Eugeniu Coseriu



Yüklə 1,04 Mb.
səhifə26/27
tarix12.01.2019
ölçüsü1,04 Mb.
#94957
1   ...   19   20   21   22   23   24   25   26   27

2.5.1. Formal analogă „specificării distinctive”, însă radical deosebită de aceasta din punct de vedere funcţional, este specificarea informativă sau identificarea, care trebuie considerată ca un tip autonom de determinare şi ale cărei instrumente vor fi numite aici identificatori. Identificarea este operaţia prin care se precizează semnificaţia unei forme „plurisemantice”, cu scopul de a asigura înţelegerea ei de către ascultătorul actual sau posibil; cf. de exemplu: sp. „hoja de papei”, rom. „foaie de hârtie”, sp. „hoja de afeitar”, rom. „lamă de ras”, sp. „cuadro de futbol”, rom. „echipă de fotbal”, sp. „lengua-idioma” [adică: nu limba în sens anatomic], „el sol moneda” [nu sol, astrul], fr. „pomme de terre” [nupomme „măr”] sau „pomme-pomme” [nupomme „cartof'].

La identificare nu e vorba de a orienta spre denotarea realului şi particularului o semnificaţie virtuală şi universală, nici de a „limita” denotarea, ci de a semnala ascultătorului tocmai această semnificaţie. În alţi termeni, nu este vorba de a orienta o valoare spre „lucruri”, ci de a-1 orienta pe ascultător spre o valoare semantică. Identificarea este, prin urmare, o operaţie care nu se realizează prin semnificaţie (ca cele trei anterioare), ci prinforme, în vederea atribuirii de semnificaţie de către interlocutor; ea se realizează pentru ca formele să devină neechivoce, adică pentru ca ascultătorul să le atribuie anumite semnificaţii şi nu altele.

2.5.2. Tocmai de aceea şi numele proprii pot primi identificatori, într-adevăr, numele proprii, fiind individuale, rar au nevoie de actualizatori (dat fiind că la ele desemnarea coincide cu denotarea) şi nu pot primi discriminatori (cu excepţia posesivelor; cf. nota 39). În schimb, pot primi delimitatori care nu implică discriminarea (cf. 2.4.3.) şi, fireşte, pot primi (iar adesea au nevoie de) identificatori (ocazionali, uzuali şi chiar constanţi): numele proprii sunt prin ele însele individuale, dar nu sunt prin ele însele neechivoce44. Astfel, numele de botez se identifică prin numele de familie („Francisco Quevedo”)45; numele de regi, împăraţi, papi etc.

— Prin numerale („Felipe Segundo”) sau prin supranume („Fernando el Santo”); numele geografice – prin alte nume de acelaşi fel sau prin nume comune şi adjective („Santiago de Chile”, „Castilia la Vieja”) etc. În toate aceste cazuri, determinatorul nu particularizează obiectul denotat, ci numai asigură caracterul univoc al numelui: particularizează numele însuşi în raport cu alte nume formal identice.

2.5.3. Identificatorii pot fi ocazionali (cf. „Cordoba, Argentina”), uzuali „Castellon de la Plana”, fr. „pomme de terre”) sau constanţi („TVevv York”). Identificatorii uzuali şi cei constanţi formează cu determinanţii lor adevărate nume compuse, deşi sunt

44 „Determinarea” numelor proprii despre care vorbeşte H. Paul, Prinzipien der Sprachgeschichte5, Halle, 1920, p. 81, este tocmai „identificarea”.

45 Cf., în volumul de faţă, Pluralul numelor proprii, 3.5. Tot în legătură cu aceasta, Ch. Bally, op. Cit., p. 227-228, vorbeşte de „actualizare”, ceea ce nu este în nici un fel acceptabil.

În mod normal disociabili – în cazul identificatorilor „uzuali” -atunci când apar în cadre care exclud posibilitatea echivocurilor. Astfel, în Chile nu este nevoie să se spună „Santiago de Chile”, iar în provincia în care se află Castellon de la Plana nu se va spune „merg la Castellon de la Plana'1, ci, simplu, „merg la Castellon11; cf. fr. pommes de terre, dar pommes frites. Ceea ce deosebeşte net un identificator uzual sau constant de alte tipuri de determinatori este faptul că identificatorul este parte integrantă a unui semn. Astfel, sp. nueva este un semn autonom în una casa nueva, dar e numai o parte a unui semn în Nueva Caledonia. Identificatorii de acest tip sunt, deci, determinatori „interni” (inerenţi), fiind în relaţie cu numele complet, chiar dacă acesta se dovedeşte disociabil atunci când există anumite cadre.

3.1.1. Operaţiile care constituie determinarea asigură, aşadar, materializarea uneia din posibilităţile fundamentale ale vorbirii: aceea de a se referi fără echivoc la actual şi particular cu semne care, în „tezaurul idiomatic”, sunt, prin ele însele, virtuale, fiind de asemenea, în majoritatea lor, universale şi, adesea, echivoce. Cu alte cuvinte, determinarea asigură pur şi simplu folosirea limbii: integrarea lingvistică dintre o cunoaştere actuală şi o „ştiinţă” anterioară. Dar mai e ceva, încă mai important: pe de o parte, vorbirea nu foloseşte tot ceea ce îi poate oferi limba pentru o împrejurare determinată, iar pe de altă parte vorbirea nu numai că foloseşte limba, dar o şi depăşeşte, dat fiind că cunoaşterea depăşeşte în mod constant experienţa achiziţionată la un moment dat [sp. Io sabido „ştiutul”]. De asemenea, vorbirea este evepŢeia şi în acest sens mai radical, care este sensul creativ: modifică, re-creează şi face să sporească în mod continuu „ştiinţa” pe care se bazează. Limba este terenul comun de istoricitate lingvistică a vorbitorilor, şi tot ceea ce se spune, se spune într-o limbă care, în parte, se manifestă, în formă concretă, în vorbire. Totodată, însă, vorbirea este a spune ceva nou prin mijlocirea unei limbi; şi adesea noul, ceea ce nu s-a mai spus înainte, se poate insera în tradiţie şi poate, la rândul său, să devină „fapt de limbă”. Pe lângă aceasta, în orice moment, ceea ce efectiv se spune este mai puţin decât ceea ce se exprimă şi se înţelege. Dar cum este posibil ca vorbirea să semnifice şi să fie înţelesă dincolo de ceea ce se spune şi dincolo de limbă? O asemenea posibilitate este dată de activităţile expresive complementare (cf. 1.2.4.) şi, mai ales, de circumstanţele în care se vorbeşte, adică de cadre.

Cadrele intervin în mod necesar în orice activitate de vorbire, căci nu există discurs care să nu se producă într-o anumită circumstanţă, care să nu aibă un „fond”. Aşa cum s-a văzut, cadrele participă în mod aproape constant la determinarea semnelor şi adesea substituie determinatorii verbali. Însă funcţionalitatea lor este mult mai largă: cadrele orientează orice discurs, dându-i un sens, şi pot chiar să determine nivelul de adevăr al enunţurilor (cf. 3.5.2.).

3.1.2. Dată fiind importanţa recunoscută şi deseori semnalată a cadrelor, e ciudat cât de puţină atenţie le-a fost acordată din punct de vedere descriptiv şi analitic. Există teorii ale „contextelor”46, dar încă nu s-a făcut o înregistrare sistematică a diferitelor cadre posibile47. Autorii care s-au ocupat de această

46 Cf. W. M. Urban, Language and Reality, trad. Spân. Lenguaje y realidad, Mexico, 1952, p. 160 ş.u.

47 Fragilitatea teoriilor menţionate s-ar explica prin insuficienta sistematizare a experienţei cu privire la cadre. Teoriile scot în evidenţă, de obicei, caracterul „eliptic” al limbajului. Dar „eliptic” în raport cu ce? Adevărul este că vorbirea ţine seama cu anticipaţie de cadre. Un discurs care se bazează pe cadre complexe poate fi mai „eliptic” din punct de vedere verbal decât altul bazat pe cadre sărace, ceea ce nu înseamnă să fie eliptic din punct de vedere semantic. Poate fi o elipsă involuntară, în cazul unei utilizări deficitare a cadrelor; însă, într-un asemenea caz, este vorba de o deficienţă a vorbitorului, şi nu de o caracteristică a limbajului. În alt sens, adevărata elipsă – elipsa intenţionată (omisiunea de a spune ceva) – este chiar un instrument contextual (cf. 3.4.3.).

Problemă disting de obicei două sau, cel mult, trei cadre. Astfel, Ch. Bally48 face distincţie între situaţie – ansamblul circumstanţelor extraverbale în care se desfăşoară discursul sau care sunt cunoscute de către interlocutori – şi context: „cuvintele care au fost spuse înainte” în acelaşi discurs (sau dialog). K. Biihler49 distinge trei cadre: sinfizic, sinpractic şi sinsemantic. Primul este un tip particular de cadru fizic (cf. 3.4.4.), al doilea corespunde „situaţiei” lui Bally, iar al treilea este cel numit în mod curent „context” (verbal)50. Şi W. M. Urban51 distinge între contextul idiomatic („fraza în care apare cuvântul”) şi contextul vital sau situaţional, care coincide cu „situaţia” lui Bally; în plus, semnalează universul de discurs şi importanţa lui52, dar nu-1 delimitează clar de contexte.

După părerea noastră, e necesar să distingem o serie mult mai amplă de cadre, care pot fi grupate în patru tipuri: situaţie, regiune, context şi universul de discurs.

3.2.1. Prin situaţie trebuie să înţelegem ceva mult mai limitat şi mai puţin ambiguu decât ceea ce se înţelege în mod curent, şi anume numai circumstanţele şi relaţiile spaţio-temporale care se creează în mod automat prin însuşi faptul că cineva vorbeşte (cu cineva şi despre ceva) într-un punct în spaţiu şi într-un moment în timp. Prin situaţie trebuie să înţelegem tot ceea ce face posibil să apară aici şi acolo, acesta şi acela, acum şi atunci, şi un individ să fie eu, iar ceilalţi să fie tu, el etc. Situaţia este, deci,

48 Ch. Bally, op. Cit., p. 43^4.

49 K. Biihler, op. Cit., p. 117 ş.u.

50 Biihler nu înregistrează drept cadru ceea ce se va numi aici „situaţie” (cf. 3.2.1.) deoarece face din ea un „câmp” particular al limbajului: „câmpul indicativ” (op. Cit., p. 94 ş.u.). O asemenea interpretare e cu totul discutabilă: întreaga teorie a „câmpului indicativ” se bazează pe identitatea funcţională dintre localizatori şi gesturi, ceea ce nu se poate accepta (cf. nota 37).

51 W. M. Urban, op. Cit., p. 161.

52 W. M. Urban, op. Cit., p. 162-164.

„spaţio-timpul” discursului, ceva care este creat de către discursul însuşi şi ordonat în raport cu subiectul discursului. Determinarea pe care am denumit-o cu acelaşi termen (cf. 2.3.5.) depinde în întregime de acest cadru şi capătă înţeles numai prin raportare la el. De asemenea, pronumele pot denota numai datorită situaţiei; într-adevăr, ele au semnificaţie categorială (sunt „substantive”), dar nu au semnificaţie lexicală: nu numesc şi nu desemnează nimic şi, de aceea, nu se pot referi decât la obiecte deja „prezente în discurs”.

3.2.2. Situaţia poate fi nemediată (creată prin însuşi faptul vorbirii) sau mediată (creată prin contextul verbal). Numele proprii, dată fiind „autosuficienţa” lor lexicală53, sunt de obicei instrumentele cele mai potrivite pentru a crea „situaţii mediate”, adică pentru a aduce lucrurile „la vedere” şi în orizontul spaţio-temporal al vorbirii. După ce s-a spus Cezar trecu Rubiconul, putem să spunem acest rău [„Rubiconul”], fără riscul ambiguităţii.

3.3.1. Numim regiune spaţiul între ale cărui limite un semn funcţionează în sisteme determinate de semnificaţie. Un astfel de spaţiu e delimitat, într-un sens, de tradiţia lingvistică şi, în alt sens, de experienţa privitoare la relaţiile semnificate. Pot fi distinse trei tipuri de „regiune”: zona, domeniul şi mediul. Zona reprezintă „regiunea” în care este cunoscut şi folosit în mod curent un semn; limitele ei depind de tradiţia lingvistică şi coincid de obicei cu alte limite, tot lingvistice. Domeniul este „regiunea” în care obiectul este cunoscut ca element al orizontului vital al vorbitorilor sau al unui „spaţiu” organic al experienţei ori al culturii, iar limitele sale nu sunt lingvistice; astfel, spaţiul în interiorul căruia este cunoscut obiectul „casă” este un

53 Cf. W. Havers, Handbuch der erklărenden Syntax, Heidelberg, 1931, p. 49.

„domeniu”54. Mediul este o „regiune” stabilită social sau cultural: familia, şcoala, comunităţile profesionale, castele etc. Sunt medii în măsura în care posedă moduri proprii de a vorbi. Un „mediu” poate să posede semne specifice pentru „obiecte” dintr-un domeniu mai larg, poate să posede „obiecte” specifice sau poate să posede semne specifice pentru „obiecte” de asemenea specifice: adică poate funcţiona ca „zonă”, ca „domeniu”, ori ca „zonă” şi „domeniu” în acelaşi timp.

3.3.2. Multe nuanţe semantice ale cuvintelor depind, în mare parte, de deosebirile de „regiune”. Un cuvânt folosit în exteriorul „domeniului” său poate să specifice aceeaşi realitate obiectivă, însă nu mai semnifică în acelaşi fel, căci „evocă” altceva; iar un cuvânt specific unui mediu, pe lângă faptul că denotă ceva, îşi evocă şi mediul, dacă se foloseşte în alte medii.

În particular, deosebirea dintre cuvinte uzuale şi cuvinte tehnice constă integral în deosebirea dintre „zonă” şi „domeniu”: cuvintele uzuale sunt considerate proprii „zonelor”55, cele tehnice – proprii „domeniilor”. Aceasta înseamnă că deosebirea nu este deloc absolută, din moment ce orice cuvânt cu semnificaţie lexicală semnifică în acelaşi timp într-o zonă (dependentă de o tradiţie idiomatică particulară) şi în interiorul unui domeniu (dependent de o cunoaştere obiectivă). Cuvântul

54 Zona este întotdeauna o formă de organizare idiomatică; limitele ei constituie o „izoglosă”. Domeniul, în schimb, este un orizont de experienţă obiectivă. Totuşi, o realitate în mod obiectiv unică poate fi cunoscută în diferite feluri şi, ca atare, poate corespunde la mai mult de un domeniu. Astfel, „durerea de cap” şi „cefalagia” reprezintă aceeaşi realitate, însă cunoscută în feluri deosebite; de aceea, durerea de cap şi cefalagia funcţionează în domenii diferite şi nu semnifică „acelaşi lucru”. Chiar şi aceleaşi forme capătă valori diferite în domenii diferite: langue şi parole au o semnificaţie în limba franceză şi altă semnificaţie în domeniul lingvisticii.

55 în acest sens, şi numele proprii sunt cuvinte tehnice: cercul lor de valabilitate (germ. Geltungskreis) nu depinde de organizarea idiomatică, ci de domeniul în care e cunoscut obiectul lor.

Casă semnifică, în acelaşi timp, în tradiţia idiomatică a diferitelor limbi romanice {zonă) şi în domeniul în care este cunoscut obiectul „casă”, şi ar fi un „cuvânt tehnic” prin raportare, de exemplu, la domeniul eschim. Iglu (igloo). Se observă că, la cuvintele recunoscute ca „uzuale”, domeniul depăşeşte în mod normal zona (organizarea idiomatică), în timp ce, la cuvintele recunoscute ca „tehnice”, zona şi domeniul coincid (cel puţin în interiorul fiecărei comunităţi lingvistice). Astfel, domeniul lui „casă” este mai amplu decât zonele lui casă, maison, Haus, house, hus, dom etc, dar nu se întâmplă la fel cu domeniile lui „struţ” sau „fonem”. În plus, pentru a recunoaşte caracterul tehnic al unui cuvânt este necesar să avem în vedere două domenii deodată, căci în interiorul domeniului său orice cuvânt este „uzual”. Într-adevăr, în limitele unei limbi, anumite cuvinte sunt considerate ca „tehnice” prin faptul că sunt recunoscute ca fiind proprii unor domenii mai restrânse decât limba însăşi. Însă orice limbă coincide cu anumite domenii de experienţă şi, ca atare, orice limbă posedă cuvinte „uzuale” care, din punctul de vedere al altor limbi, se prezintă ca „tehnice” şi se dovedesc a fi „intraductibile”56. Cuvinte precum cnut şi samovar sau gheişă şi samurai nu sunt „tehnice” în rusă, respectiv în japoneză, dar sunt „tehnice” din punctul de vedere al altor limbi, aparţinând altor domenii. Acelaşi lucru se constată între grupuri de limbi aparţinând unor domenii diferite, ca şi între dialecte şi graiuri ale aceleiaşi limbi istorice.

3.4.1. Constituie context al vorbirii toată realitatea care înconjoară un semn, un act verbal sau un discurs, ca „ştiinţă” a

56 în acest caz se poate vorbi de domenii idiomatice: „seguidilla”, „alborada”, „torero”, „gracioso” apaţin domeniului idiomatic spaniol, pe când „doină”, „romanţă”, „răzeş”, „dor” aparţin domeniuliu idiomatic românesc. Alte domenii sunt ambientale (de mediu) sau dialectale, iar altele sunt interidiomatice. Acestea din urmă pot fi continue, dacă cuprind diferite idiomuri în întregime (ca în exemplul „casă”), sau discontinue, dacă, în limitele fiecărui idiom, cuprind numai anumite domenii (cum se întâmplă cu multe nume proprii şi cu terminologiile ştiinţifice).

Interlocutorilor, ca prezenţă fizică şi ca activitate. Pot fi distinse trei tipuri de contexte: idiomatic, verbal şi extraverbal.

2>A2. Contextul idiomatic este format de limba însăşi, ca „fond” al vorbirii. În vorbire se manifestă în mod concret o parte a limbii, dar această parte semnifică (are semnificaţie) în relaţie cu toată limba, cu toată „ştiinţa” idiomatică a vorbitorilor. Orice semn realizat în discurs semnifică în sisteme complexe de opoziţii şi de asociaţii – formale şi semantice – cu alte semne, care nu sunt rostite, dar care aparţin tezaurului lingvistic al vorbitorilor. „Dicteul” suprarealist, rima, asonanta, jocul de cuvinte sunt moduri de revelare parţială a celor mai nemediate secţiuni ale acestui fond de cunoştinţe [de „ştiinţă”, sp. saber] asupra căruia se proiectează orice cuvânt concret.

Poate, de asemenea, să funcţioneze în calitate da context idiomatic o limbă diferită de cea care este vorbită, aşa cum se întâmplă în cazul subiecţilor plurilingvi57. În plus, înăuntrul contextului idiomatic fiecare cuvânt semnifică într-un context mai mic, care este câmpul său de semnificaţie; astfel, un nume de culoare, de exemplu verde, semnifică în relaţie cu alte nume de culori ale aceleiaşi limbi (albastru, galben, gri etc).

3.4.3. Contextul verbal este discursul însuşi în calitate de „cadru” al fiecăreia dintre părţile sale (ale discursului). Pentru fiecare semn şi pentru fiecare porţiune a discursului (care poate fi dialog), constituie „context verbal” nu numai ce s-a spus înainte, cum credea Bally (cf. 3.1.2.), ci şi ceea ce se va spune în acelaşi discurs. De

57 La un vorbitor plurilingv anumite cuvinte ale unei limbi pot fi afectate în valoarea lor semantică sau, cel puţin, în valoarea lor evocativă, de sensurile formelor analoge din alte limbi. Un român unilingv foloseşte fără nici un fel de jenă verbul a dezmierda, a cărui semnificaţie are, în plus, o aură de inocenţă infantilă şi de tandreţe. Însă românii care cunosc alte limbi romanice sau latina (cf. lat. merda „excrement”) ezită să folosească acest verb şi, oricum, evidenţa etimologiei afectează grav valoarea evocativă a cuvântului.

Altfel, acest lucru devine evident până şi din exemple banale de tipul Casa lui Ion şi Casa de Austria, unde determinanţii postpuşi funcţionează simultan ca elemente contextuale, relevând semnificaţia semnului casă.

Contextul verbal poate fi nemediat – constituit din semnele care se găsesc imediat înainte sau după semnul considerat58 – sau mediat, putând ajunge până la a cuprinde întregul discurs şi, în acest caz, poate fi numit context tematic. Într-o operă literară, fiecare capitol şi, până la un anumit punct, fiecare dintre cuvintele cuprinse în el semnifică în relaţie cu ceea ce s-a spus în capitolele precedente şi capătă sensuri noi cu fiecare nou capitol, până la ultimul. Din alt punct de vedere, contextul verbal poate fi pozitiv sau negativ: constituie context atât ceea ce se spune efectiv cât şi ceea ce nu se spune. Dacă omisiunea este intenţionată, avem de-a face cu ceea ce – în funcţie de intenţia atribuită vorbitorului – se numeşte insinuare, aluzie sau sugestie59. Poezia „de sugestie” se bazează, în mare măsură, pe o adecvată folosire intenţionată a contextelor verbale negative.

3.4.4. Contextul extraverbal e constituit din toate circumstanţele de natură nelingvistică ce sunt percepute în mod direct

58 Recunoaşterea unui cuvânt drept corespondent al unei categorii verbale sau al alteia depinde în mare parte – uneori integral – de „contextul nemediat” sau de „asociaţiile sintagmatice” ale cuvântului, stabilite în mod concret în discurs; cf. L. J. Piccardo, El concepto de „partes de la oracion „, Montevideo, 1952, p. 13-16.

59 Enunţul soarele este mai mare decât Peloponezul este strict adevărat, căci, într-adevăr, soarele este mai mare decât Peloponezul. Totuşi, ceea ce sugerează acelaşi enunţ este fals (chiar dacă nu asta a fost intenţia lui Anaxagoras), şi aceasta, anume, prin ceea ce „nu spune”, adică prin faptul că nu indică celălalt termen al comparaţiei. Dacă despre o operă, căreia i s-au făcut zece recenzii favorabile şi una cu totul defavorabilă, spunem numai că „a fost aspru criticată”, spunem adevărul, dar lăsăm să se înţeleagă cu totul altceva. „Contextul verbal negativ” permite acest tip particular de minciună care constă în a insinua falsul spunând adevărul.

De către vorbitori. Pot fi distinse diferite subtipuri: fizic, empiric, natural, practic, istoric şi cultural.

A) Contextul fizic cuprinde lucrurile care se află în raza vizuală a vorbitorilor sau la care aderă un semn (în cazul unui semn gravat, scris sau imprimat; cf. „cadrul sinfizic” al lui K. Biihler). Deixisul real şi nemijlocit apare în interiorul unui context fizic, prin care, în plus, se individualizează implicit toate lucrurile pe care contextul însuşi le conţine (cf. 2.3.2. Şi nota 36).

B) Contextul empiric e constituit de „stările de lucruri” obiective, care sunt cunoscute de către cei ce vorbesc într-un anumit loc şi într-un anumit moment, deşi nu se află în raza vizuală a vorbitorilor: de exemplu, faptul că dincolo de poartă există o stradă, că această casă are cinci etaje, că în apropierea acestui oraş există o mare, un râu, o plajă, o pădure etc. Expresii ca: mă duc la plajă, marea e agitată, nu ieşi în stradă, domnul de la primul etaj capătă în vorbirea curentă un înţeles în întregime determinat datorită „contextului empiric”.

C) Contextul natural reprezintă totalitatea contextelor empirice posibile, adică universul empiric cunoscut de vorbitori. Prin „contextul natural” sunt singularizate şi individuate pentru toţi vorbitorii, în plan empiric, nume ca: soarele, luna, cerul, pământul, lumea. Nu se întreabă: „care soare?”, pentru că se cunoaşte numai unul60.

D) Contextul practic sau ocazional reprezintă „ocazia” („prilejul”) vorbirii: împrejurarea particulară, subiectivă sau obictivă,

60 Ch. Bally, op. Cit., p. 81, consideră aceste nume ca „nume proprii ale limbii”, pentru că el nu are în vedere existenţa şi funcţia contextului natural. Insă nu încape îndoială că este vorba de nume comune ale căror denotate sunt cunoscute într-un singur exemplar. La numele proprii individualizarea nu depinde de contexte, ci aparţine numelor înseşi: numele propriu, cum a observat deja Aristotel, De intrepretatione, 17 a, este individual prin natura sa (şi nu prin vreo circumstanţă empirică).

În care are loc discursul; de exemplu, faptul de a vorbi cu un bătrân sau cu un copil, cu un prieten sau cu un duşman, de a vorbi pentru a cere o favoare sau a revendica un drept; faptul că discursul are loc pe stradă sau într-o reuniune de familie, în clasă sau la piaţă, ziua sau noaptea, vara sau iarna etc. O întreagă serie de funcţii gramaticale semantice sau stilistice depind de „prilejul” discursului sau sunt îndeplinite în mod implicit de către acest context; cf., de exemplu: ce zi frumoasă! Efrigl (azi şi nu în general). O frază ca: două de zece şi una de douăzeci nu are înţeles în sine, dar este perfect clară dacă este adresată unui vânzător ambulant care vinde anumite obiecte de zece şi de douăzeci de centime.

E) Contextul istoric e constituit de circumstanţele istorice cunoscute de către vorbitori, şi poate fi particular – limitat, ca istoria unei persoane, a unei familii, a unui sat; sau mai larg, precum istoria unei naţiuni (de exemplu, faptul că o ţară este republică şi nu regat, faptul că o comunitate este creştină şi nu musulmană) – sau universal; actual sau trecut. Nume ca: primarul, medicul, farmacistul, preotul sunt de obicei denotaţii individuale în contexte istorice particulare; regele este denotaţia individuală într-un regat; papa este o denotaţie individualizată prin contextul „universal actual”, lupta de la Salamina – prin contextul „universal trecut”61.

F) Contextul cultural cuprinde tot ceea ce aparţine tradiţiei culturale a unei comunităţi, care poate fi foarte limitată sau poate să cuprindă întreaga umanitate. În măsura în care integrează istoria spirituală a unei comunităţi, „contextul cultural” e o formă particulară a contextului istoric. În latină, deus semnifica 'un zeu, vreun zeu'; în spaniolă, Dios e un nume individualizat de tradiţia monoteistă creştină; iar în filosofia scolastică, chiar filosoful era o denotaţie individuală. Aşa-numitele „topos-uri” sunt

61 Contrar a ceea ce crede K. Buhler, op. Cit., p. 259, nu este vorba de un nume propriu.


Yüklə 1,04 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   19   20   21   22   23   24   25   26   27




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin