Ingeri si demoni

113
Ceva nu era bine.

Locotenentul Chartrand aştepta lângă uşa biroului papei şi, din privirile neliniştite ale soldatului care stătea lângă el, îşi dădea seama că acesta îi împărtăşeşte îngrijorarea. Întrevederea parti­culară ce se desfăşura înăuntru, le spusese Rocher, putea salva Vaticanul de la distrugere. Şi atunci, de ce instinctul său îi sugera altceva? Şi de ce se purta Rocher atât de bizar?

În mod cert, ceva nu era în regulă.

Căpitanul stătea în dreapta lui, cu ochii aţintiţi drept înainte şi privirea neobişnuit de goală. Chartrand abia dacă i mai recunoştea. În ultima oră, Rocher parcă nu mai fusese el însuşi; hotărârile pe care le lua erau lipsite de sens.

„Cineva trebuia să asiste la întrevedere!" îşi spuse Chartrand. Îl auzise pe Maximilian Kohler încuind uşa pe dinăuntru după ce intrase. „Cum de permisese Rocher aşa ceva?!"

Dar mai erau şi alte lucruri care îl nedumereau. Cardinalii! Încă mai erau încuiaţi în Capela Sixtină. Asta era o adevărată ne­bunie! Il camerlengo ceruse evacuarea lor încă de acum cinci­sprezece minute! Rocher însă îi nesocotise dispoziţia şi nici măcar nu l informase acest lucru. Iar când el, Chartrand, îşi exprimase îngrijorarea, aproape că l făcuse una cu pământul. Ordinele date de superiorii ierarhici nu se discutau în cadrul Gărzii Elveţie­ne, iar Rocher era acum şeful cel mare.

„Jumătate de oră, îşi spuse privindu şi discret ceasul elveţian în lumina slabă a candelabrului. Vă rog, grăbiţi vă!"

Locotenentul şi ar fi dorit să poată auzi ce se întâmpla dincolo de uşile masive ale biroului. Totuşi, ştia că nimeni n ar putea con­trola această criză mai bine decât il camerlengo. Omul fusese supus unor încercări extreme şi nici măcar nu clipise. Abordase pro­blemele frontal... cu onestitate şi candoare... un exemplu pentru ei toţi. În aceste momente, Chartrand se simţea mândru că este catolic. Illuminati făcuseră o greşeală atunci când îl provocaseră pe il camerlengo Ventresca.

În acea clipă însă, un zgomot neaşteptat îi tulbură brusc gândurile. Un bubuit. De undeva, din capătul culoarului. Bă­tăile erau îndepărtate şi înăbuşite, dar continue. Rocher ridica privirea, apoi se întoarse spre Chartrand şi i făcu un semn. Chartrand înţelese, îşi aprinse lanterna şi plecă în fugă să cerceteze.

Bubuiturile erau mai disperate acum. Locotenentul parcurse vreo treizeci de metri, până la o intersecţie. Zgomotul părea să vină de după colţ, de dincolo de Sala Clementina. Chartrand rămase o clipă perplex. O singură încăpere se mai afla în direcţia aceea — biblioteca particulară a papei care, de la decesul Sfinţiei Sale, rămăsese încuiată. Era imposibil să se afle cineva înăuntru!

Chartrand străbătu celălalt coridor, coti şi alergă spre uşa bi­bliotecii. Arcada de lemn era micuţă, dar şedea în întuneric aidoma unei santinele. Bubuitul venea de undeva dinăuntru. Locotenentul ezită; nu mai intrase niciodată în acea încăpere. De fapt, puţini intraseră. Nimeni nu avea acces înăuntru decât cu o escortă din partea papei.

Timid, Chartrand întinse mâna şi apăsă pe clanţa. Aşa cum îşi închipuise, uşa era încuiată. Îşi lipi urechea de tăblie. Bubuitul se auzea mai tare. Pe lângă el, se mai auzea însă şi altceva. Voci! Cine­va striga!

Nu înţelegea nici un cuvânt, dar panica din voci era evi­dentă. Rămăsese oare cineva închis în bibliotecă? Evacuarea nu se făcuse conştiincios? Chartrand ezită un moment, între­bându se dacă nu cumva trebuia să se întoarcă şi să l infor­meze pe Rocher. La naiba cu asta! El, unul, fusese pregătit pentru a lua decizii şi avea să ia una chiar acum. Îşi scoase arma de la şold şi trase un singur foc în încuietoare. Lemnul sări ţăndări şi uşa se deschise.

Dincolo de ea nu se zărea nimic, decât întuneric. Întinse lan­terna în faţă. Încăperea era dreptunghiulară, cu covoare orien­tale, rafturi înalte din stejar, pline cu cărţi, o canapea din piele şi un şemineu din marmură. Chartrand auzise multe lucruri despre această încăpere — trei mii de volume vechi, alături de sute de ziare şi reviste actuale, tot ceea ce solicita Sfinţia Sa. Măsuţa pentru cafea era acoperită cu publicaţii de ştiinţă şi politice.

Bubuitul se auzea mai clar acum şi Chartrand îşi îndreptă lanterna spre locul din care venea. Pe zidul opus uşii, dincolo de canapea, se afla o uşă uriaşă din fier. Părea la fel de impenetrabilă ca un seif, cu cele patru încuietori masive ale sale. Literele minuscule gravate chiar în centrul tăbliei îi tăiară locotenentului respiraţia: „IL PASSETTO"!

Chartrand râmase câteva clipe cu ochii aţintiţi la uşă. „Tune­lul secret de fugă al papei!" Auzise şi el de II Passetto şi, la un moment dat, chiar se spusese că tunelul avea o intrare aici, în bibliotecă, dar nimeni nu l mai folosise de secole! „Cine ar putea să bată de cealaltă parte a uşii?"

Locotenentul ciocăni şi el în tăblia metalică. De dincolo se auzi o izbucnire de entuziasm. Bubuitul încetă, vocile răsunând mai tare. Prin grosimea uşii, Chartrand abia dacă distingea câteva cuvinte:

— Kohler... minciuni... camerlengo...

— Cine e acolo? strigă locotenentul.

— ... ert Langdon... Vittoria Ve...

Chartrand înţelese destul pentru a fi şi mai nedumerit. „Cre­deam că au murit!"

— ... uşa, strigau vocile. Deschideţi!

Privind bariera de fier, locotenentul îşi dădu seama că ar avea nevoie de dinamită pentru a o disloca.

— Imposibil! strigă. E prea groasă!

— ... Întrevederea... opriţi... erlengo... În pericol...

În ciuda pregătirii lui pentru a face faţă situaţiilor nepre­văzute şi acce­selor de panică, ultimele cuvinte îi stârnirâ mili­tarului o teamă neaşteptată. Înţelesese, oare, bine? Cu inima bătându i să i spargă pieptul, se întoarse, gata să plece. Dar în clipa aceea încremeni, pe jumătate răsucit. În graba mişcării, observase ceva la uşă... ceva mai şocant chiar decât mesajul auzit de dincolo. Din cele patru broaşte masive se vedeau ieşind patru... chei. Chartrand se holbă, nevenindu i să creadă: „Cheile sunt aici?" Închise ochii şi i redeschise repede pentru a se convinge că nu avea halucinaţii. Cheile de la această uşă ar fi trebuit să fie închise într un seif, undeva! Tunelul ăsta nu mai fusese folosit... de secole bune!

Scăpă lanterna din mână. Apucă prima cheie şi o răsuci. Meca­nismul era vechi şi ruginit, dar funcţiona. Cineva descuiase broasca recent. Trecu la cea de a doua. Apoi la următoarea. Când şi ultima broască cedă, Chartrand trase de uşă. Fierul scârţâi şi uşa se deschise. Chartrand îşi ridică lanterna şi flutură fasciculul luminos în tunel.

Robert Langdon şi Vittoria Vetra păreau nişte fantome care se împleti­ceau în bibliotecă. Amândoi erau murdari, zdrenţăroşi şi obosiţi, dar trăiau.

— Ce i asta? întrebă Chartrand. Ce se întâmplă? De unde aţi venit?

— Unde e Max Kohler? replică Langdon.

— Într o întrevedere particulară cu il camer...

Cei doi trecură pe lângă el şi o luară la goană pe culoarul întunecat. Instinctiv, locotenentul îşi scoase arma şi o aţinti în urma lor. După o clipă însă o coborî şi porni în viteză după ei. Rocher îi auzise probabil venind, fiindcă îi întâmpină postat în mijlocul culoarului, cu picioarele depărtate, şi revolverul îndreptat spre ei.

— Halt!

— Şambelanul este în pericol! strigă Langdon, oprindu se brusc şi ridicându şi braţele deasupra capului. Deschideţi uşa! Max Kohler îl va ucide!

Rocher era furios la culme.

— Deschide uşa! spuse şi Vittoria. Repede!

Dar era deja prea târziu.

Din biroul papei se auzi un urlet sinistru. Era il camerlengo.

114
Confruntarea dură numai câteva secunde.

II camerlengo Ventresca încă mai ţipa când Chartrand ţâşni pe lângă Rocher şi izbi uşa de perete. Soldaţii năvăliră înăuntru. Lang­don şi Vittoria îi urmară îndeaproape.

Scena din faţa lor era cutremurătoare.

Încăperea era iluminată doar de câteva sfeşnice şi de focul slab din şemineu. Alături, Kohler cu greu se ţinea în picioare, în faţa scaunului său. În mână avea un pistol îndreptat spre şambelanul care, căzut la picioarele lui, se zvârcolea în chinuri groaznice. Sutana îi era sfâşiată, iar sub ea pieptul gol al preotului fumega, negru ca tăciunele. Langdon nu putea vedea simbolul, dar o matriţă mare, pătrată, se afla pe podea, aproape de Kohler. Metalul încă mai lucea, roşiatic.

Doi dintre soldaţii Gărzii Elveţiene acţionară fără ezitare şi deschiseră focul. Gloanţele pătrunseră în pieptul lui Kohler. Directorul se clătină, se împletici şi căzu pe spate în scaunul său, cu sângele gâlgâindu i din răni. Arma îi căzu din mână şi zăngăni pe pardoseală.

Langdon rămăsese în prag, încremenit. Vittoria părea şi ea paralizată:

— Max... şopti uluită.

Chircit pe podea, il camerlengo se rostogoli spre Rocher şi, privindu l cu teroarea nebună a primelor vânători de vrăjitoare, întinse un deget spre el şi strigă un singur cuvânt:

— ILLUMINATUS!

— Blestematule! urlă Rocher, năpustindu se la el. Ticălos bleste...

De data aceasta Chartrand fu cel care acţionă din instinct, descărcând trei gloanţe în spinarea căpitanului. Rocher se pră­buşi cu faţa în jos şi râmase nemişcat, într o baltă de sânge. Lo­cotenentul şi ceilalţi soldaţi se repeziră la şambelan. Cu braţele încleştate în jurul pieptului, preotul se zvârcolea în spasme de durere.

Militarii ţipaseră îngroziţi, văzând simbolul înfierat în car­nea omului; unul care privea arsura din sens invers, se trase înapoi, îngrozit. La fel de copleşit de imagine, Chartrand înge­nunche şi ridică marginile rupte ale sutanei peste rană, ascunzând o vederii.

Langdon se apropie, ca în transă. Dincolo de violenţă şi de nebunie, încercă să înţeleagă ceea ce vedea. Într un ultim act de dominaţie simbolică, un om de ştiinţă infirm zburase la Vatican şi l înfierase pe cel mai înalt reprezentant al Bisericii. „Pentru unele lucruri merită să mori", spusese Hassassin ul. El însă nu putea să nu se întrebe cum de reuşise un om handicapat să l doboare pe şambelan. Totuşi, Kohler avusese o armă. „N are importanţă cum a făcut o! Fapt e că şi a îndeplinit misiunea!"

Il camerlengo primea acum îngrijirile necesare. Langdon făcu vreo câţiva paşi, atras de matriţa fumegândâ aflată pe podea, lângă scaunul directo­rului. „Al şaselea simbol?" Cu cât se apropia, cu atât se simţea mai confuz. Matriţa părea a fi un pătrat perfect, destul de mare şi, în mod evident, fusese scoasă din comparti­mentul central al casetei pe care o văzuse în bârlogul Illuminati. „Al şaselea şi ultimul simbol, spusese Hassassin ul. Cel mai strălucit dintre toate."

Langdon îngenunche alături de Kohler şi întinse mâna după matriţă. Metalul era încins încă. Apucând mânerul de lemn, pro­fesorul ridică obiectul de pe podea. Nu prea ştia la ce să se aştepte, dar în mod cert nu şi imagina-se nicicând aşa ceva:

Un lung moment, îl privi buimac. Nimic nu mai avea sens. De ce icniseră soldaţii îngroziţi când văzuseră arsura? Era un pătrat cu nişte mâzgălituri aiurite. „Cel mai strălucit dintre toate?" Da, era simetric, se vedea clar dacă rotea matriţa, dar scălâmbăielile nu aveau nici un înţeles.

Când simţi o mână pe umărul lui, Langdon ridică privirea, crezând că e Vittoria. De pe mână însă picura sânge. Era a lui Maximilian Kohler.

Profesorul scăpă matriţa pe jos şi se ridică în picioare. „Kohler trăieşte încă!"

Chircit în scaunul său cu rotile, directorul abia dacă mai respira, horcăind greu. În ochii lui Langdon văzu aceeaşi privire de gheaţă cu care l întâmpinase de dimineaţă, la CERN. Ochii lui păreau chiar mai duri acum, în apropierea morţii, dispreţul şi ura răzbătând ne­stingherite la suprafaţă.

Trupul încovrigat zvâcni uşor, dându i de înţeles că încearcă să se mişte. Toţi ceilalţi din încăpere se aflau în jurul şambela­nului şi Langdon ar fi vrut să i strige, dar nu se putea clinti, hip­notizat parcă de intensitarea privirilor lui Kohler în ultimele secunde ale vieţii lui. Cu un efort aparent supraome­nesc, direc­torul ridică o mână şi scoase un mic dispozitiv fixat în braţul scaunului. Era cam cât o cutie de chibrituri şi i l întinse tremurător. În primul moment, Langdon se temu că e o armă. Dar era altceva.

— D dă... Ultimele cuvinte ale lui Kohler erau o şoaptă hârâită, care se auzea cu greu: D dă asta... presei.

Sfârşit, directorul se stinse şi dispozitivul îi căzu pe genunchi.

Şocat, Langdon rămase cu ochii aţintiţi la obiectul acela. Era electronic. În partea din faţă se vedeau scrise cuvintele „SONY RUVI". Profesorul îşi dădu seama că era unul dintre acele videorecordere miniaturale de ultimă oră. „Tipul ăsta e teribil!" exclamă în sinea lui. Kohler înregistrase probabil un fel de mesaj de adio, pe care voia ca presa să l dea publicităţii... fără îndoială o predică despre importanţa ştiinţei şi caracterul malefic al religiei. Langdon decise că a făcut deja destule pentru cauza directorului în seara asta şi, înainte ca Chartrand să l poată vedea, puse video recorder ul într un buzunar ascuns al sacoului. „Ultimul mesaj al lui Kohler n are decât să putrezească în iad!"

În acel moment, vocea şambelanului rupse tăcerea din birou. Preotul încercă să se ridice.

— Cardinalii, şopti către Chartrand.

— Sunt încă în Capela Sixtină! exclamă locotenentul. Căpitanul Rocher a ordonat să...

— Evacuaţi i... acum. Pe toţi.

Chartrand rosti două cuvinte şi un soldat plecă în fugă.

Schimonosit de durere, şambelanul bâigui:

— Elicopterul... în faţă... duceţi mă la spital.


115
În Piazza San Pietro, pilotul Gărzii Elveţiene aştepta în car­lingă, fricţionându şi tâmplele. Hărmălaia din jurul lui era atât de mare, încât aproape că acoperea huruitul rotorului încă în funcţiune. Asta nu mai era o priveghere pioasă la lumina luminărilor; lucrurile începeau să ia o întorsătură violentă.

Până la miezul nopţii nu mai erau nici douăzeci şi cinci de minute, iar oamenii continuau să se înghesuie, unii rugându se, alţii vărsând lacrimi pentru Biserică, o parte urlau şi aruncau obscenităţi, strigând că asta merită Biserica, iar alţii intonau ver­sete din Apocalipsă.

Pilotul simţea că i plesneşte capul. În lumina zecilor de reflectoare, privi mulţimea din jurul lui. Pe deasupra capetelor fluturau pancarte.
„ANTIMATERIA E ANTIHRISTUL!"

„OM DE ŞTIINŢA = OM AL LUI SATANA"

„UNDE E DUMNEZEUL VOSTRU ACUM?"
Pilotul mormăi, prinzându şi capul în mâini. Se gândi să scoată paraso­larul de vinilin şi să acopere parbrizul, ca să nu mai vadă hoarda din jurul lui, dar se răzgândi; ştia că în câteva minute urma să decoleze. Locotenentul Chartrand îi comunicase teribilele veşti. Şambelanul fusese atacat şi rănit grav de Maximilian Kohler. Acum, locotenentul, americanul acela şi femeia îl aduceau pe il camerlengo pentru a fi transportat la spital.

Pilotul se simţea personal răspunzător pentru atac şi se acuza fiindcă nu şi urmase instinctul. Mai devreme, atunci când îl luase pe Kohler de la aeroport, sesizase ceva în ochii lui îngheţaţi. Nu şi dăduse seama ce, dar nu i plăcuse deloc. Oricum, nu avusese nici o importanţă. Rocher fusese maestrul de ceremonii; el insistase că ăsta era tipul pe care îl aşteptau cu toţii. „Ei bine, se părea că Ro­cher se înşelase."

Un nou val de strigăte se ridică din mulţime şi pilotul zări un şir de cardinali ieşind solemn din clădirea Vaticanului, în piaţă. Preoţii răsuflau fără îndoială uşuraţi, dar imediat pe chipurile lor apăru uimirea la vederea spectacolului care se desfăşura în faţa bazilicii.

Mugetul mulţimii se intensifică iarăşi. Durerea de cap nu l slăbea deloc şi pilotul îşi spuse că ar avea nevoie de o aspirină. Poate chiar de trei. Nu i plăcea să zboare după ce lua medica­mente, dar câteva tablete i ar strica în mod cert mai puţin decât menghina asta care i strângea tâmplele. Întinse mâna după trusa de prim ajutor, aflată alături de o serie de hărţi şi manuale într un compartiment dintre cele două scaune din faţă. Încercă să deschi­dă cutia, dar era încuiată. Căută cheia pe bord, dar în cele din urmă se lăsă păgubaş. În seara asta, clar, nu avea noroc, aşa că reîncepu să şi maseze tâmplele.

În bazilică, pe întuneric, Langdon, Vittoria şi doi soldaţi se îndreptau cu paşi lenţi spre ieşire. Negăsind ceva mai potrivit, îl duceau pe şambelan întins pe o masă, transportând trupul aproape inert ca pe un fel de targă. Afară se auzeau deja glasurile mulţimii. Il camerlengo se zbătea înainte de a şi pierde cunoştinţa.

Timpul era pe sfârşite.


116
Era 23.39 când micul grup ieşi din Bazilica San Pietro. Afara, lumina era orbitoare; luminile ecranelor şi ale reflec­toarelor se răsfrângeau în marmura albă precum razele soarelui pe întinderea de zăpadă polară. Langdon îşi miji ochii, încercând să rămână în umbra uriaşelor coloane, dar lumina venea din toate părţile. În faţă, un şir de monitoare uriaşe se ridica dea­supra mulţimii.

Zăbovind pentru o clipă în capătul treptelor magnifice care duceau spre piaţă, Langdon se simţea aidoma unui actor adus fără voia lui pe cea mai mare scenă a lumii. Undeva, dincolo de luminile orbitoare, se auzea huruitul unui elicopter şi larma miilor de voci umane. În stânga, o procesiune de cardinali ieşea de la Va­tican; bătrânii se opriră pentru o clipă, privind cu amărăciune scena care se desfăşura pe treptele bazilicii.

— Atenţie acum, spuse Chartrand în momentul când începură să coboare scara spre elicopter.

Langdon avea impresia că merge pe sub apă. Braţele îl dureau de la greutatea mesei şi a şambelanului. Oare ce anu­me s ar mai putea întâmpla pentru ca momentele acestea să devină mai jalnice decât erau? Imediat însă îşi dădu seama de răspuns. Cei doi reporteri BBC plecaseră probabil spre celă­lalt capăt al pieţei, în zona presei, dar acum, atenţionaţi de zgomotul mulţimii, se întorceau. Glick şi Macri alergau spre ei cu toată viteza, iar camera funcţiona. „Uite şi şacalii!" îşi spuse Langdon.

— Halt! strigă Chartrand. Înapoi!

Dar cei doi nu avea de gând să se oprească. „Celelalte reţele de televiziune vor avea nevoie probabil de numai şase secunde pentru a prelua transmisia BBC ului", îşi zise profe­sorul. Dar se înşelase; două le fuseseră de ajuns. Ca şi cum ar fi fost interconectate prin nişte fire nevăzute, toate ecranele din piaţă renunţară la imaginea conteinerului cu antimaterie şi începură să difuzeze aceeaşi imagine — un mic grup de oameni care coborau treptele Bazilicii San Pietro. Oriunde se uita, Langdon vedea trupul imobil al şambelanului în prim plan. Tehnicolor.

„Nu e bine!" exclamă în sinea lui. Voia s o ia la fugă pe scări şi să intervină, dar nu putea. Şi, oricum, n ar fi avut nici un rost. Dacă de vină fusese vuietul mulţimii sau aerul rece de afară, Langdon n avea să ştie niciodată, dar în clipa aceea neverosimilul se întâmplă chiar sub ochii lui.

Asemenea unui om care s a trezit brusc dintr un coşmar, şambelanul deschise ochii larg şi se ridică în capul oaselor. Luaţi prin surprindere, profesorul şi soldaţii se dezechilibrară. Masa se înclină şi rănitul începu să alunece. Buimaci, îşi aşezară încărcătura pe trepte, dar era prea târziu. Şambelanul alunecă dincolo de tăblia înclinată. Incredibil însă, nu căzu. Tălpile lui atinseră pavajul de marmură şi trupul îi zvâcni în poziţie verticală. O clipă se clătină uşor, dezorientat parcă, apoi, înainte să l poată opri cineva, se re­pezi înainte pe scări, spre Macri.

— Nu! urlă Langdon.

Chartrand ţâşni, încercând să l oprească, dar şambelanul se răsuci spre el cu ochi sălbatici, înnebuniţi:

— Lasă mă!

Locotenentul făcu un salt înapoi.

Scena deveni una de coşmar. Sutana ruptă, ale cărei capete îi fuseseră aşezate pe piept fără a fi prinse cu nimic, începu să i alunece. Pentru un moment, Langdon crezu că pânza va rezista, dar momentul acela trecu rapid. Sutana îi căzu de pe umeri, rămânând agăţată în jurul taliei.

Vaietul care se ridică din mulţime păru că înconjoară tot globul într o fracţiune de secundă. Camerele rulau frenetic, iar piaţa explodă în flash urile aparatelor de fotografiat. Pe toate monitoarele video era proiectată imaginea pieptului înfierat al şambelanului, uriaşă, înfăţişată în cele mai mici şi mai cu­tremurătoare detalii. Pe unele ecrane obiectivul focalizase pe simbolul ars, rotindu l cu 180 de grade: Suprema victorie Illuminati.

Langdon rămase holbându se la unul dintre monitoare. Deşi simbolul era acelaşi de pe matriţa pe care o ţinuse în mână cu numai câteva minute mai devreme, acum avea sens. Un sens per­fect. Forţa lui uluitoare îl izbi ca un tren în plină viteză.

Orientarea. Langdon uitase prima regulă a simbolisticii. „Când un pătrat nu mai este un pătrat?" De asemenea, uitase că matriţele, aidoma ştampilelor de cauciuc, nu arătau niciodată la fel cu amprenta lor. Fiindcă erau lucrate invers, în oglindă. El, unul, văzuse negativul simbolului!

Pe măsură ce vuietul mulţimii creştea, un vechi citat Illuminati îi răsuna în minte cu un nou înţeles: „Un diamant desăvârşit, născut din anticele elemente cu o asemenea perfecţiune, încât toţi cei care l văd nu pot decât să se minuneze".

Iar acum Langdon ştia că mitul era realitate.

Pământ, Aer, Foc, Apă.

Diamantul Illuminati.


117
Robert Langdon nu se îndoia că isteria şi haosul care cuprin seseră în aceste momente Piazza San Pietro depăşeau în intensitate tot ceea ce văzuse vreodată Colina Vaticanului. Nici o bătălie, nici o crucificare, nici un pelerinaj, nici o viziune mistică... nimic din istoria de 2 000 de ani a Cetăţii nu putea egala amploarea emoţiilor dezlănţuite în această seară.

Pe fundalul tragediei prezente, Langdon simţea o stranie deta­şare, de parcă ar fi plutit alături de Vittoria undeva deasupra, în capătul scărilor. Realitatea părea să se deformeze, să se dilate, ca într un coşmar, toată nebunia din jur se desfăşura cu încetinitorul, abia târându se...

„Şambelanul înfierat... dorind ca lumea întreagă să vadă..."

„Diamantul Illuminati... dezvăluit în splendoarea sa diabolică..."

„Ceasul conteinerului măsurând ultimele douăzeci de minute ale Vaticanului..."

Dar de abia acum începea adevărata tragedie.

Ca într un fel de transă post traumatică, şambelanul părea deo­dată însufleţit de o nouă forţă, posedat de demoni. Începu să bol­borosească, adresându se unor spirite nevăzute, privind către cer şi ridicându şi braţele spre Dumnezeu:

— Vorbeşte! strigă înâlţându şi ochii spre ceruri. Da, te aud!

În acea clipă, Langdon înţelese şi inima îi împietri.

Vittoria probabil îşi dăduse şi ea seama, căci se făcu albă ca varul.

— E în stare de şoc, şopti ea. Are halucinaţii. Crede că vorbeşte cu Dumnezeu!

„Cineva trebuie să pună capăt situaţiei ăsteia! îşi spuse Langdon. Era un sfârşit prea urât şi prea dezonorant. Duceţi l odată la spital!"

În faţa lor, pe scări, Chinita Macii îşi găsise o poziţie ideală şi filma de zor. Imaginile preluate apăreau instantaneu pe toate monitoarele din piaţă... ca un şir nesfârşit de cinematografe în aer liber difuzau toate aceeaşi cutremurătoare tragedie.

Întreaga scenă părea ireală. Cu sutana sfâşiată şi pieptul ars, il camer­lengo părea un luptător frânt, care trecuse prin focurile iadu­lui pentru acest unic moment de revelaţie. Cu faţa ridicată spre cer, continua să strige:

— Ti sento, Dio! Te aud, Dumnezeule!

Chartrand se trase înapoi, cu o expresie nelămurită, de teamă şi de veneraţie totodată.

Instantaneu, mulţimea din piaţă amuţi. Parcă întreaga planetă era învăluită într o tăcere absolută... fiecare în faţa televizorului său, ţinându şi respiraţia.

Pe trepte, în faţa lumii întregi, şambelanul îşi deschise braţele. Era aidoma Hristului răstignit, gol şi cu o rană deschisă pe piept. Ridicându şi mâinile către cer şi privind în sus, exclamă:

— Grazie, grazie, Dio!

Nici o şoaptă nu se auzi din mulţime:

— Grazie, Dio! strigă preotul iarăşi.

Aidoma razelor de soare ce străpung cerul plin de nori, o expre­sie de bucurie i se întipări pe faţă:

— Grazie, Dio!

„Mulţumesc, Doamne?" se întrebă Langdon.

Şambelanul radia acum, complet transfigurat. Continua să privească spre cer, dând din cap frenetic, încuviinţând. Apoi îi strigă iarăşi Cerului:

— „Pe această piatră clădi voi Biserica Mea!"

Profesorul ştia cuvintele, dar nu pricepea de ce le striga il camerlengo.

Preotul se întoarse spre mulţime şi urlă din nou în noapte:

— Pe această piatră clădi voi Biserica Mea!

Apoi îşi ridică iar braţele spre cer şi începu să râdă zgomotos:

— Grazie, Dio! Grazie!

Evident, omul înnebunise.

Lumea privea, vrăjită.

Sfârşitul avea să fie însă unul la care nimeni nu se aştepta. Cu un ultim hohot de bucurie, şambelanul se întoarse şi o luă la goană înapoi, în bazilică.