Henri pjrenne mahomed el Charlemagne



Yüklə 1,39 Mb.
səhifə4/25
tarix18.08.2018
ölçüsü1,39 Mb.
#72231
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   25

40

italiene ajunse case de închiriat şi care, oricât de degra­date ar fi, îşi păstreză vechea arhitectură. Decadenţă, desigur, dar o decadenţă romană în care nu-şi face loc nici un germene de civilizaţie nouă. Singura caracteris­tică a popoarelor germanice, arianismul, nu este altceva decât o veche erezie fără nici un caracter original şi care nu are nici o importanţă în rândurile vandalilor, cu ex­cepţia perioadei de început.

Se presupune că alta a fost situaţia în privinţa franci­lor, cărora chiar de la începutul invaziilor li s-a atribuit o importanţă extraordinară poate pentru că, într-adevăr, în perioada carolingiană au refăcut Europa. Dar oare aşa să se fi petrecut lucrurile în secolul al Vl-lea? Cred că trebuie să răspundem foarte categoric: nu. Fără în­doială, statul franc'"14 este singurul care, în regiunile sale nordice, a păstrat o populaţie pur germanică. în epoca merovingiană, populaţia nu joacă nici un rol. Deîndată ce au început cucerirea, regii se instalează în sud, în zona romană, la Paris, Soissons, Metz, Reims, Orleans şi în împrejurimile acestora125. Şi dacă nu merg mai la sud, este desigur pentru a putea rezista mai bine presiunii po­poarelor germanice faţă de care adoptă atitudinea defen­sivă a împăraţilor romani126.

în 531, Thierry îi distruge, cu ajutorul saxonilor pe turingieni127. în 555, Clotaire întreprinde o expediţie în Saxonia şi Turingia şi supune Bavaria128. în 556129 şi în 605130 au loc noi războaie împotriva saxonilor. în 630-631 se desfăşoară expediţia lui Dagobert împotriva vasconilor1'1. în 640 Turingia se răscoală şi-şi recâştigă independenţa132. în 689, Pepin se luptă cu frisonii'33.

în timpul perioadei merovingiene, aceste ţări ger­manice nu au exercitat nici o influenţă. Statul franc, până când s-a supus carolingienilor, este cu precădere neus-trian şi roman, de la bazinul Senei până la Pirinei şi mare. Francii stabiliţi aici sunt de altfel puţin numeroşi.

Nu avem informaţii cu privire la instituţiile merovin­giene decât după ce au fost cucerite ţinuturile vizigoţilor şi burgunzilor. Este cert că situaţia găsită la faţa locului ca şi în teritoriile guvernate de Syagrius va fi exercitat o

41

influenţă oarecare asupra instituţiilor france ' . între franci pe de o parte şi vizigoţi şi burgunzi pe de alta exis­tă o mare diferenţă; ei nu au cunoscut hospitalitas şi, în consecinţă, nici interdicţia de connubium cu romanii. Şi în plus, francii sunt creştini. Fuziunea cu populaţia galo-romană se realizează deci cât se poate de uşor.

Este totuşi adevărat că romanizarea lor a fost mai puţin profundă, deoarece regii lor au trăit la Paris, într-un mediu mai puţin romanizat decât oraşele Ravenna, Tou-louse, Lyon sau Cartagina. în plus, Gal ia septentrională traversase de curând o perioadă de război şi invazii suc­cesive, care produseseră o mulţime de ravagii.

Cu toate acestea, plini de bunăvoinţă, ei păstrază tot ceea ce se poate din instituţiile romane. Statul lor este barbar, dar nu mai e pe de-a-ntregul germanic1'5. Şi în acest caz organizarea impozitelor13 şi moneda se păstrea­ză. Şi aici, fiecare oraş are în frunte un comite, întrucât provinciile au dispărut.

Grafîo, thunginus, rachimburgi nu există decât în nord137. Leudesamio este, după părerea lui Waitz, de origine germanică, iar după Brunner138 de origine ro­manică; commendatio este de origine romanică139.

Aproape toţi agenţii regali, dacă nu chiar toţi, sunt galo-romani. Chiar şi cel mai bun general al vremii, Mummolus, pare să fi fost galo-roman 40. Până şi în can­celariile sale, regele are referendarii galo-romani141.

Nu există nici urmă de adunări publice142. Regele în­suşi pare, într-adevăr, mai germanic decât regii celorlalte popoare barbare. Şi totuşi, în ce constă caracterul spe­cific germanic? Părul lung14'? Prejudecata este atât de în­rădăcinată încât s-a ajuns până într-acolo încât s-a invocat în favoarea naturii sale germanice caricatura ulti­milor regi merovingieni făcută de Eginhard. Dintre toţi merovingienii, numai Thierry, fiul mai mare al lui Clovis (t 534) şi-a legat numele de poezia germanică, fără în­doială ca urmare a cumplitei sale expediţii în Turingia. El este Hugdietrich din epopee144. Ceilalţi nu au lăsat în memoria popoarelor lor amintirea unor eroi naţionali.

Puterea regală este de altfel în perfectă concordanţă cu concepţia imperială. Regele franc, asemenea celorlalţi



42

regi germanici, este centrul întregii autorităţi . E un despot absolut. în praeceptiones el precizează: Si quis praecepta nostra contempserit oculorum evulsione multetur'46, subliniind astfel această noţiune eminamente romană: crimen laesae majestatisu''.

Chiar dacă regele se consideră proprietarul regatului, regalitatea nu are totuşi un caracter atât de privat pe cât s-a afirmat. Averea personală a regelui este complet separată de bugetul statului148. Fără îndoială, concepţia despre puterea regală este mai primitivă decât la vizigoţi. La moartea regelui, ţara se împarte între fiii săi, dar aceasta este o consecinţă a cuceririi şi nu are de altfel

• 149

caracter germanic .



De asemenea, faptul că regii franci nu au titluri ro­mane, cu câteva sporadice excepţii sub Clovis, este indis­cutabil. Ei încearcă totuşi să menţină relaţii cu împăraţii bizantini150.

Astfel, chiar şi la franci se mai păstrează ceva din ro­mânismul tradiţional.

Dacă privim ansamblul acestor regate barbare, des­coperim trei caracteristici comune: sunt absolutiste, laice şi au drept bază administrativă fiscul şi tezaurul public.

Şi toate aceste trei caracteristici sunt romane, sau cel puţin bizantine. Absolutismul s-a instaurat de la sine. în momentul instalării în Imperiu, regele era deja un con­ducător militar foarte puternic. După aceasta, datorită provincialilor, puterea regelui n-a putut evolua decât în direcţia absolutismului151. Pentru ca situaţia să evolueze diferit, regele ar fi trebuit să se afle în situaţia suveranilor anglo-saxoni. Nimic nu este mai puţin germanic decât re­galitatea acestor comandanţi militari. Aici este vorba de­spre puterea personală, adică exact ceea ce există în Imperiu.

în toate aceste regate, absolutismul regelui se explică prin puterea sa financiară. Pretutindeni, ca succesor al împăratului, dispune de fisc şi de impozite. Or, averea fiscului este imensă. Ea cuprinde domeniile imperiale, pădurile, locurile virane, minele, porturile, drumurile; şi în plus impozitele şi moneda. Astfel, regele este un uriaş proprietar funciar şi are totodată la dispoziţie un formi-

43

dabil tezaur alcătuit din monede de aur. Nici un principe] în Occident, înainte de secolul al XIN-lea, n-a avut atâţia • bani ca aceşti regi. Descrierea tezaurelor lor echivalează { cu prezentarea unor valuri de metal galben. în primul ' rând, banii îi permit regelui să-şi plătească funcţionarii153. " Regii merovingieni acordă din tezaurul lor alocaţii im­portante: înainte de 695, abatele de la Saint-Denis obţine * o rentă de 200 de monede de aur plătite din tezaur şi încă k 100 plătite din depozitele fiscului (cellarium fisei)15'; regii împrumută bani oraşelor154, plătesc misionari, corup sau cumpără pe cine vor. Menţinerea sistemului de im­pozitare roman şi taxele pe transportul şi prezentarea mărfurilor constituie sursele principale ale puterii regale. A-i considera, aşa cum se întâmplă adesea, doar nişte mari proprietari funciari e o eroare evidentă care nu se explică decât prin faptul că au fost văzuţi prin prisma regilor de mai târziu155. Nu! Datorită bogăţiei lor, care se prezintă sub formă de bani lichizi, ei sunt mult mai ase­mănători cu împăraţii bizantini decât cu Carol cel Mare.

Şi ei fac totul pentru a spori acel tezaur pe care se bi-zuie. De aici provin şi nenumăratele confiscări ordonate de ei. Chilperic ordonă să se alcătuiască în tot regatul său cliscriptiones novas et graves1'6. Toate acestea necesită o

întreagă administraţie financiară complicată cu registre, revizori etc. Regii se ucid între ei157 pentru a pune stăpâ­nire pe tezaurele respective.

în plus, ei dispun de uriaşe subsidii bizantine; împăra­tul Mauriciu trimite 50 000 de monede din aur lui Chii­debert pentru a-i plăti alianţa împotriva longobarzilor'*8. Zestrea dată prinţesei Rigunthis în 584l59, pomana lui Chiidebert de 6 000 de monede din aur dată abaţiei Saint-Germain160 pentru săraci, dărnicia lui Dagobert I care plăteşte ferecarea în argint a absidei de la Saint-Denis16' ne permit să ne facem o idee despre bogăţia regilor franci. Ca şi împăraţii bizantini, îşi folosesc din plin tezaurul pentru a-şi atinge ţelurile politice; astfel, Brun-hilda a deturnat în 596 un atac al avarilor asupra Tu-ringiei cu ajutorul unei pecunia162.

Nu se poate deci afirma că regii tezaurizau numai în folosul lor.

44

Suveranii ostrogoţi sunt şi mai bogaţi. E suficient să ne amintim somptuoasele edificii înălţate de Theodoric. Aceeaşi este şi situaţia vizigoţilor: în 631, pretendentul Sisenand îi oferă 200 000 de monede de aur lui Dagobert pentru a-i obţine sprijinul împotriva lui Svinthila'63, iar Leovigild propune 30 000 locţiitorului împăratului ca să-l sprijine împotriva propriului său fiu164.

Importanţa venitului obţinut de pe urma taxei pe transportul şi prezentarea mărfurilor la vizigoţi poate fi dedusă din faptul că abuzurile agenţilor fiscali se pedep­sesc cu moartea, ca şi în dreptul roman165. Registrele de impozite sunt ţinute la zi166, iar regii îşi plătesc funcţio­narii167. Descrierea de către Venantius Fortunatus a co­morilor aduse de Galswintha ne permite să apreciem cât de fabuloase erau acestea168.

Pe scurt, ca şi în Bizanţ, intervenţia aurului în politică este permanentă; regii cumpără sau se lasă cumpăraţi.

Mai există însă încă un domeniu în care statele bar­bare continuă tradiţia antică, şi anume caracterul lor laic. întreaga administraţie, la toate nivelurile, este seculară. Regii se înţeleg în general bine cu episcopii, dar spre deosebire de ceea ce se va petrece în Evul Mediu, nici un cleric nu va ocupa vreo funcţie în stat. Dimpotrivă, mulţi episcopi sunt foşti referendari regali169. în această pri­vinţă există un contrast izbitor cu politica lui Carol cel Mare, bazată pe missi dintre care jumătate sunt obligato­riu episcopi, sau cu cea a lui Othon care a încredinţat conducerea statului unor episcopi imperiali. Această stare de lucruri se explică, după cum se va vedea mai de­parte, prin faptul că imediat după năvăliri mai existau încă printre laici oameni culţi170.

Statul merovingian laic se află deci într-un contrast izbitor cu statul carolingian religios. Şi ceea ce este ade­vărat în privinţa merovingienilor este adevărat şi în pri­vinţa celorlalţi: ostrogoţi, vizigoţi, vandali, burgunzi. în acest domeniu deci, care de fapt este esenţial, vechea rân-duială a lucrurilor continuă. Regele însuşi este absolut laic şi nici o ceremonie religioasă nu-i consfinţeşte pu­terea.

Biserica îi este subordonată. Dacă, teoretic, episcopii sunt aleşi de către cler, practic, foarte adesea, regele îi

45

numeşte direct. Şi aici regăsim vechea tradiţie a Bisericii de Stat. Ca şi în Orient, episcopii francilor merg mână în mână cu suveranul lor171. Regii convoacă sinoadele. Iar dacă merovingienii se abţin şi nu le dirijează, la vizigoţi în schimb, începând de la Reccesvinth, sinoadele sunt asociate guvernării. Biserica rămâne totuşi foarte supusă regelui172.

Regii domină deci această Biserică faţă de care au însă cel mai mare respect. Idealul regal este, după Gre-goire de Tours, favorizarea bisericilor şi a săracilor'7'. O copleşesc cu favoruri, cu bogăţii, o înconjoară cu respect, deşi, cu excepţia câtorva femei, nu se călugăresc. S-ar părea că pioşenia personală nu e prea profundă. Ei văd însă în episcopi capii Bisericii, adică o foarte mare forţă divină. In plus, aceşti episcopi se bucură de un imens prestigiu în ochii poporului. Ei pot fi, şi chiar sunt, la vizigoţi de pildă, o contrapondere utilă a aristocraţiei laice.



5. IUSTINIAN (527-565)

Nu există eroare mai mare decât să se creadă că ideea de Imperiu a dispărut după fragmentarea provinciilor occi­dentale de către barbari. Nimeni nu se poate îndoi de fap­tul că Basileul care domneşte Ia Constantinopol exercită încă o autoritate teoretică asupra ansamblului Imperiului. El nu mai guvernează, dar încă mai domneşte şi spre el se îndreaptă ochii tuturor.

Biserica mai ales, pentru care Imperiul este o con­strucţie providenţială, nu se poate lipsi de el. Capul bise­ricii de la Roma, ca şi oraşul Roma în sine, îl recunosc pe împărat drept suveran legitim al ecc/esieim.

Cu excepţia regelui vandalilor, toţi regii barbari îl consideră stăpânul lor, bat monedă cu efigia sa, solicită şi obţin de la el titluri şi privilegii. Iustinian îl adoptă pe Theodebert175 după cum Mauriciu îl va adopta pe Chil-debert.

Constantinopolul este locul unde se arbitrează dife­rendele dintre regi sau se ţes intrigi. împăratul nu a cedat

46

nimic. Este deci cât se poate de firesc ca, ori de câte ori se iveşte ocazia, să încerce să-şi recâştige bunurile. Aces­tei poziţii i se adaugă în ceea ce-l priveşte pe Iustinian şi dorinţa de a restabili, în materie de religie, dreapta cre­dinţă. Deşi a pierdut aproape în întregime malul Me-diteranei, Bizanţul are totuşi capacitatea de a încerca marea acţiune de reconstituire a Imperiului.

Are o flotă care îi asigură supremaţia pe mare. E spri­jinit de Biserică, acum când Theodoric tocmai s-a certat cu ea. în Italia, se poate bizui pe ajutorul marilor familii romane, în Africa pe clientela refugiaţilor din aristrocra-ţia vandală care şi-au găsit adăpost la curtea imperială, în urma persecuţiilor regale; mai poate conta şi pe o răscoa­lă a populaţiilor provinciale.

Pentru a avea cât mai multe şanse de succes, înainte de a-şi începe campaniile, Iustinian încheie pace cu Im­periul persan (532) şi fixează, cu ajutorul subsidiilor, barbarii de tot felul care dau târcoale frontierelor.

Bizanţul nu are de făcut faţă unui singur front. Nu există nici o politică germanică. Theodoric încercase, e drept, să grupeze sub hegemonia sa celelalte state, dar scopul său fusese pur şi simplu salvarea Italiei. De aceea îi susţine pe vizigoţi împotriva francilor, evitând astfel înfrângerea lor totală după lupta de la Vouille; obţinuse în 509 de la Clovis să-i cedeze provincia Provence şi în 523 intervenise pentru a-i împiedica pe franci să nimi­cească ţinutul Bourgogne176.

Departe de a-şi atrage simpatia regilor franci, politica sa îi transformase pe merovingieni în inamicii săi ireduc­tibili.

Bizanţul nu intervenise pentru a-l împiedica pe Theo­doric să-şi consolideze atât de bine poziţia în Italia, pen­tru că nu se simţise destul de puternic. Tolerase ocuparea teritoriului, întreţinuse chiar relaţii paşnice cu Theodoric, dar nu acceptase politica faptului împlinit.

Francii aveau să fie aliaţii fireşti ai Bizanţului împo­triva ostrogoţilor.

In 526, Theodoric moare. Exact ca un împărat roman1 7 şi în contradicţie absolută cu tradiţia germanică îşi desemnase, pe patul de moarte, succesorul în persoana



47

nepotului său Athalaric, în vârstă de 10 ani, sub regenţa mamei sale Amalasunta.

Aceasta nu preluase puterea decât cu consimţământul lui Iustinian şi cu această ocazie îi dăduse asemenea dovezi de respect încât împăratul putuse să se gândească, la un moment dat, la revenirea Italiei în Imperiu fără luptă.

Aşadar, Iustinian şi-a îndreptat ofensiva împotriva vandalilor. în 533, într-o singură campanie, Belizarie îl învinge pe uzurpatorul Gelimer care se afla pe tron în acel moment şi cucereşte întreaga coastă a Africii până la Ceuta.

Iustinian se grăbeşte să întemeieze acolo un limes. în plus, reinstaurează imediat guvernarea romană în acest ţinut în care întregul sistem administrativ roman rămăsese intact.

Vandalii nu au reacţionat. S-au contopit foarte repede în masa populaţiei romane şi niciodată nu avea să se mai vorbească despre ei.

Africa, provincia cea mai bogată a Imperiului s-a în­tors în sânul acestuia. Numai maurii au mai rezistat câtva timp, înainte de a fi supuşi la rândul lor în 548178.

Imediat după ce Iustinian a recucerit Africa (533), tâ­nărul rege ai ostrogoţilor, Athaiaric, a murit (534). Ama­lasunta, mama lui, ca să păstreze puterea, s-a căsătorit cu vărul său Theodahat, dar, chiar în anul următor (535), acesta o ucide.

Iustinian intervine imediat. Belizarie cucereşte Sicilia (535) desăvârşind astfel stăpânirea bizantină asupra Afri­cii; primit cu aclamaţii de către populaţie, se îndreaptă spre nord, pune stăpânire pe Neapole şi în 536 intră în Roma.

Dinastia romanizată a ostrogoţilor n-a opus rezis­tenţă. Theodahat se considera platonician şi pretindea că nu pune preţ pe meşteşugul armelor, iar fratele său Evermud s-a predat imediat lui Belizarie, preferând să trăiască la Roma ca un patrician decât să apere cauza compatrioţilor săi barbari179.

Şi totuşi, pe neaşteptate, Belizarie s-a lovit de o rezis­tenţă înverşunată.



48

Simţind că Ie este ameninţat pământul pe care îl pri­miseră, oştenii ostrogoţi au ridicat pe scuturi unul dintre ofiţerii lor, Vitiges, şi l-au proclamat rege.

Acesta porneşte asupra Romei, unde se închisese Be-lizarie (537), dar nu reuşeşte să cucerească oraşul şi, silit să se retragă, se instalează la Ravenna.

Temându-'Se de un atac al francilor dinspre nord, le cedează întreaga Provence, fapt pe care Iustinian se gră­beşte să-1 recunoască'80.

Incapabil să se mai apere împotriva trupelor Iui Beli-zarie, Vitiges negociază.

Goţii îi oferă lui Belizarie coroana regală cu condiţia să le cruţe viaţa şi să Ie lase pământul în stăpânire. Beli­zarie acceptă sau se preface că acceptă şi pătrunde în oraş (540). Se semnează un tratat. Garnizoanele goţilor depun jurământul de credinţă noului rege. Misiunea lui Belizarie fiind îndeplinită, acesta este rechemat de împă­rat. Spre stupoarea goţilor, care nu înţeleg cum poate să se întoarcă într-o poziţie de funcţionar în loc să rămână rege independent, Belizarie se supune. îi ia cu el pe Vi­tiges şi pe mulţi alţi goţi care i-au rămas credincioşi; vor participa cu toţii la războaiele împotriva perşilor.

Această comportare a Iui Belizarie, care aduce în Ita­lia un prefect al pretoriului şi guvernul legal de la Roma, constituie o trădare în ochii goţilor. Cei din nordul Italiei, al căror teritoriu n-a fost încă ocupat de armatele impe­riale, se răscoală, oferă coroana unui ofiţer, Uraias, care o refuză, apoi lui Ildibald, nepotul regelui vizigot Theudis181; acesta va întreprinde recucerirea Italiei.

în acel moment, populaţia peninsulei italiene este strivită de impozite. Belizarie a luat cu el cea mai mare parte a trupelor; cele rămase pe Ioc sunt repartizate în garnizoane şi sunt lipsite de un comandament central.

Pornit din Pavia cu o mie de oameni, Ildibald repur­tează serioase succese datorită ostilităţii populaţiei faţă de noul guvern imperial.

învinge armata romană comandată de magister mili-tum per lllyricum, dar moare asasinat182.

Succesorul său Eraric, care nu era got, încearcă deîndată să negocieze cu Iustinian, oferindu-i să-şi trădeze armata şi să se ducă să trăiască la Constantinopol



49

în schimbul obţinerii titlului de patriciu. Şi el moare asa­sinat înainte de a-şi realiza planul (541). I-a urmat la tron Totila, un văr de al lui Ndibald. Gata să recunoască auto­ritatea lui Iustinian înainte de a se sui pe tron, o dată ajuns rege a dat dovadă de multă energie' \

Rândurile armatei sale se îngroaşă cu dezertori im­periali, sclavi, coloni italieni, atraşi de ostilitatea sa faţă de marii proprietari. Cu această armată cucereşte Roma (17 decembrie 546). încearcă atunci să negocieze cu i Iustinian care îl consideră un tiran şi nu acceptă să dis­cute cu el. Totila nu dorea decât să încheie pace cu Iustinian în schimbul unui tribut şi era dispus să-i ofere oameni pentru serviciul militar'84. Pare dificil în aceste ' condiţii să vedem în el un erou naţional. Este însă fără în­doială unul dintre cei mai inteligenţi şi civilizaţi regi ger-maniei, iar succesele sale se explică în mare parte prin j omenia sa, care i-a atras simpatia populaţiilor romane ! năpăstuite şi amărâte.

Refuzul împăratului de a negocia cu el îl obligă să continue războiul: recucereşte Sicilia, Sardinia, Corsica, îşi alcătuieşte o flotă din corăbiile bizantine capturate, 1 stăpâneşte datorită ei Adriatica şi după ce redobândeşte întreaga Italie, o guvernează la fel ca Theodoric.

Totuşi, Iustinian nu renunţase la Italia. în 551, Narses debarcă în fruntea unei armate de 20 000 de oameni. îl înfrânge pe TotiJa care moare în luptă. Succesorul său Teias, după o rezistenţă disperată este învins şi ucis în 553, la poalele Vezuviului.

La capătul puterilor, goţii se adresează francilor şi alamanilor. Bandele de franci şi alamani care răspund acestei chemări, după ce îi pradă atât pe goţi cât şi pe ro­mani, sunt zdrobite de bizantini lângă Capua în 554. Cei­lalţi goţi se supun şi sunt trimişi în Asia să lupte împo­triva perşilor.

Italia este reorganizată ca provincie romană. Exarhul sau patriciul, se instalează la Ravenna. Dar ţara este secătuită.

în timpul acestui conflict de douăzeci de ani dintre bizantini şi ostrogoţi, politica francilor nu are alt scop decât să profite de situaţie. în 532, francii cuceresc pro-

vincia Bourgogne; în 535, prin presiunile exercitate asu­pra lui Vitiges obţin cedarea regiunii Provence pe care Iustinian le-o recunoaşte.

Totuşi, din 539, Theudebert pătrunde în Italia cu o armată mare şi Vitiges fiind asediat în Ravenna, cuce­reşte cea mai mare parte a Veneţiei şi a Liguriei. Obligat să se retragă din cauza bolilor care îi decimează trupele, Theudebert păstrează cu toate acestea o parte a Veneţiei unde lasă un duce a cărui recunoaştere o va obţine de la Totila. Poate că speră să pornească de aici împotriva Constantinopolului .

Din Veneţia, bandele franco-alamanice s-au năpustit asupra Italiei în 552-553 şi au fost în sfârşit zdrobite de către bizantini. Ca o consecinţă, francii pierd Veneţia.

Nici o clipă nu s-a pus problema unei alianţe între franci şi ostrogoţi pentru a se opune imperiului care nu a întâlnit în cale nici o urmă de solidaritate germanică.

După ce a recucerit Africa şi Italia, Iustinian se întoarce împotriva Spaniei. Prilejul intervenţiei i-a fost oferit de nişte lupte intestine. Solicitat de Athanagild împotriva regelui Agila, îi ordonă Iui Liberius, care toc­mai a recucerit Sicilia, să debarce în Spania. Agila, învins Ia Sevilla, este ucis de soldaţii săi, care în 554 îl proclamă rege pe Athanagild, slujbaş credincios al împă­ratului.

Romanii ocupă acum toate malurile Mării Tireniene. Regii vizigoţi, care de altfel recunosc suzeranitatea im­perialăIS6, nu mai au ieşire la mare.

Mediterana a redevenit un Iac roman.

Imperiul făcuse un efort imens. Pentru a izbândi, fusese nevoit să facă faţă pe toate fronturile: în timp ce lupta în Italia, perşii187, solicitaţi de ostrogoţi, intraseră în război împotriva lui; în Balcani fusese necesar ca slavii, care atacaseră, să fie respinşi dincolo de frontiere.

în mijlocul acestor neîncetate războaie victorioase, Imperiul se adapta evoluţiei profunde care transforma so­cietatea şi moravurile. Codul care poartă numele lui Ius­tinian este una din cele mai mari opere juridice ale tuturor timpurilor.

Civilizaţia romană se află din nou în plină strălucire Şi pentru a comemora această admirabilă renaştere a


Yüklə 1,39 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   25




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin