Ion Budai Deleanu



Yüklə 1,94 Mb.
səhifə20/50
tarix12.01.2019
ölçüsü1,94 Mb.
#96109
1   ...   16   17   18   19   20   21   22   23   ...   50

În sistemul art. 11, pct. 1 din Convenţie, „libertatea sindicală” se prezintă ca una dintre formele sau aspectele particulare ale libertăţii de asociere: Convenţia protejează nu numai dreptul de a fonda sindicate ori de afiliere la cele existente, dar şi activităţile sindicale ale persoanei, pentru „apărarea intereselor”, ceea ce implică posibilitatea unei „acţiuni colective”, de unde rezultă şi dreptul de a fi consultat sau ascultat; statul nu poate constrânge sindicatele la semnarea unor convenţii colective, dar nici salariaţii nu pot fi constrânşi să accepte clauzele unei asemenea convenţii; nu constituie o ingerinţă în exerciţiul libertăţii de asociere sancţionarea disciplinară a unui salariat, lider sindical, pentru că a solicitat membrilor sindicatului participarea acestora la o grevă, dacă acea grevă este interzisă prin lege.

Restrângerile exerciţiului! Libertăţii de asociere, prevăzute de art. 11, pct. 2 al Convenţiei, sunt de două categorii: restrângeri necesare într-o societate democratică pentru salvgardarea interesului public (A) şi restrângeri vizând cazul agenţilor publici (B).



A. în contextul primei categorii de restrângeri, subliniem câteva dintre concluziile organismelor europene de jurisdicţie: disoluţia unei asociaţii fasciste poate fi considerată necesară pentru siguranţa publică; interdicţia totală a unei manifestaţii poate, în circumstanţe, să fie justificată, dacă interdicţia este limitată în timp şi spaţiu; autoritatea poate condiţiona autorizarea manifestării de menţinerea ordinii publice.

B. În contextul celei de-a doua categorii de restrângeri, menţionăm exemplificativ: art. 11, pct. 2 admite „restricţii legitime” la exerciţiul libertăţii de asociere – cu toate componentele ei -membrilor forţelor armate, poliţiei şi administraţiei publice; întrucât textul se referă la „restricţii legitime” la „exerciţiul” dreptului, urmează că, aplicânflu-se principiul proporţionalităţii, restrângerile nu pot afecta însăşi substanţa dreptului.

Secţiunea a 4-a ÎNDATORIRILE FUNDAMENTALE

166. Reglementarea constituţională a îndatoririlor fundamentale. Sub acest titlu sunt înscrise acele îndatoriri corelative drepturilor care au fost considerate ca fundamentale: fidelitatea faţă de ţară, respectarea Constituţiei şi a celorlalte legi, apărarea ţării şi contribuţia la cheltuielile publice.

1°. Fidelitatea faţă de ţară este declarată sacră (art. 50). Cetăţenii cărora Ie sunt încredinţate funcţii publice, precum şi militarii, răspund de îndeplinirea cu credinţă a obligaţiilor ce le revin şi, în acest scop, depun jurământul cerut de lege273.

2°. Respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a celorlalte legi (art. 51) este o condiţie a statului de drept şi totodată o dimensiune a democratismului274

3°. Apărarea ţării (art. 52) este o îndatorire fundamentală a cetăţenilor români275. În acest scop, bărbaţii, care au împlinit vârsta de 20 de ani, trebuie să satisfacă serviciul militar, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege276. Dar, pentru pregătirea în cadrul serviciului militar obligatoriu, cetăţenii pot fi convocaţi numai până la vârsta de 35 de ani.

4°Contribuţia la cheltuielile publice (art. 53) se realizează prin impozitele şi taxele stabilite de lege. Sistemul legal de impuneri trebuie însă să asigure aşezarea justă a sarcinilor fiscale.

273 A se vedea şi art. 82 şi 103 din Constituţie, potrivit cărora depun jurământul Preşedintele României, primul-ministru, miniştrii şi ceilalţi membri ai Guvernului.

274 Art. 51 al Constituţiei se referă la cerinţa de a respecta „supremaţia” Constituţiei în sistemul juridic normativ. Este însă o obligaţie care. Depăşeşte sfera îndatoririlor fundamentale, constituindu-se ca dimensiune esenţială a statului de drept şi, în consecinţă, ca obligaţie a tuturor subiectelor de drept. Garanţia supremaţiei Constituţiei o constituie instituţionalizarea controlului constituţionalităţiiArt. 52, alin. 1 califică apărarea ţării ca fiind, în acelaşi timp, un drept şi o obligaţie a cetăţenilor români. Redactarea este improprie. Există în sfera relaţiilor juridice unele categorii de „drepturi-obligafii”, bunăoară în cadrul ocrotirii părinteşti. Dar, în cazul aici discutat, este greu să se înţeleagă necesitatea consacrării „dreptului de a apăra ţara” din moment ce există o îndatorire fundamentală în acest sens.

De exemplu, persoanele inapte sau obiectorii de conştiinţă.

167. Îndatoriri decurgând din limitele exercitării drepturilor şi libertăţilor. Chiar şi sumara descriere a principalelor drepturi şi libertăţi poate totuşi sugera, conclusiv şi generalizator, că limitele – de exercitare, fireşte, dar şi de consacrare – ale acestora pot fi două: a) Respectarea drepturilor şi libertăţilor altora; b) Respectarea intereselor întregii colectivităţi.

Lesne de, înţeles. Condiţia imanentă persoanei este relaţia ei cu alţii. Sinteza calitativă a relaţiilor sociale reprezintă societatea. Relaţiile sociale presupun însă toleranţă şi respect reciproc între subiectele acestora, iar societatea solicită armonie şi stabilitate, care nu se pot fundamenta decât pe ordinea existentă în viaţa socială. „Coexistenţa libertăţilor şi protecţia societăţii sunt cele două comandamente care stau la baza limitelor edictate de dreptul pozitiv”277. Dificultatea începe însă atunci când se încearcă realizarea concretă a acestor comandamente: a) Exercitarea dreptuui de către titularul său poate apare altuia ca fiind atingere adusă dreptului sau libertăţii sale; b) Interdependenţa drepturilor şi libertăţilor conduce nu numai la armonizarea acestora, dar şi la dezvoltarea unor tensiuni sau contradicţii (unul nu-şi poate exercita dreptul tară înţelegerea sau concursul celuilalt); c) O altă stare conflictuală poate apare între cele două principii fundamentale ale ideologiei liberale: libertatea şi egalitatea (încercarea de egalizare a şanselor şi condiţiilor este de natură să restrângă libertatea, iar accentuarea libertăţii amplifică inegalitatea).

Soluţia nu poate fi decât sacrificarea totală sau parţială a unor drepturi sau libertăţi ori limitarea concomitentă şi corespunzătoare a exerciţiului lor, pentru a asigura astfel fiecăruia maximum de manifestare, compatibilă însă cu a celuilalt278. Sunt deci limite impuse drepturilor şi libertăţilor înseşi, tocmai în scopul de a facilita realizarea lor.

Alte limite impuse drepturilor şi libertăţilor au ca scop protecţia societăţii, a ordinei ei social-economice şi politice, precum şi a ordinei de drept – ca una dintre condiţiile existenţei însăşi a drepturilor şi libertăţilor şi a afirmării lor79. Limitele derivând dintr-

277 J. Rivero, op. Cit., p. 166. 278Ibidem, p. 167-169.

279 în relaţia dintre drepturi şi libertăţi, pe de o parte, şi societate, pe de altă parte, s-au conturat două atitudini extreme: sacrificarea drepturilor şi libertăţilor în interesu ordinei sociale; preeminenţa drepturilor şi libertăţilor, chiar dacă astfel sunt sacrific8 interese postulate în numele ordinei sociale.

Un asemenea scop pot fi: a) Absolute – cele pe care înseşi exigenţele vieţii sociale le impune tuturor şi în toate circumstanţele sociale (ocrotirea bazei materiale a vieţii sociale, protecţia echităţii sociale sau, altfel spus, admiterea unui minimum de convenţii şi a unui minimum de valori280, protecţia statului – protecţia autorităţilor sale, a valorilor esenţiale pe care ele se fundează; b) Relative – cele care nu se aplică de manieră generală şi permanentă, ci fie numai unora dintre drepturi sau libertăţi, fie numai într-un anume timp sau într-o situaţie determinată, fie numai anumitor subiecte281

Tehnicile juridice de reglementare a drepturilor şi libertăţilor pot fi grupate în două categorii: a) Tehnici sau modalităţi represive; b) Tehnici sau modalităţi preventive.

Prima categorie de modalităţi ar putea fi caracterizată prin axioma: „tot ceea ce legea nu interzice este admisibil”. Cea de-a doua categorie prin regula: „tot ceea ce legea permite, trebuie să se realizeze în limitele şi în condiţiile prevăzute de ea”. (De exemplu, cerinţa unei autorizaţii prealabile, aprecierea adecvată a condiţiilor de oportunitate ş.a.). Este limpede: regimul preventiv este mai puţin liberal decât cel represiv.

Secţiunea a 5-a AVOCATUL POPORULUI

Este una din instituţiile care a stârnit cele mai contradictorii şi mai aprinse dezbateri, fie în spectrul inutilităţii ei, fie sub semnul unui balsam mult aşteptat la durerile cetăţeanului.

Ce este ştim, ce va fi urmează să aflăm.

168. Scurt istoric. Instituţia „Ombudsman”-ului a apărut în Suedia, acum mai bine de 180 de ani282, ca instrument complementar ue exemplu, legea penală permite să se definească, per a contrario, unele dintre palorile incluse în etica societăţii. Sau legea civilă, care face trimitere adeseori la 28iU.na„cred'ntă”, „bunele moravuri”, „diligentă”, „bun gospodar”etc.

282paRivero' opcit-> P- 171 -175.

Ta avea însă ca model funcţia de Obudsman al Regelui, creată în 1713. Istoriceşte, î lnstitu*iei Poate fi căutată în Egiptul antic, în Grecia antică; ea poate fi chineză, indiană, islamică, spaniolă. În orice caz, Suedia a cristalizat-o. În pentru controlul executivului de către parlament'„. In esenţă,” „Ombudsman”-ul trebuie să apere spiritul legilor şi să protejeze drepturile şi libertăţile individului. El nu este un organ care să se substituie altora, dar este un organ alături de altele pentru salvgardarea drepturilor şi a libertăţilor. El nu este un avocat al celor nevoiaşi, ci un protector al tuturor.

În majoritatea ţărilor lumii, arma principală a „Ombudsman”-ului este autoritatea lui, puterea de a admonesta şi critica, suportul moral al opiniei publice, receptivitatea şi sprijinul tuturor autorităţilor publice. Instituţia „Ombudsman”-ului – se spunea la Conferinţa Internaţională de la Canberra, din.1988 – este o instituţie democratică, concepută să opereze într-un spirit de democraţie „cu un guvern cooperant şi oficialităţi amabile”, care, în general, funcţionează eficient, dar şi sunt dispuse să înlăture orice greşeală sau nedreptate. Este deci o instituţie a cărei implementare cere timp, ambianţă democratică, cultură politică şi juridică, amabilitate şi solicitudine284.

169. Rolul şi atribuţiile Avocatului Poporului. Avocatul Poporului este numit de Senat, pe o perioadă de 4 ani, adică pe durata diferite ţări, cu denumiri proprii, ombudsman-ul e considerat, după caz, avocat, apărător, mediator, comisar, comisie sau chiar sindic.

283 După mai bine de un secol, sub diferite denumiri, această instituţie s-a extins, în mai mult de jumătate dintre ţările lumii, dar în niciuna dintre ţările comuniste. (De exemplu, în 1919 în Finlanda, în 1952 în Norvegia, în 1954 în Danemarca, în 1957 în R. F. Germană, în 1967 în Marea Britanie, în 1969 în Irlanda de Nord, în 1973 în Franţa, în 1974 în Italia, în Portugalia în 1975, în Austria în 1977, în Spania în 1981, în Polonia în 1987. Denumirile sunt diferite: Ombudsman, Mediator, Wehrbeauftragter, Parliamentary Commissioner, Defensore Civico, Provedor de Justica, Defensor del Pueblo etc). Instituţia există, în prezent, în ţări de pe toate continentele (în S. U. A., în Hawai, Australia, Elveţia, Canada, Noua Zeelandă, Cipru, India, Egipt, Israel, Trtnidad, Guyana, Fidji etc, etc). Pe larg, a se vedea: J, L-Maiorano, El Ombudsman, Ediciones Macchi, Boenos Aires, 1987. A se vedea de asemenea: A. Pop, Avocatul poporului, instituţie fundamentală a statului de drept, Editura „Perenia”, Timişoara, 1995.

284 Nici în alte părţi n-a fost altfel. În Suedia, în primii 100 de ani, Obudsman-ul primea cea 70 de plângeri anual. Acum însă se înregistrează între 3.000 şi 4.000 de plângeri anual. În 1987, în Finlanda s-au înregistrat 1.540 de plângeri, în Norvegia 1.503, în Danemarca 1,740 etc. În Polonia, numai în câteva luni de la înfiinţare s-au înregistrat peste 25.000 de plângeri (Prin câteva amendamente s-a cerut înlăturarea acestei instituţii. Reticenţa faţă de ea este, poate, explicabilă. Utilitatea şi eficienţa ei se vor dovedi însă în timp).

Legislaturii. Calitatea de a fi avocat al poporului este incompatibilă cu orice altă funcţie publică sau privată.

Avocatul Poporului are ca rol fundamental apărarea drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor. În acest scop, din oficiu sau la cererea persoanelor lezate în drepturile sau libertăţile lor, constată sau verifică faptele de încălcare a drepturilor şi a libertăţilor, sesizând autorităţile competente în vederea restabilirii legalităţii şi a reparării prejudiciilor cauzate. Autorităţile publice sunt obligate să asigure Avocatului Poporului sprijinul necesar în exercitarea atribuţiilor sale.

Anual sau la cererea Camerelor, Avocatul Poporului prezintă în faţa Parlamentului rapoarte asupra activităţii desfăşurate şi cu privire la cauzele şi condiţiile care au determinat sau favorizat faptele de încălcare a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor. El poate face recomandări privind legislaţia sau pentru adoptarea oricăror alte măsuri pentru ocrotirea drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor.

Reglementarea constituţională a instituţiei (art. 55 – 57) este sumară, dar şi îndeajuns de disponibilă. Legea organică stabileşte modul de organizare şi de funcţionare a instituţiei Avocatului Poporului2 5.

Secţiunea a 6-a DREPTUL LA O JUSTIŢIE ECHITABILĂ

170. Premise şi reglementare. Astfel cum s-a mai precizat, dacă drepturile şi libertăţile fundamentale reprezintă placa turnantă a oricărei autentice democraţii, atunci ele trebuie cuprinse în instituţii, nu în retorică; ele trebuie deci să fie consacrate şi garantate juridiceşte, inclusiv prin posibilitatea conferită titularului ca, în cazul nesocotirii sau în cazul încălcării drepturilor ori libertăţilor sale, să ceară concursul instanţelor judecătoreşti pentru a le respecta. Dreptul persoanei de a se adresa justiţiei este, prin urmare, condiţia sine qua fon a efectivităţii drepturilor şi libertăţilor sale. Iată unul dintre

Faţă de reglementarea constituţională, s-au făcut numeroase observaţii de către °mbudsmanii din alte ţări, cu totul justificate: nu este explicit şi suficient accentuată '^dependenţa Avocatului Poporului, nu sunt precizate prerogativele lui şi mijloacele? E acţiune ş.a.m.d. într-adevăr, două condiţii stau la baza eficacităţii instituţiei: '„dependenţa şi puterea de a acţiona. Legea organică va face însă precizările necesare.

Motivele pentru care Constituţia, proclamând accesul liber la justiţie (art. 21), nu numai că nu 1-a calificat doar ca drept fundamental – deşi, neîndoielnic absolut, căci „nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept”, cum precizează art. 21, alin. 2 – ci şi ca un principiu care guvernează materia drepturilor şi a libertăţilor fundamentale.

Dar, accesul liber la justiţie nu poate fi o garanţie constituţională suficientă a tuturor drepturilor şi libertăţilor fundamentale, dacă justiţia însăşi nu este „echitabilă”.

Constituţia nu reglementează ca atare „dreptul la o justiţie echitabilă”. Este însă în afară de orice îndoială că un asemenea drept „rezultă” din interpretarea sistematică a dispoziţiilor constituţionale. Art. 21, alin. 1 din Constituţie proclamă aşadar că „orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime”. Justiţia – arată art. 125, alin. 1 din Constituţie – „se realizează prin Curtea Supremă de Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege”, iar judecătorii „sunt independenţi şi se supun numai legii” (art. 123, alin. 2); ei sunt inamovibili potrivit legii” (art. 124, alin. 1). Şedinţele de judecată sunt, în principiu, publice (art. 126), iar dreptul la apărare este garantat (art. 24). Împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate pot exercita căile de atac, în condiţiile legii (art. 129). Sunt astfel precizate constituţional condiţiile minime ale unei justiţii echitabile, condiţii care trebuie întregite cu cele ale legii organice cu privire la organizarea şi funcţionarea instanţelor judecătoreşti286.

Pentru a se realiza o protecţie eficace a drepturilor omului, într-adevăr nu este suficientă consacrarea drepturilor materiale; este de asemenea necesară stabilirea unor garanţii de procedură de natură să consolideze mecanismele de salvgardare a acestor drepturi287.

Art. 6, pct. 1 al Convenţiei europene cuprinde, în acest sens, un „text capital”288: „Orice persoană are dreptul să-i fie examinată cauza în mod echitabil, public şi într-un termen rezonabil, de către un tribunal independent şi imparţial, stabilit prin lege, care va decide r

286 A se vedea: Legea nr. 92/1992, în „Monitorul Oficial” al României nr. 197 din 13 august 1992.

287 F. Matscher, La notion de decision d'une contestation sur un droit ou une obligation (de caractere civil) au sens de l'article 6 de la Convention europeenne des droits de l'homme, în „Protection des droits de l'homme: La dimension europeenne. Melanges en l'honeur de G. J. Viarda, Cologne, 1988, p. 3.

288 J. Velu, R. Ergec, op. Cit, nr. 381, p. 335.

Asupra drepturilor şi obligaţiilor sale civile sau asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptată împotriva sa. Hotărârea trebuie să fie pronunţată în public, dar accesul în sala de audienţă poate fi interzis presei sau publicului în timpul întregului proces sau a unei părţi a acestuia, în interesul moralităţii, ordinei publice sau a securităţii naţionale, într-o societate democratică, când interesele minorilor sau protecţia vieţii private a părţilor la proces o cer sau în măsura considerată strict necesară de către tribunal, când, datorită unor împrejurări speciale, publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiţiei”2 9.

171. Elementele constitutive ale dreptului la o justiţie echitabilă. Curtea europeană a accentuat constant ideea că „dreptul la un proces echitabil” semnifică de fapt „principiul preeminenţei dreptului”290. Este motivul pentru care – declara Curtea – dreptul la un proces echitabil „ocupă un loc atât de important încât o interpretare restrictivă a art. 6 nu corespunde scopului şi obiectivului acestei dispoziţii”291; în realitate, toate prevederile acestui articol fac obiectul unei interpretări dinamice şi teleologice292.

Art. 6 cuprinde două categorii de dispoziţii293: pct. 1 enunţă principiile unui proces echitabil, atât în materie penală, cât şi în materie civilă, şi circumscrie sfera de aplicare a dreptului la o justiţie echitabilă; pct. 2 şi 3 consacră diferite garanţii persoanelor acuzate de o infracţiune. (Aceste garanţii nu sunt limitative. Ele se complinesc cu cele prevăzute la pct. 1 al art. 6. Pe de altă parte, în termeni specifici, unele dintre aceste garanţii sunt aplicabile şi în procesul civil, sub acelaşi titlu al dreptului la un proces echitabil.)

289 Textul a fost constituit ca reper în unele dintre deciziile Curfii Constituţionale. Astfel, s-a decis că, potrivit art. 6, pct. 1 din Convenţie, dispoziţiile art. 175, alin. 1, literele „a-c” din Codul muncii sunt neconstituţionale. (A se vedea, de exemplu, Decizia Curţii Constituţionale, nr. 90 din 4 octombrie 1995, în „Monitorul Oficial” al României, nr. 272 din 23 noiembrie 1995.)

290 Decizia din 26 aprilie 1979, seria A, nr. 30, p. 34, pct. 55.

291 Decizia din 17 ianuarie 1970, seria A, nr. 11, p. 14 şi urm., pct. 25; Decizia din 9 octombrie 1979, seria A, nr. 32, p. 13, pct. 24; Decizia din 27 februarie 1980, seria A, nr. 35, p. 23, pct. 44; Decizia din 26 octombrie 1984, seria A, nr. 86, p. 16, pct. 30.

M. A. Eissen, Jurisprudence relative î l'article 6 de la Convention, Strasbourg, Conseil de l'Europe, 1985, p. 2. 3 A se vedea: J. Velu, R. Ergec, op. Cit., nr. 382 şi urm., p. 336 şi urm.

Sursa prevederilor art. 6 al Convenţiei o constituie art. 10 şi 11 ale Declaraţiei Universale.

172. Sfera şi limitele aplicării prevederilor Convenţiei cu privire la un proces echitabil. Tendinţa constantă a organelor europene de jurisdicţie a fost şi este aceea de a interpreta extensiv, prevederile art. 6 din Convenţie. Câteva determinări sunt însă necesare: a) Din dezbaterile premergătoare asupra textului art. 6 rezultă fără echivoc ceea ce de altfel şi exprimă textul în forma lui adoptată, anume că organele europene de jurisdicţie se limitează la aprecierea „garanţiilor procedurale” ale unui proces echitabil, erorile de drept sau de fapt săvârşite de instanţele naţionale nefiind cenzurate de către organele europene de jurisdicţie; b) Art. 6 referindu-se la „orice persoană” vizează deci atât persoanele fizice, cât şi persoanele morale, atât cetăţenii statului, cât şi străinii sau apatrizii. Statul şi persoanele morale de drept public pot de asemenea invoca garanţiile prevăzute pentru un proces echitabil; c) Deşi beneficiarii acestor garanţii nu se pot prevala de „drepturi substanţiale”, întrucât garanţiile privesc numai „desfăşurarea” procesului, totuşi art. 6 consacră implicit şi un drept substanţial autonom: dreptul de acces la justiţie; d) Sub aspect organic, prevederile art. 6 din Convenţie nu implică existenţa unui dublu grad de jurisdicţie; dar, dacă legislaţia naţională reglementează de asemenea apelul sau recursul, prevederile amintite sunt aplicabile, respectându-se însă particularităţile procedurale ale apelului şi recursului; e) Prevederile art. 6 din Convenţie – astfel cum rezultă din jurisprudenţa organelor europene – nu privesc, sub termenul generic de „tribunal”, curţile sau tribunalele constituţionale, al căror obiect de activitate este diferit de cel al instanţelor ordinare şi care nu tranşează litigii în fond, ci rezolvă o chestiune „prejudicială” de constituţionalitate; f) Aplicabilitatea prevederilor art. 6 în cazul tribunalelor arbitrale294, deşi controversată, a fost – într-o opinie dominantă – admisă în privinţa unora dintre elementele cuprinse în structura textului de referinţă din Convenţie; g) întrucât art. 6 nu face distincţie de ordin organic între diferitele categorii de jurisdicţii, rezultă că el se aplică şi jurisdicţiilor administrative şi disciplinare”;

294 Aceasta în ipoteza în care părţile, prin libera lor voinţă, nu şi-au manifestat, prin convenţie sau prin clauza compromisorie, voinţa de a renunţa la garanţiile în discuţie-

295 Remarcăm în context că instanţa de jurisdicţie constituţională din România, invocând tocmai prevederile art. 6 din Convenţie, a declarat ca neconstituţionale prevederi ale art. 175 din Codul muncii. (Decizia nr. 59/1994; Decizia nr. 66/1995, h) Prevederile art. 6 nu se aplică însă „procedurilor administrative” în cadrul cărora se emit „acte administrative” – fără caracter „jurisdicţional” – chiar dacă asemenea acte vizează „drepturi şi obligaţii cu caracter civil”; i) Garanţiile prevăzute pentru un proces echitabil privesc organele de jurisdicţie chemate să „tranşeze un litigiu”, nu şi pe cele care nu desfăşoară o asemenea activitate296; j) Art. 6 din Convenţie vizează două categorii de litigii: „drepturi şi obligaţii civile”; „temeinicia unei acuzaţii în materie penală”. Sunt „categorii – cheie” – cum au fost considerate – pentru determinarea sferei de aplicare a prevederilor Convenţiei din punct de vedere material.

173. Limitele de aplicare din punct de vedere material. Aplicabilitatea prevederilor art. 6 din Convenţie este aşadar determinată prin două noţiuni: „drepturi şi obligaţii cu caracter civil” (1°); „temeinicia unei acuzaţii în materie penală” (2°).

1°. „Contestaţiile pricind drepturi şi obligaţii cu caracter civil” nu trebuie considerate doar acelea care, într-un înţeles strict tehnic, ar evoca o „contestaţie”, ci într-un înţeles material, vizând orice cereri în faţa instanţei „reale şi serioase”, atât cu privire la existenţa însăşi a dreptului sau obligaţiei, cât şi cu privire la întinderea sau modalităţile de exercitare sau realizare, atât cu privire la chestiuni de fapt, cât şi cu privire la chestiuni de drept. Pe scurt, termenul „contestaţie” evocă un diferend, susceptibil de rezolvare pe cale jurisdicţională. Intre contestaţie şi drept sau obligaţie trebuie să existe o legătură directă.

„Drepturile şi obligaţiile cu caracter civil”297 sunt cele prevăzute de legislaţia internă a fiecărui stat, dar ele trebuie


Yüklə 1,94 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   16   17   18   19   20   21   22   23   ...   50




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin