Graiul românesc din Sêfdû

tubraouf, pi. tabraoi, un cuvent usitat în limba poporala (barbară) a Hispanici; după Isidor, compus din «tibia» (fluerul pici(5relor) şi «braccae», pantalonii ceï largi aï barbarilor. Tubraci, quod a braccis ad tibias usque perveniant (Isid. Orig.). Rom. turéc, scapus cothurni.

TulatO; divinitatea supremă a Germanilor vechi (Tacit.); cuvent, ce corespunde la «D-deu Tatăl = Deus pater (Cod. Voron.). In limba română: t u ţi û are acelaşi înţeles cu «tată», probabil abreviaţiune din «tătuţiu».

TOuXpujXi, numele uneî plante la Dacî; la Grecî xevtaoptov, la Romani febrifugium (Diosc.). In limba unguréscS. turbulya (Tâjsz6t), un rest din limba pannonică; rom. turbare, laur, ciumăfaie; Datura stramonium (Hasd. Traian, 1882. 46.).

toOpa, numele uneî plante la Dacî, pe care Romanii o nutniau de asemenea tura, ér Greciï avftŢaXXîî (Diosc.). Rom. t u r i ţ ă, galium aparine, Linn.; turitămare, agri-monia eupatorium, Linn.

ToOptxXa (Turicla), un castel în regiunile thraco-illyrice (Proc. Aed.); formă popo­rală din turricula, rom. tumişor.

•cupic, caseus, rom. caş (Horn.). Acelaşî cuvent cu rom. urdă, caseus secundarius, în care litera t=d a fost dislocată. Despre originea barbară a cuvéntuluï v. poutapoy.

ToupoOç (Turus), castel în regiunile thraco-illyrice (Proc. Aed.), lat. turris, rom. turn. Aceeaşi formă a fost întrebuinţată şi în regiunile barbarilor de lângă Pannonia. «Castrum Turul», adî Turocz, (Fej. V. 2. 217. 1274).

U. 06.

OôXjJUTÔiV, castel în regiunile Scyţieî mici de la Dunăre (Procop. Aed). Rom. u l m e t, mulţime de ulmî, lat. ulm e turn.

Oûpavèç (Uranus), cel maï vechiû rege al ginfiï pelasge; în religiunea vechia Ceriul (Coelus) personificat, ér după colindele române «pogorît din ceriu», înţelesul primitiv al cuvéntuluï a fost Muntean (Montanus), după cum résulta din numele de M on tu seu Mont, ce-1 avuse Uran la Egipteni. Etimologia se reduce la cuvêntul vechiu barbar ur, munte, gr. Spot, ion. oupoţ. Din aceeaşÎ rădăcină derivă şi cuvêntul românesc uriaş, gigant, la început «locuitorul de la munte». Pe o inscripţiune romană din Gallia VRIAXE, nume propriu fem. (Desjard., Geogr. h. d. 1. Gaule, II. 390). De la u r (munte) derivă si nnmple hnnlnT «xiv^h/- n»™» -~~ «-- —

Urma giganţi, séû numai simplu Urma, o localitate In Mesopotamia (Itin. Ant. 84). Rom. urmă, ital. orma, lat. vestigium. Urma boului, munte in România.

0&OCKÎ>V» numele unui oraş anteroman în Hispania Bctică (Ptol.); pe monetcle vechi Urs o ne (Eckhel). In inscripţiunî: Respublica Urs o ne ns iu m (C. I. L. v, II. 1415). In «mba română urs o ni ă (Haţeg), lat. ursa.

Urmi, Ursului, Una, nume personale în Noric, Pannonia si Dalmaţia (C. I. L. III),

arul (pi. uri), boul sëlbatic din pădurile Herciniel (Caes. B. G. VI. 28). Rom. bo-ur. Serviu (^virg. Georg. II. 374): dlcti uri à»tè tûv èjxôv, i. e. a montibus.

oSç, urechiâ, aud (Horn.); lat. auris, auditus.

o5#ap apotipijî, partea cea mal fertilă a unuî câmp de semenăturî (Horn. II. 9. 141. 283). Rom. hotar, câmp de arătură, teritoriul uneî comune, oii linia de demarcare, lat. ager, territorium, limes. Cuvêntul derivă de la hat (rom.), semn de tnezuină (Frâncu, Moţii, 101); locul gol, de unde scdte plugul brasda (Viciu). De la aceeaşi rădăcină, germ. Hattcrt.

V. 06.

OôâAAe (V al l e), localitate in Macedonia (Ptol.). Maup6f3aAAe, un castel In regiunile thraco-illyrice (Procop. Aed.). Văile Cariniana în Pannonia (Itin, Ant.). Rom. vale, lat. vallis.

Veionna şi Vesunna, localitate în Gallia Aquitanică (Ptol. II. 6; Itin. Ant; Grutter). Rom. vesuniă, latibulum, fovea. V e su i nu s, vin din muntele Vesuvlu (C. I. L. IV. nr. 2557).

Vior, fluviu în Mauritania (Plin.). Rom. apă vidra cu înţelesul de -apă via», lim­pede (Hasd. Etym. magn. Rom.).

Z.

tç ( Z a l m o x i s ) , divinitatea supremă a Geţilor (Herod., Diod.). Cuvent compus din za, art. z al (deu) şi mox (moş). La Macedoromâni Dumni-dza, gen. art. Dumni-dzălul (Dalametra).

Zăpada (Z ar at ha), localitate in Mauritania (Ptol.). v. Sărata.

Zip[j,avo{ X^î^av (Zarmanus Chegan), numele unuî Indian din Bargosa, trimes In legaţiune la împ. August şi decedat în drum la Athena. In inscripţiunea grecescă, ce i s'a pus pe morment, el este numit Zav (Strabo). Aici ultimul cuvent ne apare întrebuinţat în mod satiric. Este un simplu epitet etnic, identic în formă şi înţeles cu rom. ţigan (cf. p.531 şi 818).

Cefia, lucruri ferte, germ. das Gesottene. Zop,6j, rom. zamă, sorbitură. Cuvêntul «zema» exista în limba poporală din Hispania (Isid. Orig. XX. I. 21).

Cfjva, numele uneî plante la Daci. La Romani ci cu t a (Diosc.). Rom. zernă (solanum nigrum. Linn.).

Zeiij (Zeus), divinitatea suprema în religiunea Pelasgilorşi a Grecilor. In dialectul eolic şi beotic Atuţ şi ESeôç. Etimologia de la deus, rom. deû, gr. »s6î.

Ziozimala. In comitatul Albeî (Pannonia vechia), copii unguresc! reciteză următdrele versuri tradiţionale: Ziczimala zeccz, | ziczimala barbariczka, | ziczimala zeccz (Kis Aron, Gyermekjât. 37). Resturi din limba romană, ce se vorbia o-dată pe teritoriul Pannoniel. «Ziczimala barbariczka» este 4eciuela, ce o plătiau barbarii de pe teritoriul Germaniei pentru pămenturile arendate de la Romam (agri decumates).

sWfy vieţă, mod de vieţă, cu deosebire despre animale şi vegetale. Rom. s oi û lat. atirps, genus, species.

Çfyppoç, j_{a Thracï bou}, _aëlbatiCj boun,^ jaf. ^us (Hesych.) Rom. zimbru.

Wov şi Çuyéj (Horn.), lat. jugum, rom. jug.

m» li ^mov' ^var> ZoiipfiaVTOV (Zurmentum, Zurmantum), localitate în Libya l ^Ol-l- Rom. jurâment, lat. jusjurandum, juramentum.

• S.₍ La Baku, gr. BcExvoc: în dialectul român din Istria bac, taur (Popovicî, Dial. rom. d. Istria. Q9l

După cum vedem, anticitatea acestor forme de limbă barbară latină eşti f<5rte mare.

Unele sunt numirï de popdre, de tinuturï, de munţi, rîurï şi oraşe dit timpuri extrem de depărtate, ér altele sunt cuvinte usuale, trecute din graiu viu al Barbarilor în limba grecescă şi peste Ellada în limba egiptenă, Iaci înainte de timpurile homerice.

Ceea ce însă presintă o deosebită importanţă pentru istoria limbelor ro­manice, este tipul acestei limbe latine barbare, care este unul şi acelaşi, Incepend din munţii cel mal depărtaţi al Asiei centrale şi până la Oceanul de apus.

Tradifiunile biblice spuneau, după cum am vëdut mal sus, ca în timpurile primitive a esistat pe întregă suprafaţa pămentulul o singură limbă usuală. Tot ast-fel au constatat şi studiile filologice moderne, că în t<5te provinciile irn-^ periuluï roman a esistat numai una şi aceeaşi limbă latină rustică.

Regele Psametich din Egipet, ne spune Herodot (II. 2), fîcuse diferite] esperienţe, ca se afle, care a fost cel mal vechiu popor pe păment şi ce limbă vorbia; că în fine, densul ajunsese la convingerea, că limba cea mal vechia a fost a Frigienilor, adecă a Pelasgilor din Asia mică, şi că prin urmare, aceştia sunt poporul antiquissim al lumii întregi.

Diferitele cuvinte şi forme, ce ne-aû rëmas din limba vechia barbară, cum sunt: «Anxurus, anger; Apsorrhus, aps<5ră; Arius, rîu; Asarath, sărat; Baba şi ababa, babă; Baku, taur; brathu, brad; celeres, călăraşi; cerus, ceriu; copte, coptă; domnus şi domna; daspletis, despletit; Delos, del; dia, di; Medusa, mătuşă; Minthe, munte; Mossulos, moş, art. moşul; mossun, pi. mossuna, moşină, moşie; mox(is) moş; nep(astus) si nap(astus dies), năpastă; noî, noi; o colo n, ocol; Oer, oieriu; oiae, piei de 6ie; Opas şi Hephaistos, opaiţul şi ho-paiţiu; Os tas os, ostaş; Ros ta, rosteiu; Ser, fer; sehkti, şeică; Sphinx, sfinţi; sir, sôre; Smu, smeu; Sparte, sparta; Sudek şi Sutex_t judec, judeţ; Zar at ha, sărată; Z e rănii, fëranï etc., — ne arată, că limba vechia romană (arimică, rustică), nu cea latină, trecuse peste periodul seu de trans-formaţiune încă cu mii şi cu sute de ani înainte de era creştină.

11. Cântecele saltare (Cârmind Saliaria).

Am reprodus în capitulul de mal sus o serie de cuvinte barbare din di­ferite regiuni ale lumii vechi, cari, după formele si înţelesul lor, aparţineau unei idiome latine preistorice,

însă cuvintele isolate constitue numai elementele anatomice, ale unei • be şi ele nu pot se ne înfăţişeze aspectul viii, ce-1 are o limbă în miş-

rea sa reală. Adevërata fisionomiă a uneï limbe se p6te cundsce numai lin ţesătura cuvintelor, din construcţiunea gramaticală şi sintactică a ele-nentelor sale.

Cele mal vechi texte, ce ne-aù rëmas din idiomele latine preistorice, se reduc lumaî la câte-va micî fragmente din cântecele saliare, la 2—3 descântece lopulare, la cântecul Fraţilor arvall, şi la inscripfiunea sepulcralâ pelasgă, lescoperită în insula Lemnos, anterioră a. 500 a. C.

Cu aceste puţine texte de limbă latină barbară, vom începe a ne icupa aici.

Cântecele saliare sunt cele mal vechi remăşiţe ale poésie! reli-;i<5se latine.

în cursul timpurilor însă, preoţii si literaţii romani aă cercat se introducă orme latine şi în versurile saliare. în modul acesta, denşiî au întunecat şi ia! mult înţelesul adevërat al acestor cântece, ast-fel, că în timpurile lui Juintilian (sec. I d. C.) nici chiar preoţii Sălilor nu le mal puteau înţelege !}.

Cel mal important fragment din aceste cântece saliare, pe care ni-1 co-mnică Varro, este următoriul:

Cozeulodoizeso; omnia vero ad patula coemisse, lancus lanes duonus cerus es, dunus lanus; Ve vet pom melios eum recum⁸).

După forma şi destinaţiunea lor, cântecele saliare eraii un fel de c o -înde poporale tradiţionale, eşite din aceeaşi sorginte literară, preo-iscă, din care derivă şi vechile colinde poporale românesc!; ast-fel, că ade-Sratul înţeles al cuvintelor din aceste fragmente î-1 vom pute cunosce nu-iaî cu ajutoriul colindelor poporale române, din cari nu au dispărut cu •tul caracterele specifice ale anticităţil.

întru adevër, dacă vom face o asemënare între textul ce ni-1 presintă agmentul Iu! Varro şi între textul colindelor poporale române, ne vom mvinge fără multă greutate, că amêndouë aceste forme de cântece tradi-

anale constitue în fond numai unul şi acelaşi gen al poésie! religiose pre-torice.

Reproducem aici următorele versuri din colindele poporale române:

Colo'n jos, mal din jos,

Domn din ceriu,

O Qnlntlllanl lost. I. 6.

«rro, L. L. VII. 26.—Egger, Latini serraonis vet. reliquiae, p. 75. - Bergtlus, Com-» o de Carmlnum Saliarium reliquiis Marburg, 1848.

Crescutu-mi-aO do? merit ori înalţi...

Jos la umbra lor, duşue, misue d'un pat încheiat...

vent de vârî c'a bătut

prin p o me tu l raiului...¹).

In cântecul saliar, Cozeulodoizeso este o simplă grupă de cuvinte alterate, ce corespund la primul vers, cu care încep de regulă cele maî multe colinde poporale române din Transilvania: «Colc'n jos, maï din jos»,

Cuvintele: omnia vero ad patula coemisse ne apar numaî ca o formă coruptă latinisată din versurile, ce le aflăm în colindele românescî: «Jos la umbra lor, duşuie, mişuie d'un pat încheiat». Important este, că în cântecul saliar a esistat o-dată şi un cuvent sinonim cu «încheiat», care însă a dispărut cu totul din fragmentul luî Varro.

Poetul Ovidiu descriind serbătorile naţionale ale Romanilor, după «căr­ţile cele vechî ale preoţilor», ne înfăţişeză pe lanus rostind următorele cuvinte: Omnia sunt nostru clausa patentque mânu ').

«Clausa patentque» sunt fără îndoielă cuvinte împrumutate din cântecele saliarï, pe cart teologii românï nepricepêndu-le le au comentat în sens dog­matic, dându-le cu totul alt înţeles de cum î-1 avuse în textul primitiv.

lancus lanes, duonus cerus es, dunus lanus este un simplu refren cu numele luî lanus-lancus-lanes, ca în colindele române «Leru-î Ddmne», «Domn din ceriu» (v. p. 1004) Intr'un fragment liturgic delà Mă-haciû (sec. XVI), d o n u l = domnul »).

Următdrele cuvinte: ve vet pom melios eum recum, presintă o deo­sebită asemënare cu versurile din colinda de maï sus: vent de vară c'a bătut prin pometul raiului, ort prin pomii merilor, de cart se face amintire în aceeaşi colindă.

După cum vedem, fragmentul lui Varro este defectuos în multe privinţe. Cântecul saliar era în tot caşul mal lung, ér versurile nu sunt estrase în o ordine regulată.

Un al doilea fragment din cântecele saliare, pe care ni-1 comunică Varro are forma următore:

Divum empta cânte, divum deo supplicante.

«Cânte», dice Varro, este în loc de «cănite» (cantafï). însă, ceea ce face, ca versul acesta să fie neînţeles, este cuvêntul empta. Bergkius presupune, că în textul original a fost tem pi a (cântaţi templele (leilor), însă, forma vechia a fost fără îndoielă FEPTA=facta, rom. fapte (cântaţi faptele Beilor) ⁴).

») Teodorescn, Poesil pop. p. 77. — ") Orldii Fast. I. 117. — ») Cf. Staţii Silv. I. 6: Saturnalia Principia sonantes; Et dulci Dominum favore damant. —⁴) La Cicero : fac-tum divinum; în fond aceleaşî cuvinte cu «Divum facla» (Phil. II. 44).

12. Descântece barbare.

Ca to cel bëtrân, născut la Tusculum în a. 234 a. C, ne comunică, în tractatul sëû de «Economia rurală», următorele doue variante dintr'un des­cântec de scrintitură, după cum scrie densul:

Var. i. Huât, hauat, huât, ista pista sista, dannabo Damnaustra. Var. 2. Huât, haut, haut, ista sistar sis ardannabon Dunnaustra

(Dannaustra) ¹).

Romanii atribuiau în general o deosebită putere magică descântecelor de origine barbară, € externa verba et effabilia» séû rostite în o limbă la­tină coruptă, «latina inopinata» *).

însă literaţii romani au cercat se introducă forme latine şi în descânte­cele barbare, fâră să pricepă sensul adeverat al cuvintelor.

Ast-fel cuvintele ista sista, din descântecul lui Cato, nu au de a face nimic cu pronumele fem. «ista» şi nici cu verbul «sistere».

Primele doue versuri ale acestui descântec «Huat, li a u at, huât, ista sista», sunt numai simple fragmente dintr'un descântec poporal de dra­goste, în care se invocă ajutorul stelelor, în formă românescă: Uhu, uhu, stea, steal T6te stelele se steal»).

în ce privesce a doua parte din textul acestui descântec: dannabo, ori sis ardannabon Damnaustra, cuvintele au fost rëû separate şi rëù scrise. Forma mal corectă ar fi: si s'ar da bonna Damn(a) naustra. Rom. şi de ar da bună D<5mna ndstră.

Un al doilea descântec, pe care-l aflăm la Cato, este:

Var. i. Motas vaeta, daries dardaries astataries dissunapiter. Var. 2. Moetas vaeta, daries dardaries asiadarides una petes *).

Separaţiunea corectă a acestor cuvinte ar fi: Mo tas vaeta. Daries dar daries asia daries (asta taries), Diss una piter.

«Daries» este o formă barbară, pers 2-a sing, din presentul optativ; rom. dare-aşî, - al, - ar; - am, - aţi, - ar.

Acelaşi optativ, însă cu verbul auxiliar pus înainte, îl avem şi în primul descântec : «si s'ar da bon(na) Dunnaustra».

') C»to, R. R. c. 160. — Helm, Incantamenta magica, p. 534.

') Plinii H. N. XXVIII. 4. 6. - «) Toclleacu, Mater, folkl. p. 685. — La Virg. (Aen. ^IV- 489), vrăjitdrea de la m. Atlas scia se întorcă stelele înapoi, vertere sjdera retro. ⁴) C»to. R. R. c. _160- _ _Heltt)> j_{ncant mag} p 533

Cronicariul frances Aimoin povestesce, ca în timpul lui lustinian, un rege barbar fiind făcut prisoneriû, Împëratul i oferi loc se seda lângă densul şi-1 invită se restitue provinciile ocupate. Non dabo ( = nu dau), dise el, ér Împëratul replică: Da r a s, o formă barbară de la verbul

Ultimele cuvinte: «Diss una piter» sunt un vocativ delà nominativul «Deus unus pater». După cum se scie, Jupiter era numit şi Dis şi Diespiter.

Aceleaşî cuvinte le aflăm în descântecele şi în versurile poporale ro­mâne, sub formele:

«Nu te văieta» *). «Taci, nu te văieta» »). «Dare-ar Dumnedeft». «Dare-ar Domnul Dumnedeù». «De ar da Dumnedeû, de ar da» *).

înţelesul întreg al acestui descântec barbar ar fi ast-fel următorul:

Ne (Non te) vagita. Uti des, utinam des, ăst utinara des (salutera), Dis une pater!

Ronţ,: Nu te văieta. Dare-ai, de al da, aşa de at da sănătate, Domne, unule părinte!

Repetarea versurilor, ori a cuvintelor, de câte 3 şi 5 ori era, după credin­ţele vechi ale Romanilor, o condiţiune esenţială pentru ca rugăciunea seu descântecul se aibă efect, «se prindă».

în cântecul Fraţilor arvall, cele de ântâiii cinci versuri se repeteză de 3 ori, ultimul cuvent de 5 ori. Pliniu scrie; «Cesar», după cum se spune, «resturnându-se o-dată cu trăsura, ca se nu i se mal întemple şi în viitoriû vre-un accident în căletorie, repeta de 3 ori o anumită formulă (carmine ter repetito), de câte ori se urca în trăsură, ceea ce după cum seim, o fac şi alţi mulţi în dilele ndstre» ^B).

Diferite descântece de origine barbară ni s'au păstrat în tractatul de medicină al lui Marceli us Empiricus din sec. IV, care trăise la curtea, Im-përatuluï Theodosiû I.

Unul din aceste descântece este următorul: «Dacă cuiva i-a rëmas ceva în gât, se se frece pe grumadî şi să dică :

«Xi exucrione xu criglionalsus scrisu miovelor exugri conexu grilau» ⁹).

') Canto, Hist. univ. VII. 461. — •) Marian, Descântece, p. 102. — ') Tipica, Poesil pop. p. 101.

') Tocllescn, Mater, folk. 319. 324. 1009. — Hasdeu, Cuv. II. 4. ') Plinii H. N. XXVIII. 4. 6. ') Marceli. De medicam. XV. 105, 106, ap. H ei m, Incantamenta magica, p. $32.

Cuvintele sunt barbare, însă extrem de corupte şi vor trebui separate ast-fel: (E)xi e xucrio nexu criglio nalsus, scrisu miove... lor e xugrico nexu gril au (= criglio).

Sub acesta formă, descântecul luî Marcellus corespunde la următorele versuri din descântecele românescï:

«EşI... din creierii capuluT, din sgârciu nasului, din mëduva dselor» *).

Aici, criglio şi grilau au acelaşi înţeles cu rom. ccreierî»; xucrio, scrisu şi xugrico = sgârciu, nalsus = nasului, şi miove... lor = «mëduva dselor>.

In alte descântece vechi, ce ni s'a păstrat într'un codice al mănăstirii din St. Gal (sec. IX), cuvintele poporale «mëduva ôselor» sunt traduse in limba latină cu «move de ossa» şi «a medullis ad ossa» *).

De notat, că limba barbară din acest descântec se caracteriseză prin arti-culul postpus lor (miovelor = mëduva [dsejlor) şi un / dislocat In nalsus = nasului.

13. Cântecul Fraţilor arvalî (Carmen Fratrum arvalium).

încă din timpuri imemoriale esista în Roma un colegiu de preoţi, nu­miţi Fratres arvales (Fraţi de.moşil), cari făceau sacrificii şi ceremonii religiose publice în onôrea divinităţii archaice Dea Dia (Diua), pentru ro­direa câmpurilor, pentru bună starea şi înmulţirea turmelor (v. p. 1088).

Templul şi pădurea cea sfântă a deiţel se aflau în Via Campana, la o depărtare de 5 miliare de Roma.

Aici în fie-care an, pe la mijlocul, ori pe la finele lune! lui Maiû, se celebra festivitatea cea mare şi publică a deiţel Dea Dia, cu rugăciuni, sa­crificii şi jocuri, cart ţineau trei dile.

în diua a doua a acestei serbătorî solemne ţerănescl, preoţii arvall, după ce îndepliniaù ceremoniile şi sacrificiile obicinuite, se retrăgeau în interiorul templului, închideau uşile şi luând în mână cărţile cele sfinte recitau un cântec religios tradiţional, Carmen Fra-trum arvalium, săltând şi tro­potind in jurul mesei destinate pentru sacrificii.

Textul acestui vechiù cântec religios ne este cunoscut numai după tran­scrierea, ce s'a făcut în actele Fraţilor arvall din a. 218 d. C, in timpul ^în>p. Heliogabal.

Pe tablele de marmură ale acestei inscripţiunî, cuvintele sunt de regulă

') TocIlescB, Mater, folkl. 616, 620, 638, 655, 582. — Teodorescu, Poesiî pop. 367. *) Helm, încânt mag. p. 564. 558.

împreunate unele cu altele, iar separaţiunea cuvintelor, aşa cum s'a făcut în ediţiunile de până acum, este în multe privinţe eronată.

Noi vom reproduce aicî textul acestui monument eprigrafic, aşa cum s'a publicat de Henzen în «Acta Fratrum arvalium» şi în «Corpus lascriptio-num latinarum»; iar la urmă vom esamina, din punct de vedere linguistic, părţile rëmase încă neînţelese din acesta rugăciune vechia relfgiosă. 1. Enos Lases iuvate.

Neve luaerve Marma (Marmar) sins (sers) incurrere in pleores

(pleoris). 3. Satur furere (fufere) Mars limen sali sta berber

Semunis (simunis) alterne! aduocapit conctos. 5. Enos Màrmar (Mamor) iuvato.

Triumpe, triumpe, triumpe, triumpe, triumpe *).

Versurile l—5 se repeteză fie-care de câte 3 ori, er esclamaţiunea din urmă de 5 oiî.

Unele cuvinte sunt scrise în diferite forme. Variantele maî importante le-am reprodus în parantese.

Traducerile făcute până astă-dl, de pe acest monument important al limbeî romane religiose, divergeză aşa de mult unele de altele, în cât putem dice, că afară de primul şi de ultimele doue versurï, tête cèle-laite au rëmas ne­înţelese. Din aceste traduceri reproducem aici urmaWrele:

Hermann:

Nos, Lares, juvate, neve luem Mamuri, siris incurrere in plures: satur fueris, Mars, limen i. e. postremum, sali, sta, vervex: Semones alterni, jam duo capit cunctus. Nos, Mamuri, juvato. Triumphe ').

Grotefend:

En! nos, Lares, juvate. Neve luem, Mars, sinas incurrere in flores. Satur ftirere Ma-vors, lumen solis sta (siste) fervere! Scmones alterni advocate conctos! En! nos, Mars, juvato! Triumphe ').

Klausen :

Age, nos, Lares, iuvate. Neve luem, Mars, sinas incurrere in plures: Satur furere, Mars, pede pulsa limen, sta verbere: Semones alterni advocabite- cunctos: Age, nos, Mars, iuvato. Triumphe etc. ⁴).

Mommscn: Nos, Lares, iuvate! Ne luem ruera (s. ruinam), Mamers, sinas incurrere in plures! (In

') Henzen, Acta Fratruro arvalium, p. CC1V. — C. I. L. vol. VI. nr. 2104. *) Egrger, Latini sermonis vet. reliquiae, p. 1843. p. 70. — ') Egger, «bid. «) Klansen, De Carminé Fratr. arv. p. 23.

_e<j germ. 18S6: Ne malara luem). Satur esto, fere Mars! In linaen insili! Sta! verbera ll'men?) (In ^ed- germ. 1856: Désiste verbcrarc [limen]). Semones alterni advocate conctos! Nus, Mamers, iuvâto. Tripudia! ')•

După cum vedem, noi avem aici traduceri, carl, tn mare parte, nu au de a face nimic cu formele stilului vechiu religios.

Textul cântecului arval, alterat în cursul timpurilor In multe privinţe, mal conţine tncă unele forme archaice din limba latină barbară.

Cu aceste forme ne vom ocupa aici. Ele ne presintă un deosebit interes pentru istoria limbilor romanice.

En os nu este En! nos, ci E nos. Aici particula e de la început co­respunde la f din cărţile bisericesc! vechi române, unde are înţelesul de vero, autem, enim *).

Luaerve este un cuvent compus din lua, lat. levare, rom. lua şi erve, lat. herba (erha, C. I. L. Ui. p. 1187), it. pop. erva, rom. ierbă.

Fraţii arvall invocă mal ântaiu ajutoriul Larilor (al deilor păstorit, apoi adreseză lui Marte prima lor cerere, ca să nu-I lipsescă de ierburi seu păşuni, una din necesităţile cele marî ale viefel antice, când turmele con­stituiau ap rope singurul mijloc de subsistenţă al întregd omeniml.

Aceeaşi rugare o aflăm şi In versurile poporale române, ce se adreseză lui Caloian, în luna lui Maiu: «se resară verdeţele» «se crescă fenSţek», «şi tote ierburile» ³); precum şi în rugăciunea către Marte, pe care o aflăm la Cato: Utique tu ... virgulta.. grandire, beneque evenire sinas.

Neve (nos) ... sins incurrere in pleores seu pleoris. Aici ulti­mele cuvinte au înţelesul de incurrere in periculis, o expresiune ce se repeteză adese-ort în actele Fraţilor arvall sub forma: eosque servaveris e x periculis '), iar sensul cuvintelor este: «şi nu ne lăsa se cădem în primejdii». In rugăciunea de la Cato: pastores pecuaque salva servassis.

Satur furere, sunt cuvinte corupte, al căror înţeles este sacru(m) fecere. In acelaşi procès-verbal, aceleaşi cuvinte ne apar sub formele de sacrum fecisse şi sacrum fe.cerunt. Probabil, că în cărţile cele sfinte ale Fraţilor arvall a fost scris FVKERE (fecere) în loc de FVRERE. în tim-

') Mommsen, Hist. rom. I (ed. 1863), p. 298, Traducerea luî Mommsen: Lares, venez à notre aide, Mars, Mars, ne laisse pas fomber la morte et la ruine sur la foule! Sois rassasié, féroce Mars! Saute sur le seuil! Debout! frappe (le seuil). Vous d'abord, vous ensuite, invoquez, tous les Semones! (Dieux Lares). Tois, Mars, Mars, sois nous en aide! Sautez, Sautez, Sautez! Mommsen adauge: Die Obersetzung ist vielfach u n sic her, bc-sonders die dritte und fûnfte Zeile (Ed. germ. I. 1856, p. 205).

*) Sblera, Codicele Voroneţian. — •) Teodomcn, Poesil pop. 211. 212.

⁴) Henzen, Acta Fr. arv. p. XLI, CV1II, CXIV, CXXV.

purile mal vechi, litera C era representată prin K. Lapidariul însă, a pre făcut, din erdre, pe K în R, după cum résulta din mal multe esemple, c< le aflăm în inscripţiunile arvale, ca mal jos BERBER în loc de BERBEK Litera u din «furere» (fukere) ţine locul unei vocale întunecate, ca în limbj română «făcură». Un esemplu analog M avem în cuvêntul «semunis» ( = se minis), rom. semenţe.

Li m en sali sta. Adevërat întuneric, scrie Lucian Millier. Cuvintele aC fost r£u despărţite, în loc de «li mensa H sta». Fără Indoieiă, aie! este vorba de masa cea sfântă, pe care se făcea sacrificiul, «mensa sancta» = ara sacra ^l). Cuvêntul sta, este o simplă prescurtafe, séù forma dialec­tală, în loc de sancta, ca în dialectul macedoromân «Stămariă» = Sfântă Mană ⁸). O singură dificultate ne presintă aicf particula /;' înainte de «mensa» şi de «s(anc)ta». în tot caşul, acest //' corespunde la lat. in. In acelaşi procès-verbal al Fraţilor arvall aflăm şi espresiunea; in mensa sacrum fee e-runt⁸). La Neviu (Bell. Poen.): sacra in mensa Penatum,.. ponuntur. Probabil că în limba vechia barbară li avea acelaşi înţeles cu rom. la (apud).

Cuvintele Berber semunis alternei advocapit conctos vor trebui separate : «berber semunis alternia duo capitl onctos. Aici, BERBER cu litera R la fine este o simplă erôre a lapidaritfîul în loc de BER-BEK(es); «semunis alternei» ori «alterneia» = seminis altilanei, adecă ber­beci din semenţa, ori rasa, oilor cu lâna mare. Cuvintele «duo capit* onc-tos», iar nu «(a)dvocapit conctos» se raportă la victimele destinate sacri­ficiului. După ritul archaic, Fraţii arvall sacrificau lui Joe şi lui Marte doi berbeci cu lâna mare: Jovi verveces II (duos) altilaneos; Marti arietes altilaneos II (duos) *). «Căpiţe onctos», unşi pe capete, adecă purificaţi. Espresiunî analoge în actele Fraţilor arvall: «deas unquentaverunt»; «sig-nisque unctis»; «boves feminas auro iunctas» — unctas *). Triumpe, o simplă esclamaţiune de bucuria în jocurile, ce se făceau cu ocasiunea festivităţilor religiose, înţelesul se explică în actele Arvalilor prin verbul «tripodare», a tropoti. Acest cuvent se mal aude şi astă-d_I ta versurile ce se reciteză la ceremoniile nunţilor românesc!:

Noi jucăm şi tropăitn

Şi sărim în hop şi 'n trop,

Ca e diua de uncrop.

T r op o te l pe lângă masa.

De treî ori pe lângă masă «).

') Henzen, ibid. p. 29, CCX1V. — »J Fapahagl, Megl.-Rom. II. 118.

•) Hepzen, ibid. p. CLXXXVI.

<> Henzen, ibid. p. CCIV, CLXXXf, CCXIV, CCXXV.

Am esaminat aid părţile obscure din acest cântec religios; şi am căutat _sé stabilim formele adevërate ale unor cuvinte alterate, avênd cu deosebire jn vedere espresiunile întrebuinţate în actele Fraţilor arvall.

Traducerea nostră ar fi ăst-fel următorea:

Noi vero, Lares juvate. Neve adimas herbas (i. e. pascua) Marinar, (neve nos) sinas incurrere in periculis. Sacrum fecere Marti, in mensa, in sancta, bcrbeces seminis altilanei duos, căpiţe unctos etc.

14. InscripţiHttea pelasçd din insula Lemnos.

Un alt monument important al limbeî barbare pelasge este inscripţiunea descoperită în insula Lemnos pe la a. 1884—5.

Acesta insulă, situată în părţile de nord ale Mării egee, spre sud-ost de muntele Athos, era locuită în timpurile preistorice de o populafiune de rasă pelasgă, numită Sin ti es şi Si n ti, din acelaşi ném eu Thraciï şi GeţiT. După Homer, Sintil vorbiaû o limbă barbară, selbatică, adecă nordică. SfvTteç dypiéçuvôt «).

Maî târditi, în timpurile istorice, locuitorii acestei insule ne apar sub nu­mele de cPelasgï» la Herodot şi «Pelasgï-Tursenï» la Thucydide *).

Pelasgiï-Tursenï din insula Lemnos, după cum scrie Thucydide, aveau aceeaşi limbă cu Pelasgiî din Placia şi Scylace (Hellespont), cu locuitorii din insulele vecine Samothrace şi Imbros şi cu cel din peninsula munte­lui Athos.

Pe la anii 499—496 a. C, insula Lemnos a fost ocupată de Athénien!. Vechil locuitori fiind espulsaţî, se risipiră prin diferite ţinuturi; o parte din el se aşedară în Pelopones, ér alţii, după cum spuneau traditiunile, trecură în Italia sub conducerea lui Tyrrhen (Tursan) »).

In acesta insulă s'a descoperit pe la a. 1885, în satul Kaminia, un ba­sorelief de formă rectangulară, avênd doue inscriptiunï gravate. Prima in-scripţiune este pe faţa principală şi incunjură capul unul ostaş robust, care ţine în mână o lance, ér a doua inscripţiune, ce ne presintă unele litere cu forme diferite de cele din prima inscripţiune, este gravată pe faţa laterală din drépta.

Amêndouë aceste inscriptiunï sunt anteriôre a. 500 a. C., însă nu din acelaşi timp. Literele au forma vechia pelasgă, ér modul de scriere este