Ion Budai Deleanu

90 Pentru o viziune mai largă asupra temei, a se vedea: J. Desandre, Les commissions parlementaires d'enquete ou de controle en droit francais. Notes et Etudes Documentaires, nr. 4262 – 4264, februarie 1976; A. Pace, Inchiesta parlamentare, Enciclopedia del diritto, voi. XX, Giuffre, Rome, 1970; Schmidt-Bleibtren şi Klein, Kommentar zum Grundqesetz, ed. A 2-a, Luchterhand, Berlin, 1970; H. Trossmann, Parlamentsrecht und Praxis, Stolffuss…, Bonn, 1967. (în faţa unor asemenea exigenţe, rămâne discutabilă cerinţa înscrisă la art. 60 din Regulamentul şedinţelor comune potrivit căreia cererea de punere sub acuzare a Preşedintelui României, semnată de parlamentari, trebuie să cuprindă „încadrarea juridică” a faptelor).

91 Regulamentele Camerelor sunt extrem de lapidare: „La cererea unei treimi din membrii săi, Senatul va putea hotărî înfiinţarea unei comisii de anchetă”, fiind aplicabile prevederile art. 29 – 41, art. 55, alin. 7-10 şi art. 56, alin. 2 şi 3. Textul are doar o valoare enunţiativă. El nu poate fi complinit cu dispoziţiile din Regulamentul Camerei Deputaţilor, căci s-ar încălca principiul autonomiei regulamentare şig s-ar ignora însăşi raţiunea bicameralismului.

' Textul lasă fără rezolvare probleme extrem de complexe: cine aplică sancţiunea în cazul nerespectării obligaţiilor arătate?; dacă aplicarea sancţiunilor revine organelor administrative sau judecătoreşti, sesizarea acestora din partea comisiei are pentru ele o valoare obligatorie?; pentru angajarea răspunderii sunt suficiente constatările comisiei sau trebuie să desfăşoare ele însele o anchetă proprie?; dacă concluziile organelor administrative sau judecătoreşti sunt contrare celor ale comisiei, care dintre acestea are preeminenţă?

Sunt toate acestea elemente suficiente pentru a considera HP comisia de anchetă ca fiind un organ jurisdicţional, iar actul ei fiind un act de jurisdicţie? Răspunsul nostru este categoric negativ: a) Activitatea comisiei nu are ca obiect soluţionarea unui litigiu juridic; b) Unele dintre principiile procedurii jurisdicţionale nu-şi găsesc aplicare în procedura comisiei de anchetă (de exemplu, principiul independenţei, inamovibilităţii, contradictorialităţii, organizării activităţii în două grade de jurisdicţie etc); c) Actul final al comisiei (raportul) nu rezolvă el însuşi problema ce a făcut obiectul anchetei parlamentare93, ci propune doar o soluţie sau o atitudine a Camerei care a hotărât ancheta; d) Raportul comisiei nu este similar hotărârii organului jurisdicţional, hotărâre care se bucură de autoritatea lucrului judecat.

JJomisiile de mediere sunt coonstituite. la iniţiativa celor Honă Camere. În cazul în care una dintre Camere un proiect de lege sau o propunere legislativă cu modificări…

Faţă de textul adoptat de cealaltă Cameră. In acest scop, birourile permanente ale Camerelor, la propunerea „grupurilor parlamentare şi respectându-se proporţia membrilor fiecărui grup parlamentar în totalul membrilor Camerelor, desemnează deputaţii şi senatorii care vor face parte din comisia de mediere.

Qomisia îşi alege un birou şi ea însăşi – potrivit regulamentelor – îşi stabileşte regulile după care îşi va desfăşura activitatea, inclusiv termenul în care urmează să prezinte raportul94^. Activitatea comisiei încetează odată cu depunerea raportului.

În cazul în care comisia nu ajunge la un acord sau dacă una din Camere nu aprobă raportul comisiei de mediere, textele aflate în divergenţă se supun dezbaterii Camerei Deputaţilor şi Senatului, în şedinţă comună, care vor adopta textul definitiv, după împrejurare, fie cu votul majorităţii calificate, de cel puţin trei pătrimi din numărul

93 „Ancheta parlamentară” nu este un proces. Numim „anchetă parlamentară” investigaţiile la care procedează o adunare parlamentară prin intermediul membrilor desemnaţi de ea, cu un mandat precis. „,

94 Termenul pentru depunerea raportului ar trebui să fie stabilit de birourile permanente ale Camerelor, altfel existând pericolul blocării sine die a proiectului sau propunerii legislative. Cât priveşte comisia specială de anchetă, la care se referă art 61 din Regulamentul şedinţelor comune, se precizează că termenul de prezentare a raportului este cel stabilit în şedinţa comună.

Deputaţilor şi senatorilor (pentru proiectele sau propunerile de revizuire a Constituţiei – art. 147, alin. 2), fie cu votul majorităţii absolute, de cel puţin jumătate plus unu (pentru legile organice şi regulamentele Parlamentului – art. 74, alin. 1), fie cu votul majorităţii simple, de cel puţin jumătate plus unu din numărul membrilor prezenţi (pentru legile ordinare şi hotărârile Parlamentului – art. 74, alin. 2).

O posibilă inadvertenţă poate fi sesizată între art. 76, alin. 2 din Constituţie care, trimiţând la art. 74, alin. 1 şi 2, evocă cerinţa votului majorităţii calculat la numărul membrilor fiecărei Camere, şi art. 38, alin. 3 şi 4 din Regulamentul şedinţelor comune, care raportează majoritatea la numărul total al deputaţilor şi senatorilor, (în sprijinul „calificării” făcute prin regulament ar putea fi însă invocate prevederile art. 147, alin. 2 din Constituţie.)

Comisiile excepţionale sunt cele care urmează să elaboreze o lucrare de o deosebită însemnătate (de exemplu, elaborarea proiectului de Constituţie, stabilirea şi formularea punctelor de revizuire a Constituţiei), să se pronunţe asupra unor împrejurări de excepţie (bunăoară, angajarea responsabilităţii penale a vreunui membru al Guvernului sau a Preşedintelui Republicii) sau să audieze unele persoane în legătură cu evenimentele care stau în atenţia. Camerelor9.

Comisiile parlamentare constituie sistemul vascular al parlamentului.

205. Grupurile parlamentare. Spupe^nL într-un^altjpontext, că activitatea partidelor politice şi a altor formaţiuni angajate în campania electorală continuă, în cadrul Parlamentului, prin formarea grupurilor parlamentare„ sau a „grupurilor politice”, alcătuite de regulă din parlamentarii care aparţin aceleiaşi formaţiuni sau care subscriu aceluiaşi program ori sunt adepţii aceloraşi idei*0. Sistemul grupurilor parlamentare este compatibil numai cu principiul pluralismului politic. Grupurile parlamentare asigură supleţea

De exemplu, Hotărârea nr. 22 din 31 octombrie 1990 a Senatului („Monitorul Oficial” al României, nr. 125 din 16 noiembrie 1990).

Afinitatea politică n-a fost însă, totdeauna, criteriul decisiv pentru constituirea grupurilor parlamentare. (A se vedea: M. Duverger, Les partis politiques, cit. Supra, P- 2 şi urm.) aLtjYJt5ţii Parlamentului precum şi concentrarea diverselor tendinţe politice existente în cadrul acestuia97.

Constituţia României spune doar că „deputaţii şi senatorii Se pot organiza în grupuri parlamentare, potrivit regulamentului fiecărei Camere” (art. 61, alin. 3 din Constituţie). Din perspectiva şi a altor dispoziţii constituţionale, dar mai ales ale regulamentelor, rolul semnificativ al grupurilor parlamentare este indeniabil. Bunăoară, ele fac propuneri pentru alegerea componenţei biroului permanent şi a comisiilor parlamentare, ca şi pentru alegerea preşedintelui adunării; reprezentanţiigrupurilor pot participa la şedinţele biroului permanent şl la consulTănle politice organizate de acesta; grupurile„ pot propune amendamente şi îşi pot prezenta în plen punctele comune de vedere prin delegaţi^grupul parlamentar poate sesiza Curte? Constituţională pentru verificarea constituţionalităţii regulamentului ^Camerei (art. 144, litera „b” din Constituţie); liderii grupurilor parlamentare sunt consultaţi de Preşedintele României în ipoteza în care acesta îşi propune dizolvarea Parlamentului (art. 89, alin. 1 din Constituţie).

Eficienţa grupurilor parlamentare depinde însă de evoluţia fenomenului politic; „un pluripartidism excesiv conduce şi la atomizarea grupurilor şi, deci, a Parlamentului, astfel încât formarea majorităţilor necesare pentru adoptarea unor măsuri devine o operaţie aproape farmaceutică, în care afinităţile cu caracter personal şi sprijinul grupurilor minoritare capătă un rol excesiv”99.

97 Unii autori au încadrat grupurile parlamentare în categoria organelor interne ale Camerelor. (D. G. Lavroff, op. Cit., p. 295; A. Hauriou, op. Cit, p. 867 – 880; P. Pactet, op. Cit., p. 446. M. Constantinescu şi I. Muraru – op. Cit, p. 118 – afirmă că „grupurile parlamentare reprezintă o structură organizatorică a Camerei pe bază de afinitate.) în realitate, ele sunt „organele partidelor în adunări”, deosebindu-se de organele interne ale Camerelor prin cel puţin următoarele: ele nu sunt alese de ansamblul deputaţilor sau senatorilor, ci sunt constituite pe criteriul apartenenţei la o anumită orientare politică: dacă formarea organelor interne ale Camerelor este. Consecinţa unei obligaţii constituţionale sau regulamentare, parlamentarii sunt, în principiu, liberi să se constituie sau nu în grupuri parlamentare. (T. Drăganu, op. Cit., II, p. 216.)

98 Aşadar, mai întâi se „decodifică”, prin constituirea grupurilor parlamentare, configuraţia politică a respectivei Camere, pentru ca apoi, în raport cu aceasta, grupurile să participe la constituirea organelor interne ale Camerei. (M-Constantinescu, I. Muraru, op. Cit, p. 119.) „Ibidem, p. 120.

Fenomene care – cum s-a spus – deşi „subiective”, pot fi considerate „obiective”, pe suprafaţa uneori a „nisipurilor mişcătoare”, au dat naştere unor practici discutabile sau controversate100, precum: ajutorul dat de un grup parlamentar, prin împrumutarea unora dintre membrii săi, unei alte formaţiuni politice pentru a-şi constitui un grup; reprezentarea de către un parlamentar a unui partid politic care nu a rezultat în alegeri; sciziunea grupurilor parlamentare; părăsirea de către parlamentar a grupului din care face parte, pentru a se alătura altuia ori pentru a deveni independent; constituirea unui grup parlamentar al independenţilor etc.

Sprijinindu-se pe dispoziţiile art. 66 din Constituţie, care consacră mandatul reprezentativ, Curtea Constituţională a considerat că parlamentarul, din punct de vedere juridic, „nu mai are nici o răspundere juridică faţă de alegătorii din circumscripţia care 1-a ales şi nici faţă de partidul pe lista căruia a candidat”, aşa încât el are facultatea constituţională de a adera la un grup parlamentar sau altul în funcţie de opţiunile sale, de a se transfera de la un grup parlamentar la altul sau de a se declara independent faţă de grupurile parlamentare101. Considerentele deciziei au fost examinate critic în doctrina de specialitate102. Într-adevăr, teoria mandatului reprezentativ pare greu conciliabilă cu principiul pluralismului politic, precum şi cu ideea constituirii grupurilor parlamentare.

100Ibidem, p. 120-121.

101 Decizia nr. 44 din 8 iulie 1993, în „Culegere de decizii şi hotărâri”, 1992 – 1993, p. 97 – 104. În acelaşi sens, s-a spus că, altfel, se neagă principiul liberei adeziuni a parlamentarului la un grup, deformând voinţa politică a acestuia, deoarece el fiind liber să părăsească grupul din care face parte, nu mai poate avea decât statutul de independent. Dreptul parlamentarului de afiliere politică potrivit convingerilor sale „este un lucru, iar exercitarea acestui drept, este altceva”. Dreptul odată recunoscut, exerciţiul său poate fi supus unor reguli care să reflecte exigenţele vieţii publice, nevoia de stabilitate şi de ordine în activitatea Parlamentului. (Ibidem).

102 T. Drăganu, op. Cit, p. 217 – 218; D. Ciobanu, V. Duculescu, Drept constituţional român, Bucureşti, 1993, p. 133 – 134.

Secţiunea a 3-a FUNCŢIONAREA PARLAMENTULUI

206. Legislatura, sesiunea şi şedinţa. Ca varietate a timpului social-uman există şi un timp juridic103. Instituţiile parlamentare, întocmai ca toate celelalte instituţii juridice, îşi desfăşoară activitatea în timp, semnificat prin legislaturi, sesiuni şi şedinţe.

Legislatura desemnează durata mandatului p. nWtiy ^1 Parlamentului, implicit deci al fiecărei Camere_F.a este de 4 anj. Alegerea Parlamentului pentru o perioadă limitată de timp, la expirarea căreia urmează să ţie tormat un nou Parlament, este un menit să asigure acestui organ un caracter cât mai 104 reprezentativ”104.

Astfel cum rezultă din cuprinsul art. 60 al Constituţiei, mandatul Camerelor se prelungeşte, de drept, până la întrunirea legală., a noului Parlament, în scopul asigurării continuităţii în exerciţiul funcţiilor Parlamentului, sau prin lege organică, în caz de război ori de catastrofă. Prima formă a prosegării este dinainte limitată ^în timp105 şi prin obiect106. Cea de-a doua formă este şi ea limitată în timp, dar printr-un termen incert; ea nu este însă limitată prin obiect.

Sesiunea este forma organizatorică de lucru a Parlamentului.

J^grioada stabilită pe parcursul unui an calendaristic când Parlamentul şe reuneşte valabil pentru a delibera în şedinţe plenare107.

Şedinţa este forma de întrunire efectivă, plenară şi î în principiu piihlic, ăr a membrilor unei Camere pentru a delibera asupra înscrise pe ordinea de zi. Ea este snhrliviyhinea-

103 Mai pe larg, a se vedea: I. Deleanu, Determinările timpului juridic, în „Studia Universitatis Babeş-Bolyai”, 2, 1989, p. 10 şi urm.

104 T. Drăganu, op. Cit., p. 219.

105 Alegerile pentru Camera Deputaţilor şi pentru Senat se desfăşoară în cel mult 3 luni de la expirarea mandatului sau de la dizolvarea Parlamentului, iar Parlamentul nou ales se întruneşte în cel mult 20 de zile de la alegeri.

106 Pe perioada prelungirii de drept a mandatului, nu poate fi revizuită Constituţia şi nu pot fi adoptate, modificate sau abrogate legi organice.

107Ne referim la sesiunile Parlamentului pentru că, în condiţiile organizării lui bicamerale, Camerele acestuia trebuie să se afle în sesiune în acelaşi timp, altminteri Parlamentul neputându-şi exercita prerogativele.

Aşa rurq sesiunile sunt subdiviziunile temporale ale legislaturii.

În condiţiile reglementării extrem de sumare a modului de organizare şi funcţionare a Parlamentului, prin Decretul-lege nr. 92/1990, şi în lipsa altor reglementări, Parlamentul s-a considerat în sesiune permanentă. Acest sistem are însă două neajunsuri: a) Sub aspectul regimului politic, el conduce la ideea – şi practica -guvernământului de adunare sau a guvernământului convenţional; b) In condiţiile sesiunilor permanente, apare „oboseala nervoasă”, prejudiciabilă pentru cumpănirea deciziilor108.

Constituţia a stabilit regimul sesiunilor parlamentare şi, totodată, a distins, în manieră clasică, între sesiuni ordinare, sesiuni extraordinare şi de plin drept.

A. Sp. xiiwil. P nrrlinnrp în termenii art. 63 din Constituţie, Adunarea Deputaţilor şi Senatul sa întrunesc în ijnnâ sesiuni pe an. Prima sesiune începe î„ <„na februarie şi nu poafp sfârşitul lunii iunie^ A doua sesiune începe în luna septembrie şi nu poate depăşi sfârşitul lunii fWpmhriy09

Rezultă astfel că parlamentul se află în sesiuni aproximativ 9

108 G. Burdeau, op. Cit., p. 594.

109 Un „incident” s-a produs în ultima şedinţă a Adunării Constituante, din 13 decembrie 1991. Potrivit unei opinii, în sensul celor prevăzute de art. 63 din Constituţie, Parlamentul existent urma să intre în vacanţă până în iuna februarie. Potrivit unei alte opinii, în sensuj art. 151, alin. 1 din Constituţie, instituţiile existente la data intrării în vigoare a Constituţiei „rămân în funcţiune până la constituirea celor noi”. Prima opinie trebuia acceptată – şi a fost acceptată – chiar dacă ea era inoportună, întrucât dispoziţiile constituţionale sunt de aplicaţie imediată, dacă ele însele nu prevăd astfel; art. 151, alin. 1 priveşte păstrarea în funcţiune a „instituţiilor” existente, nu şi a prerogativelor sau a modalităţilor de lucru, dacă acestea sunt contrare celor prevăzute în Constituţie.

10 în majoritatea ţărilor, prin dispoziţii constituţionale se determină numărul şi durata sesiunilor ordinare. (în 49 de ţări se fixează fie data de început a sesiunilor, fie durata minimă sau maximă a acestora, fie se lasă la latitudinea parlamentului să fixeze el însuşi data sesiunilor. În acest sens, a se vedea: Les parlements dans le tnonde, 2e Ld., Union Interparlementaire, Bruylont, Bruxelles, I9'86, voi. I, tabloul 8, p. 302 -345). Sistemul sesiunilor continue, practicat în câteva ţări (de exemplu, în Italia, Luxemburg, Ţările de Jos) permite parlamentului să-şi chibzu'iască el însuşi timpul „ecesar pentru efectuarea lucrărilor, accentuându-i astfel independenţa. Acest sistem Prezintă însă unele dezavantaje, între care: rivalităţile partidelor politice devin exasperante, disensiunile artificiale dintre partide sunt mai frecvente, guvernul poate

Convocarea în sesiuni ordinare se face de către preşedinţii Camerelor, înlăturându-se astfel orice imixtiune a autorităţii executive în funcţionarea Parlamentului şi asigurându-se deplina libertate sau independenţă a acestuia111.

Sesiunea ordinară corespunde cerinţei plenitudinii de competenţă parlamentară, pe perioada acesteia Parlamentul putându-şi exercita oricare dintre funcţiile lui.

În intervalul dintre cele două sesiuni ordinare, comisiile parlamentare şi organele directoare ale Camerelor pot continua desfăşurarea activităţii lor, fără cerinţa vreunei abilităţi exprese în acest scop, întrucât sesiunea este forma organizatorică de lucru a adunării, iar nu a organelor ei interne.

B. Sesiunile extraordinare. _sunt autqi^zai^ Jţrin ă l le ajt. 63 din Constituţie, unde s-a precizat că se mtniÂTşsc şi în sesiuni extraordinare, la cererea

Preşedintelui României, a biroului permanent al respectivei Camere L, a cel pnţjn o treime din numărul deputaţilor sau al senatorilorlTTr Câteva supoziţii se impun dintr-un început: sesiunea extraordinară şste justificată de cerinţa îndeplinirii unei sarcini ireobişnuite sau de producerea unui eveniment neprevă7iitprphlerWa ce face obiectul sesiunii extraordinare trebuie să fie determinat/prin ordinea <.? I a sesiunii; subiectele care pot cere convocarea sesiunii extraordinare sunt expres şi limitativ arătate; deşi legea nu o spune, se va înţelege că durata sesiunii extraordinare este mărginită de data rezolvării problemei înscrise pe ordinea de zi, nu dincolo însă de termenul maxim până la care se convoacă sesiunea ordinară. Cererea de cojivocare_a unei sesiuni extraordinare se face în scris şi va cuprinde ojdinep. De t\par

P şj perioada de desfăşurare a sesiunii.

Jp. P ş p ş

Neaprobarea de către Cameră a ordinii de zi solicitate împiedică fi paralizat în acţiunea* lui prin continue întrebări şi interpelări, instabilitatea guvernamentală este permanentă. (Un sistem interesant este în vigoare în Grecia, unde o „secţiune parlamentară de vacanţă” asigură continuitatea activităţii parlamentului.)

111 Preşedintele României convoacă Parlamentul numai în prima şedinţă a noii lui legislaturi, în cel multT20 de zile de la alegeri (art. 60, alin. 3).

112 în 21 de ţări, dreptul de a cere convocarea în sesiune extraordinară aparţine Ş' Guvernului. (într-una dintre variantele proiectului de Constituţie s-a recunoscut acest drept şi primului ministru).

Ţinerea sesiunii extraordinare – spune art. 76, alin. 3 din Regulamentul Camerei Deputaţilor.

Testul constituţional este formulat la mnHnl încât el trebuie interpretat în sensul că, o dată cerută convocarea gftsiunii extraordinare, aceasta este obligatorie, organul director al Camerei sau membrii acesteia neputând refuza cerprp? ^ „gi^ng. Pvtraordinară. Sesiunea extraordinară este însă obligatorie şi în anumite circumstanţe.

C. Sesiunea de plin drept nu este indicată ca atare, dar posibilitatea ei rezultă neîndoios pe calea interpretării unora dintre Ifjspoziţiile constituţionale„3. Astfel, cât priveşte exercitarea atribuţiilor de către Preşedintele României, prevăzute la art. 92 – 93 din Constituţie (luarea unor măsuri pentru respingerea agresiunii armate împoriva ţării, instituirea stării de asediu sau a stării de urgenţă), ele sunt înscrise sub condiţia „aprobării lor ulterioare” de Parlament, în cel mult 5 zile de la luarea măsurii, ori sub condiţia încunoştiinţării lui printr-un mesaj. Dacă Parlamentul nu se află în sesiune, el se convoacă de plin drept, altminteri decizia prezidenţială rămâne neconstituţională.

De asemenea, atunci când Guvernul. În cazuri excepţionale. ^mite ordonanţe, dacă Parlamentul nu se află în sesiune, el se convoacă în mod obilgatoriu (art. 114, alin. 4).

207. Ordinea de zi este programul conform căruia se desfăşoară dezbaterile în Cameră. Principiul tradiţional este acela că „fiecare Cameră îşi fixează sieşi ordinea de zi.

Prerogative particulare în favoarea executivului ar putea pune în discuţie deplinătatea acestui principiu şi, implicit, raporturile dintre executiv şi legislativ. Cele două regulamente au prevăzut că, la cererea Preşedintelui României, biroul permanent al Camerei „înscrie cu prioritate şi la data solicitată de acesta prezentarea şi dezbatarea mesajelor pe care el le adresează adunării”, în mod asemănător urmând a se proceda şi cu alte cereri ale Preşedintelui, legate de

De asemenea, din prevederile regulamentelor Adunării Deputaţilor şi Senatului rezultă că, atunci când Preşedintele solicită o nouă deliberare asupra legii, înainte de Promulgarea ei, această nouă deliberare trebuie să înceapă în cel mult 3 zile, în Camera care a aprobat prima textul de lege. Or, dacă Parlamentul nu se află în sesiune, convocarea lui de plin drept, în următoarele 30 de zile de la primirea mesajului prezidenţial, este inevitabilă.

Îndeplinirea atribuţiilor sale. De asemenea, Guvernul poate face propuneri cu privire la proiectul ordinii de zi, dar, mai ales, rapoartele sau declaraţiile primului-ministru se înscriu în proiectul ordinii de zi şi se dezbat cu prioritate.

În aceste condiţii, se poate face distincţie între o „parte prioritară” a ordinii de zi, aparţinând executivului, şi o „parte complementară”, aparţinând biroului permanent şi parlamentarilor.

Proiectul ordinii de zi a şedinţelor Camerei se adoptă de către biroul permanent al acesteia. Toate materialele care se supun Camerei se transmit, pentru a fi înscrise pe ordinea de zi, biroului acesteia, cu cel puţin 10 zile înainte de dezbaterea lor în plen, afară de cazul când s-a stabilit un termen mai scurt.

La şedinţele biroului permanent în care se dezbate proiectul ordinii de zi poate participa reprezentantul Guvernului şi, la invitaţia biroului, delegaţii grupurilor parlamentare nereprezentate în componenţa acestuia.

Proiectul ordinii de zi cuprinde, în succesiune, proiecte de^) legi, propuneri legislative, precum şi, după caz, întrebări, interpelări.” jetiţii sau probleme propuse de Guvern, de biroul permanent ori de parlamentari. Proiectul este supus spre aprobare Camerei, în ultima zi de lucru ce precede perioada pentru care a fost întocmit, şi se aprobă cu votul a cel puţin jumătate plus unu din numărul parlamentarilor prezenţi.

Modificarea ordinii de zi poate avea loc numai în prima zi a săptămânii, la cererea Guvernului, a biroului sau a unui grup parlamentar. Motivarea cererii de modificare se face printr-o singură luare de cuvânt, limitată în timp. În cazul în care există opoziţie, se dă cuvântul unui singur vorbitor, după care se trece la vot. Modificarea ordinii de zi se face în aceleaşi condiţii ca şi cele urmate la aprobarea acesteia.

208. Şedinţa şi dezbaterile. Camerele parlamentare îşi desfăşoară activitatea – în calitatea lor de organe colective de lucru -în reuniuni plenare. Şedinţa constituie tocmai forma de constituire a Camerei în reuniune plenară. Parlamentarii sunt obligaţi să fie prezenţi la şedinţa Camerei din care fac parte şi să se înscrie pe lista de prezenţă.

T

Şedinţele se desfăşoară pe parcursul a patru zile din săptămână, ce a de-a cincea fiind rezervată activităţii în circumscripţiile electorale. La propunerea biroului permanent, şedinţele pot fi ţinute şi după un alt program. Distingem aşadar între „şedinţele obişnuite”, dinainte programate prin regulament, şi „şedinţele extraordinare”, programate în alte zile sau la alte ore decât cele prestabilite.

Camera lucrează valabil în prezenţa a cel puţin jumătate plus unu din numărul membrilor ei. In timpul şedinţelor, preşedinţii grupurilor parlamentare pot cere preşedintelui Camerei să verifice întrunirea cvorumului legal, cerere care rămâne însă la libera lui apreciere. Dacă cvorumul legal nu este întrunit, preşedintele Camerei suspendă şedinţa şi arată ziua şi ora de reluare a lucrărilor.