nici să aducă şi nici să primească servicii (De benef., 1, 1, 1). Reiterând anumite idei, Seneca relevă că valoarea unui serviciu rezidă nu în expresia lui concretă, ci în dispoziţia intimă, în intenţia celui care îl realizează (De benef., 1, 5, 2).

„Despre tihnă" sau „Despre viaţa retrasă", De otio, reprezintă un mic dialog, în 18 capitole, dedicat lui Serenus şi publicat în 62 d.C. în acest opuscul, păstrat cu unele lacune, Seneca, în curs să se retragă din viaţa politică, nu mai îndeamnă la angajare cetăţenească. Dimpotrivă, el recomandă replierea contemplativă, cunoaşterea naturii, pe care o consideră pe deplin accesibilă gândirii omeneşti (De otio, 5, 6-7).

Acestei cunoaşteri „ştiinţifice" îi este hărăzit amplul tratat, adresat lui Lucilius, în şapte sau mai degrabă în opt cărţi (în funcţie de opţiunile editorilor) şi intitulat „Problemele naturii", Naturales Quaestiones. Acest tratat trebuie să fi fost scris şi publicat, cel puţin parţial, în anii 62-63 d.C.¹⁴. într-o asemenea lucrare, conservată cu anumite lacune, cordubanul se hărăzeşte studierii naturii. Dar prologurile şi epilogurile cărţilor, ca şi anumite digresiuni, au un conţinut moralizator, generalizează pe plan filosofic. De fapt, Seneca abordează succesiv toate cele patru „regnuri" ale materiei: focul, în primele două cărţi, apele, în cartea a treia şi a patra (în această ultimă carte este prezentat şi Nilul), aerul, în cartea a cincea, pământul, în cartea a şasea, spre a încheia contemplarea cercului universului prin cer, la care se referă cartea a şaptea. Problemele naturii înglobează aproape întreaga sferă a cunoştinţelor despre natură ale timpului şi informează cititorii asupra ipotezelor ştiinţifice care erau vehiculate pe atunci, exprimă, de altfel, credinţa în dezvoltarea progresivă a adevărului ştiinţific, îmbogăţit de la o generaţie la alta.

Dar cele 124 de „Epistule către Lucilius", Epistulae ad Lucilium, formează opera cea mai importantă, opus maius, a lui Seneca. Cele mai răspândite ipoteze în privinţa publicării pledează fie pentru 62-64, fie pentru 63-64 d.C. Deoarece totuşi se realiza un schimb de scrisori care nu putea fi rapid - autorul însuşi afirmă că „răspund deosebit de târziu la scrisorile tale" (Ep., 106, 1) -, ca şi pe baza unor aluzii din textul epistulelor, opinăm totuşi că această corespondenţă a fost redactată între 61 şi 65 d.C. Unii cercetători au susţinut că această corespondenţă ar fi artificială, că scrisorile n-ar fi fost niciodată expediate lui Lucilius. însă unele aluzii la scrisorile primite de Seneca de la Lucilius, la fapte şi evenimente contemporane, la incidente pur personale, ca şi anumite obscurităţi ori pasaje abrupte pledează pentru ipoteza unei corespondenţe reale, revizuite în vederea publicării, prin eliminarea unor scrisori prea intime şi eventual prin adăugirea câtorva epistule scrise exclusiv în vederea editării culegerii. Scrisorile au putut fi publicate pe tranşe, încât ultimul compartiment a fost editat postum, de către prietenii autorului, după moartea lui Seneca şi Nero¹⁵.

Două aspecte dimensionează această amplă culegere de scrisori: caracterul prevalent filosofic şi implicarea vieţii contemporane, a autorului şi a Italiei antice, îndeosebi a înaltei societăţi. Bătrân şi chinuit de vechea sa astmă, dezamăgit, convins de eşuarea proiectului său politic, dispus spre renunţare şi resemnare, Seneca combate mai stăruitor ca oricând teama de moarte, motiv care apare aproape în fiecare scrisoare. El luptă pentru „tihnă", otium, în termeni militari, care implică o bătălie necontenită pentru stăpânirea pasiunilor. Filosoful transformă evenimentul în experienţă edificatoare: pleacă de la exemplul practic către generalizarea teoretică, pentru a se întoarce din nou la implicaţiile pragmatice. Totodată, deşi minoritare în text, apar destul de numeroase aluzii la viaţa cotidiană a filosofului şi a romanilor, la realiile epocii: sub ochii noştri defilează strada şi şcoala romană, spectacolele şi băile, chiar metodele antice de bronzare. Ţinta preferată a lui Seneca este societatea epocii lui Nero, prezentată într-o pregnantă lumină caricaturală şi satirizantă. Ca în imaginile lui Goya ori în filmele lui Fellini, autorul evocă noctambulii epocii, alcoolicii şi efeminaţii, blamaţi fără cruţare¹⁶. Problemele stilului operelor filosofice sau chiar literare, inclusiv al autorului însuşi, sunt abordate, pe ton adesea polemic, în scrisorile 38, 40, 58, 59, 75, 100, 114,115.

Cronologia teatrului senecan, aproape un „loc disperat" al filologiei clasice, pune probleme foarte complicate, semi-insolubile. într-adevăr i se atribuie lui Seneca nouă tragedii, care dau curs pasiunii scriitorului pentru poezie şi teatru, mărturisită în scrisori (Ep., 108, 8-l0). Aceste

— 454

PROZA Şl POEZIA LUI SENECA

nouă tragedii poartă următoarele titluri, în conformitate cu cel mai bun manuscris al lor (dar în paranteze vom consemna şi titlurile indicate de un codice mai recent şi mai puţin fiabil): „Hercule cuprins de nebunie", Hercules furens, „Troienele", Troades, „Fenicienele", Phoenissae (Thebais), Medea, Phaedra (Hyppolitus), Oedipus, Agamemnon, Thyestes, „Hercule pe muntele Oeta", Hercules Oetaeus'. Motivele sunt moştenite de la tragicii greci, mai ales Euripide, dar Seneca a ţinut seama de experienţa tragediografilor romani. Cordubanul a inserat în intrigă detalii de viaţă romană contemporană, care funcţionează ca anacronisme voite: apar forul roman, acvilele Romei, iar corul corintienilor elogiază progresele navigaţiei, ştiinţei şi contactelor umane, sub protecţia Imperiului {Herc. fur., w. 173-l,76, pentru for; Phoen., v 390, pentru acvile; Med., vv. 30l-379, pentru corul corintienilor). Mai importantă se relevă modificarea discursului tragediografic, sub incidenţa masivă a problematicii filosofice; chiar personajele „negative", de altfel cele mai fericit realizate, sprijină concepţiile stoice, deoarece comportarea lor, contrară destinului, naturii şi virtuţii, declanşează deznodământul tragic. De asemenea, unele tragedii, ca Thyestes, dar şi altele, vehiculează antiteza „regeTtiran", învăluie exortaţii sau chiar critici adresate împăraţilor vremii.

Cel puţin o parte dintre cele şaptezeci şi trei de epigrame, atribuite lui Seneca şi consemnate în Anthologia Latina, ar putea fi creaţii ale lui Seneca. Ca şi tragediile, aceste poeme scurte au fost, probabil, scrise în mai multe perioade din viaţa autorului. S-ar spune că Seneca a considerat poezia ca un joc, chiar dacă impregnat de gravitate moralizatoare, căruia i s-a consacrat aproape toată viaţa. Pe lângă meditaţii asupra unor probleme filosofice, care prefigurează idei expuse în dialogi şi epistule, Seneca, evident inspirat de poemele pontice ale lui Ovidiu, deplânge, în unele epigrame, surghiunirea sa, îşi proclamă inocenţa şi evidenţiază asprimea climatului, a existenţei duse în Corsica (ca în Anth., 236 şi 137). Alte epigrame reprobă duşmani personali ai lui Seneca, din timpul exilului sau de mai târziu, eventual din anii 60 d.C. Seneca ripostează unui anumit Maximus (probabil nume fictiv), care batjocorea reputaţia sa (Anth., 416), dar şi altui detractor, ce eventual ar putea fi Petroniu, cum vom vedea mai jos (Anth., 412)¹⁷.

Aşadar, încă din vremea lui Seneca, epigrama tinde să se orienteze spre persiflarea sarcastică a unor oameni sau defecte, chiar dacă încă era cantonată în sfera invectivei prin excelenţă personale. De altfel epoca lui Nero comportă o notabilă expansiune a epigramei în limba greacă, de asemenea centrată pe atacul dirijat împotriva anumitor persoane.