Universitatea transilvania braşOV

Validitatea tratatelor

Planul lucrǎrii

Capitolul 1. Aspecte introductive

Capitolul 2. Condiţii de validitate
2.1 Capacitatea de a încheia tratate

2.2 Regularitatea consimţământului

2.2.1 Neregularităţi de formă

2.2.2 Neregularităţi de fond

2.3 Caracterul licit al obiectului

2.3.1 Ordinea publică internaţională

2.3.2 Consacrarea normelor ius cogens prin Convenţia de la Viena din 1969

2.3.3 Determinarea normelor ius cogens

Capitolul 3. Lipsa condiţiilor de validitate. Nulitatea tratatului
3.1 Distincţia între aceste două tipuri de nulitate

3.2 Procedura de anulare

3.2.1 Declaraţia de nulitate

3.2.2 Reglementarea diferendelor

3.3 Efectele nulităţii

3.3.1 Regimul juridic al nulităţilor

3.3.2 Divizibilitatea tratatului

3.3.3 Efectele nulităţii faţă de părţi

Capitolul 4. Consideraţii finale

Capitolul 1. Aspecte introductive

Formarea dreptului internaţional este legată istoric de existenţa comunităţilor politice organizate, determinate prin forţa lucrurilor să intre în relaţii unele cu altele şi, în prezent, este inerentă dezvoltării relaţiilor internaţionale în toată gama lor de manifestare complexă şi diversă.

Două convenţii internaţionale constituie sediul materiei în domeniul dreptului tratatelor, fără a exclude aplicarea dreptului cutumiar. Convenţia privind dreptul tratatelor încheiate de state¹ şi Convenţia asupra dreptului tratatelor dintre state şi organizaţii internaţionale sau între organizaţii internaţionale.²

Se poate afirma că sub rezerva unor diferenţe de redactare, există un acord general în doctrină în a defini tratatul internaţional fiind un acord de voinţă încheiat între două sau mai multe subiecte de drept internaţional destinat să producă efecte juridice, reglementat de dreptul internaţional. ³

Tratatul, respectiv validitatea acestuia, presupun un acord între două sau mai multe voinţe în vederea realizării unui scop şi obiect determinat. Regula consensualismului domină material dreptul tratatelor şi în esenţă rezidă în ideea că fiecare dintre subiecte se angajează în fapt de pe o poziţie de egalitate faţă de ceilalţi parteneri în Justiţie; în avizul consultativ relativ la rezervele la Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea crimei de genocide, s-a reţinut că ,,un stat nu poate în raporturile sale convenţionale să fie legat fără consimţământul său”.⁴

Acordul de voinţă nu trebuie să fie simultan. Spre exemplu, un tratat se poate naşte şi din declaraţia unilaterală de voinţă a unei părţi, urmată de acceptarea ei de către o altă parte ori o declaraţie comună poate fi acceptată ulterior de către părţi.
Capitolul 2. Condiţii de validitate

1. 
   Capacitatea de a încheia tratate
   

1. 
   Capacitatea statelor
   

Articolul 6 din Convenţia de la Viena din 1969 a transpus convenţional o regulă cutumiară, dispunând că ,,Orice stat are capacitatea de a încheia tratate”.

Statul, persoană morală. Statul este o entitate identică cu el însuşi de la constituire şi până la disoluţie, neinteresând schimbările care pot afecta elementele sale constitutive. Aceasta înseamnă că schimbările organice care pot interveni în constitutivitatea elementelor care îl compun nu afectează existenţa sa corporativă.

Astfel, schimbarea organelor de stat nu prezintă relevanţă din punct de vedere internaţional, din moment ce acestea nu au o existenţă distinctă de cea a persoanei morale (statul) în numele căruia acţionează şi, prin urmare, substituirea organelor are drept consecinţă obligaţia acestora din urmă de a respecta angajamentele internaţionale asumate, fără a afecta continuitatea statului.⁵

Pe de altă parte, fără a ne referi la situaţiile extreme, nici modificările de teritoriu ori de populaţie nu afectează existenţa statului, ci doar reamenajează obiectul asupra căruia îi sunt recunoscute competenţele internaţionale.⁶ Reţinem astfel caracterul corporativ al statului detaşat de elementele care îl compun, consecinţă a personalităţii sale morale internaţionale, calitate în care statul apare pe plan internaţional. De aici rezultă că, în ordinea juridică internaţională, statul apare ca un corp permanent care acţionează prin organele sale, ale căror acte sau fapte îi sunt imputabile, reflecţie a aplicării în dreptul internaţional a principiului general de drept aplicabil persoanelor morale. Imputabilitatea statului a actelor şi faptelor organelor sale prezintă importante consecinţe în materia tratatelor şi în cea a răspunderii internaţionale.

În acelaşi timp, existenţa corporativă a statului înseamnă şi aptitudinea de a avea drepturi şi obligaţii, aptitudine raportabilă la ordinile juridice între care statul operează joncţiunea: ordinea juridică internă şi cea internaţională. Pe plan internaţional, personalitatea internaţională a statului semnifică faptul că statul, ca subiect imediat de drept internaţional, stabilieste drepturi şi obligaţii în beneficiul sau sarcina sa, fără a fi obiect al normelor, ci destinatarul lor şi, prin urmare, titularul conjunct al situaţiilor pe care le instituie. Această aptitudine face parte din statutul obiectiv de stat şi implică atribuţii specifice, integrarea conceptului de stat, corelaţia cu suveranitatea de stat de care este intrinsec legată şi de care statul nu poate fi privat fără a-şi pierde calitatea de subiect de drept, fiind opozabil între statele care îşi recunosc reciproc calitatea de stat, în raporturile dintre ele. În principiu, capacitatea statelor de a încheia tratate este nelimitată. Acestea sunt libere în temeiul suveranităţii lor să încheie orice fel de tratate cu oricare dintre subiectele de drept internaţional⁷.

Prin excepţie, această capacitate poate fi limitată ca urmare a existenţei unor statute juridice obiective, care exclud posibilitatea încheierii unor anumite tratate: statul cu neutralitate permanentă nu poate încheia tratate cu caracter militar; apartenenţa la o organizaţie internaţională căreia statele i-au conferit exclusivitatea încheierii anumitor tratate, cum ar fi Comunităţile europene⁸.

Pe de altă parte nu există nici o legătură între capacitatea statului de a încheia tratate şi recunoaşterea sa⁹, din moment ce pot fi părţi la un tratat şi state care nu se recunosc reciproc. Cu toate acestea, rămân obstacole de natură politică în integrarea acestora în contextul juridic internaţional, iar doctrina a reţinut că încheierea unui tratat de către un subiect de drept internaţional necunoscut atrage şi recunoaşterea sa¹⁰, în absenţa unei conduite contrare a statelor care să înlăture prezumţia de recunoaştere¹¹.

Dacă la nivelul capacităţii acestor entităţi de a se încheia tratate problema este adusă sub auspiciile capacităţii în materie de validitate a tratatelor internaţionale, în mod diferit este soluţionată chestiunea imputării tratatului unei asemenea entităţi, care antrenează răspunderea internaţională a statului aparţinător, în caz de nerespectare a angajamentului, chiar dacă entitatea care a încheiat tratatul s-a manifestat cu depăşirea competenţelor care i-au fost recunoscute în materie de dreptul său intern¹².

2. 
   Capacitatea organizaţiilor internaţionale
   

Organizaţiile internaţionale îşi datorează existenţa actului lor constituitiv şi îşi substanţializează elementele care le formează statutul direct în ordinea juridică internaţională. Prin urmare, statutul lor este în întregime determinat de dreptul internaţional şi este supus exclusiv unei finalităţi funcţionale care le determină cadrul legal al activităţii lor, controlat în exclusivitate de statele care le-au creat¹³. Aceasta înseamnă a ne referi la tratatul de constituire care reprezintă instrumentul de reglementare a activităţii organizaţiilor internaţionale, act juridic care determină întinderea competenţelor şi puterilor lor.

Organizaţiile internaţionale, similar statelor, au o existenţă corporativă¹⁴, ceea ce înseamnă că actele şi faptele organelor sale îi sunt imputabile şi că identitatea sa legală în timp, ţinând cont de specificitatea domeniului de reglementare, nu este alterată de mutaţiile care îi pot modifica substanţa. Personalitatea organizaţiei internaţionale presupune calitatea de subiect de drept internaţional care constă în aptitudinea de a avea, în ordinea juridică internaţională, drepturi şi obligaţii izvorâte din dreptul internaţional general¹⁵.

Puterile legale recunoscute organizaţiilor internaţionale sunt însă exclusiv circumscrise realizării scopului lor. Aceasta înseamnă că principiul specializării capacităţii limitează posibilitatea de identificare a capacităţii organizaţiilor internaţionale cu cea a statelor care le-au creat. Limita capacităţii legale a organizaţiilor internaţionale este delimitatea de statutul lor. Pe de altă parte, faptele juridice ale organizaţiei vor fi imputate organelor şi agenţilor lor, consecinţă a capacitătii sale delictuale, în temeiul căreia îi poate fi antrenată răspunderea internaţională.

Acestea sunt elemente de determinare a capacităţii substanţiale a organizaţiilor internaţionale cărora li se adaugă, în principal , aptitudinea de a încheia acte juridice în domeniile lor de competenţă. În materia încheierii de tratate internaţionale, organizaţiile internaţionale nu au competenţa generală, consecinţă a caracterului neplenar al personalităţii internaţionale a acestor subiecte de drept. Astfel, potrivit art. 6 din Convenţia de la Viena asupra dreptului tratatelor între state şi organizaţii internaţionale sau între organizaţii internaţionale din 1986¹⁶: ,,Capacitatea unei organizaţii internaţionale de a încheia tratate este guvernată de regulile acestei organizaţii”. Aceasta poate fi prevăzută expres în tratatul institutiv al organizaţiei internaţionale respective, temei în care aceasta poate încheia acorduri cu alte organizaţii internaţionale sau cu state. Aparţin acestei delimitări acordurile de sediu, cele privind privilegiile şi imunităţile de personal cu statul pe al cărui teritoriu se află organizaţia respectivă¹⁷.

Fără a aduce atingere principiului limitării capacităţii organizaţiei, doar obiectului şi scopului în vederea căreia a fost create, competenţa formală a acesteia poate fi extinsă în temeiul competenţelor implicite.

Astfel, preambulul Convenţiei de la Viena din 1986 precizează că organizaţiile internaţionale se bucură de capacitatea de a încheia tratate care le sunt necesare pentru a-şi exercita funcţiile şi de a-şi atinge scopurile lor în conformitate cu actele lor constitutive. În acest sens, actele constitutive ale unor organizaţii internaţionale consacră competenţele implicite ale acestora prin autorizarea organelor lor statutare de a-şi crea organe subsidiare necesare în exerciciul funcţiunilor lor; art. 22 şi 29 din Carta O.N.U.¹⁸; art. F din Tratatul de la Maastrich devenit art. 6 paragraful 4 din Tratatul U.E., dispune că: ,, Uniunea trebuie să îşi asigure mijloacele necesare pentru atingerea obiectivelor şi înfăptuirea politicilor sale’’.

3. 
   Alte entităţi
   

Au un statut internaţional recunoscut şi alte entităţi, fără a fi state ori organizaţii internaţionale şi interguvernamentale. Sunt în această situaţie Sfântul Scaun, Comitetul Internaţional al Crucii Roşii, precum şi entităţi care revendică un statut internaţional, respectiv mişcările de eliberare naţională¹⁹.

Acestea din urmă, potrivit doctrinei²⁰, participă la trei categorii de tratete: acorduri de independentă (Acordurile de la Evian din 19 martie 1962 între Franţa şi F.N.L. algerian etc.); tratate privitoare la conduita în luptă armată (art. 7, părag. 4 din Convenţia privind interdicţia şi limitarea folosirii anumitor arme clasice din anul 1980²¹), precum şi, excepţional, tratate privind participarea lor la organizaţii internaţionale (Namibia a devenit membră a instituţiilor specializate ale O.N.U., însă nu a fost reprezentată de S.W.A.P.O., ci de Consiliul Naţiunilor Unite pentru Namibia, organ subsidiar al Adunării Generale, însărcinat cu administrarea provizorie a teritoriului)²².
2.2 Regularitatea consimţământului
2.2.1 Neregularităţi de formă
Ratificări neconforme dreptului intern. Articolul 46 din Convenţia de la Viena din anul 1969 dispune:

,,1. Faptul că consimţământul de a fi legat printr-un tratat a fost exprimat cu violarea unei dispoziţii dă dreptului său intern privitoare la competenţa de a încheia tratate, nu poate fi invocată de acest stat ca viciu de consimţământ, afară numai dacă această violare n-a fost vădită şi nu priveşte o regulă de importanţă fundamentală a dreptului său intern. O violare este vădită dacă ea este obiectiv evidentă pentru orice stat care s-ar comporta în asemenea împrejurări în conformitate cu practica obişnuită şi cu buna-credinţă.” Textul citat reglementează, cu titlu de excepţie, neregularitatea constituţională a consimţământului unui stat de a fi parte la tratat. Principiul care operează în materie este acela potrivit cu care în mod singular pe plan internaţional interesează doar exprimarea formală a consimţământului şi nu regularitatea sa din punctul de vedere intern al statului ori a regulilor organizaţiei considerate.²³

Aceasta înseamnă că, în măsura în care organul care a încheiat tratatul are această competenţă în dreptul intern, operează prezumţia conformităţii consimţământului exprimat cu dispoziţiile de drept constituţional pertinente, fără a fi necesar ca cealaltă parte contractantă să stabilească dacă în fapt organul respectiv a fost autorizat să încheie acel tratat ori dacă dispoziţiile constituţionale au fos efectiv respectate cu acest prilej.

În consecinţă, ordinea juridică internaţională admine faptul că normele juridice interne ale fiecărui stat reglementează competenţa organelor sale pentru formarea de acorduri internaţionale, conturând însă prezumţia, iuris tantum potrivit căreia, statul care a exprimat consimţământul de a fi legat prin tratat a acţionat conform propriei sale ordini juridice, dispensând cealaltă parte contractantă de necesitatea verificării dispoziţiilor constituţionale ale statului cocontractant. Prin excepţie de la această regulă, constituie viciu de consimţământ şi, prin urmare, are aptitudinea de a pune în discuţie validitatea tratatului, încălcarea care are un caracter vădit şi care priveşte o dispoziţie fundamentală de drept intern. Prezintă caracter vădit, în sensul paragrafului 2 al art. 46 din Convenţia de la Viena din anul 1969, încălcarea obiectivă, care potrivit bunei-credinţe şi uzanţei internaţionale era sau trebuia să fie cunoscută de cealaltă parte. Acestea sunt limitele în care Convenţia de la Viena din anul 1969 a tranşat problema neconstituţionalităţii formale a tratatelor, preluând de fapt un sistem doctrinar mixt fundamentat pe ideea că un stat nu este legat de un angajament luat cu ,,violarea manifestă a constituţiei”.²⁴ În acest mod au fost evitate atât teoria monistă, potrivit cu care dreptul internaţional, trimiţând la dreptul intern ca expresie a unităţii sistemului juridic, nerespectarea dispoziţiilor acestui din urmă drept privind organele competente a încheia tratate are drept efect nulitatea acestora, cât şi sistemul dualist, conform căruia separarea netă între ordinile juridice internă şi internaţională impune distincţia între existenţa consimţământului şi regularitatea sa internă, cerinţă ultimă care nu afectează validitatea tratatului internaţional.²⁵

Trebuie subliniat că partea al cărei consimţământ a fost dat în condiţii de neregularitate constituţională rămâne legată de tratat şi plasează autorităţile competente în privinţa aplicării tratatului în faţa unei dileme: încălcarea tratatului ori a dreptului său intern. Cu toate acestea, dilema este doar aparentă, deoarece regulile interne în cauză sunt regului de competena şi nu dispoziţii de fond. În consecinţă, partea nu poate invoca dreptul său intern pentru a justifica neexecutarea tratatului, aşa cum dispune art. 27 dn aceeaşi Convenţie.

Excesul de putere al reprezentantului. Sub nota marginală - ,,Restricţia specială a putinţei de a exprima consimţământul unui stat” – art. 47 din Convenţia de la Viena din anul 1969 dispune: ,,Dacă inputernicirea unui reprezentant să exprime consintamatul unui stat de a fi legat printr-un tratat determinat a făcut obiectul unei restricţii speciale, faptul că acest reprezentant nu a ţinut seama de restricţie, nu poate fi invocat ca viciu al consimţământului pe care l-a exprimat, afară numai dacă restricţia nu a fost notificată, înainte de exprimarea acestui consimţământ, celorlalte state care au patricipat la negociere.” Textul reglementează excesul de putere al reprezentantului statului după aceeaşi logică a art. 46 din Convenţie. Astfel, deşi dreptul intern stabileşte condiţiile în care reprezentantul statului exprimă consimţământul statului de a fi legat prin tratat, există în acelaşi timp şi uzanţe internaţionale în materie şi prin urmare o limitare particulară prin instrucţiuni speciale a reprezentantului statului, neconforme cu practică obişnuită, nu pot fi invocate ca afectând validitatea consimţământului pe care l-a exprimat, decât în cazul în care restricţia a fost notificată, în prealabil, celorlalte state participante la negocieri.²⁶ În caz contrar, statul sau organizaţia internaţională nu pot invoca excesul de putere al reprezentantului lor pentru a repune în discuţie angajamentul pe care acesta l-a exprimat.²⁷
2.2.2 Neregularităţi de fond
Eroarea. Asupra erorii, ca viciu de consimţământ, Convenţia de la Viena din anul 1969 a reţinut o definiţie obiectivă.

Astfel, art. 48 din Convenţie dispune:

,,1. Un stat poate invoca o eroare într-un tratat drept viciu al consimţământului său de a fi legat prin tratat dacă eroarea poartă asupra unui fapt sau a unei situaţii, pe care statul o presupunea că există în momentul încheierii tratatului şi care constituia o bază esenţială a consimţământului acestui stat de a fi legat prin tratat.

2. Paragraful 1 nu se aplică dacă statul respectiv a contribuit la această eroare prin comportarea sa sau dacă împrejurările au fost de natură să avertizeze statul despre posibilitatea unei erori.

3. O eroare purtând numai asupra redactării textului unui tratat nu aduce atingere validităţii sale şi, în acest caz, se va aplica art. 79.”

Textul Convenţiei realizează o dublă distincţie.

În primul rând, separă eroarea materială care poate interveni în textul unui tratat, supusă doar corecturii printr-una din modalităţile indicate de art. 79 din Convenţie de eroarea viciu de consimţământ.

Eroarea privind un fapt ori o situaţie trebuie să existe la momentul încheierii actului şi este circumscrisă realizării următoarelor condiţii:

a) Să privească baza esenţială a consimţământului. Translatată în textul convenţiei, această condiţie are un fundament cutumiar.

b) Statul care invocă eroarea să nu fi contribuit prin comportarea lui la producerea acesteia sau împrejurările să nu fi fost de aşa natură încât posibilitatea erorii să fie sesizabilă.

Dolul. Articolul 49 din Convenţia de la Viena din anul 1969 defineşte dolul astfel: ,, Dacă un stat a fost determinat să încheie un tratat în urma conduitei frauduloase a unul alt stat care a participat la negociere, el poate invoca dolul ca viciu al consimţământului său de a se lega prin tratat.”

Articolul citat se referă la conceptele de ,,conduită frauduloasă” şi ,,dol” într-o accepţiune generală, fără a le defini, deoarece sistemele de drept intern sunt diferite în privinţa conceptului de dol, iar pe de altă parte relevanţa minimă a jurisprudenţei internaţionale în materie nu a configurat încă elementele necesare unei definiţii.²⁸ Dolul constă în conduita frauduloasă a unui stat care prin manevre dolosive (declaraţii ori reprezentări false sau alte procedee înşelătoare) determină un alt stat să-şi dea consimţământul la încheierea unui tratat. În esenţă, dolul reprezintă o eroare provocată implicând în mod necesar reaua-credinta active a negociatorului, tradusă într-un comportament deliberat şi în contradicţie completă cu încrederea reciprocă care trebuie să existe în mod normal între negociatori.²⁹

Inserarea acestui viciu de consimţământ în mod distinct în convenţie a avut drept scop o mai largă protecţie a libertăţii de voinţă a contractanţilor, Comisia de Drept Internaţional (C.D.I.) recunoscând în acest sens că practica ulterioară, în timp, va degaja structura completă a noţiunii de dol.³⁰

Coruperea reprezentantului unui stat. Articolul 50 din Convenţia de la Viena din anul 1969 dispune: ,,Dacă exprimarea consimţământului unui stat de a fi legat printr-un tratat a fost obţinută pe calea coruperii reprezentantului sau prin acţiune directă sau indirectă a altui stat care a participat la negocieri, statul poate invoca această corupere ca viciu al consimţământului sau de a se lega prin tratat.”

Cu toate că textul nu a avut ca fundament o uzanţă convenţională în materie, redactorii convenţiei au găsit că această modalitate de alterare a consimţământului unui stat participant la negocieri este mai gravă decât dolul şi mai probabilă decât folosirea unei constrângeri, dată fiind varietatea de mijloace ce pot fi folosite în acest scop, motiv pentru care i-a stabilit o individualitate proprie. Alterarea voinţei unui stat prin coruperea reprezentantului are drept consecinţă faptul că statul al cărui reprezentant a fost corrupt este Indus în eroare şi, ca efect, consimţământul său a fost obţinut prin fraudă. Actul de corupere trebuie să fie imputabil unei personae care a acţionat sub controlul şi în contul unui anumit stat³¹ şi trebuie să fie de natură a exercita o influenţă substanţială asupra voinţei reprezentantului statului pentru a-l determina să încheie tratatul, excluzând deci, din aria de cuprindere, acte care au semnificaţia unor simple gesture de curtoazie, tradiţionale ori mici favoruri.³² Aceasta înseamnă a se dovedit atât imputabilitatea acţiunii de corupţie unui participant la negocieri, cât şi aptitudinea ei de a determina angajamentul statului, ceea ce reprezeinta de fapt obiectivarea unei conduite ilicite prin care se încalcă o obligaţie internaţională privind conduita de bună-credinţă.³³

Constrângerea. Două tipuri de constrângeri diferite au constituit obiect de reglementare a Convenţiei de la Viena din anul 1969: constrângerea împotriva reprezentantului unui stat (art. 51) şi constrângerea exercitată asupra statului prin încălcarea interdicţiei de a se recurge la forţa (art. 52). Aceste două vicii de consimţământ au de obiect nu doar protejarea autonomiei de voinţă a unei părţi determinate, ci şi principiile egalităţii statelor şi interdicţia de a folosi forţa în relaţiile internaţionale ca principii fundamentale de interes comun.

Constrângerea exercitată împotriva reprezentantului unui stat

Articolul 51 din Convenţia de la Viena din anul 1969 sancţionează cu nulitatea absolută tratatele încheiate prin violenţă, exercitată asupra unui reprezentant. ,,Exprimarea consimţământului unui stat de a fi legat printr-un tratat, obţinută prin constrângere exercitată asupra reprezentantului său sau prin acte sau ameninţări îndreptate împotriva lui, este lipsită de orice efect juridic.” Echivalent al violenţei din dreptul civil³⁴ constrângerea asupra persoanei negociatorului a fost frecvent invocate în practica relaţiilor internaţionale. Natura acestor precedente relevă dificultatea separării complete a statului de cei care îl reprezintă, datorită poziţiei ocupate de reprezentanţii statului supuşi constrângerii, în ierarhia autorităţilor etatice.

Mai mult, constrângerea exercitată asupra negociatorului poate fi însoţită şi de ameninţări asupra statului (invazia armatei sau bombardamentele îndreptate împotriva statului cehoslovac, Tratatul din 1939) sau cu ocuparea militară (Tratatul din 1968).³⁵ Prin urmare, trebuie distinsă constrângerea exercitată împotriva persoanei negociatorului de cea îndreptată împotriva reprezentantului statului. Articolul 51 din Convenţia de la Viena din anul 1969, are în vedere doar persoana negociatorului. Asupra acesteia se exercită constrângerea prin acte de violenţă fizică ori indirect prin ameninţare, şantaj, presiuni morale, în scopul de a-l determina să încheie tratatul. Sensul noţiunii de constrângere trebuie înţeles însă, ca incluzând în conţinutul său şi actele de constrângere exercitate asupra familiei negociatorului, a reputaţiei lui, averii ori licidarea ostatecilor ca problemă de conştiinţă etc., între acestea şi rezultatul constând în încheierea tratatului în aceste condiţii, trebuind a exista un raport cauzal.

Constrângerea exercitată împotriva statului

Constrângerea exercitată asupra unui stat prin ameninţare sau prin folosirea forţei, cu violarea principiilor de drept internaţional incaroporate în Carta O.N.U. (art. 52 din Convenţia de la Viena din anul 1969) constituie o violare gravă a dreptului internaţional, sancţionată cu nulitatea absolută a tratatului în cauză. Coordonatele de esenţă ale problemei au fost remaniate fundamental odată cu interzicerea folosirii forţei în relaţii internaţionale.

În dreptul internaţional clasic, tratatelor încheiate sub imperiul ameninţării cu forţă sau al folosirii forţei, nu li s-a refuzat validitatea, deoarece erau considerate a fi consecinţele unei activităţi licite, din moment ce folosirea forţei era admisă. În prezent, Carta O.N.U., în art. 2 paragraful 4 a formulat în termeni generali regula interzicerii recurgerii la ameninţarea cu forţa ori la folosirea ei, fie împotriva integrităţii teritoriale ori independenţei politice a vreunui stat, fie în orice alt mod incompatibil cu scopurile Naţiunilor Unite.

Faţă de aceste principii, soluţia clasică a validităţii tratatelor impuse prin violenţă nu mai este aplicabilă decât tratatelor încheiate ca urmare a folosirii licite a forţei, sancţiunea nulităţii lovind tratatele încheiate în urma exercitării oricărei constrângeri materiale interzise. Articolul 52 din Convenţia de la Viena din anul 1969 foloseşte tehnica de referinţă la o regulă exterioară, trimiţând atât la Carta O.N.U. cât şi la principiile pe care aceasta le-a încorporat. În acest mod a fost consacrată regula nevalidităţii unui tratat încheiat prin ameninţarea sau folosirea ilegală a forţei ca o soluţie de lex lata³⁶ o aplicare a principiilor Cartei, în privinţa exprimării consimţământului de a fi legat prin tratat.³⁷

Convenţia postulează interdicţia generală, aplicabilă tuturor statelor, de a recurge la forţa ilicită. Constrângerea prohibită nu a fost definită, situaţie în care anumite state au dorit elaborarea unei reguli, fie pentru a-I restrânge conţinutul, spre exemplu doar la forţa armată (ţările occidentale), fie pentru a-i extinde aria de aplicare la alte forme de constrângere, cum ar fi presiunea economică (ţările lumii a treia).³⁸ În acest sens, Actul final al Conferinţei de la Viena a înserat în conţinutul sau ,,Declaraţia privind interdicţia constrângerii militare, politice sau economice cu cazia încheierii de tratate”, în care formal se face referire şi se condamnă diferitele forme de presiune de natură militară, politică sau economică din partea unui stat în vederea constrângerii unui alt stat pentru a îndeplini un act legat de încheierea unui tratat cu violarea principiilor de egalitate suverană a statului şi a libertăţii de consimţământ.³⁹

Cu toate acestea, declaraţia nu aduce decât o satisfacţie morală statelor lumii a treuia, deoarece Actul final care a fost încorporate nu are nicio autoritate juridical din moment ce nu face parte din Convenţie şi, în consecinţă, statul nu poate invoca nulitatea unui tratat încheiat în temeiul unei simple presiuni. Inserarea în conţinutul art. 52 a sintagmei ,,principiile de drept internaţional inserate în Cartă” ridică problema aplicării în timp a regulii care constituie corpul textului. În mod necesar ea preexistă art. 52 din Convenţie şi problema care se pune este momentul de la care pincipiul interzicerii forţei ilicite a intrat în dreptul pozitiv. În acest sens, s-a reţinut că regulă se aplică de la data intrării în vigoare a convenţiei, care nu are putere retroactive, nefiind necesar a se stabili data existenţei regulii cutumiare pe care o modifică. În acest fel s-a subliniat că în Cartă s-au codificat principii de dpret internaţional, cutumiare, preexistente, care erau lex lata înainte de adoptarea Cartei şi opozabile tuturor statelor.⁴⁰

În acelaşi timp, regula exterioară Convenţiei se poate dezvolta în viitor, prin lărgirea ariei conţinutul noţiunii de constrângere prohibită, rezervată în present celei militare, la alte forme de constrângere, fără character armat. Aceasta înseamnă însă deplasarea chestiunii din materia validităţii tratatelor, spre alte argumente decât cele privitoare la constrângere, pentru a repune în discuţie tratatele care nu au fost încheiate pe baza egalităţii suverane a părţilor: teoria abuzului de drept, schimbarea fundamentală a circumstanţelor în care a fost încheiat tratatul ori incompabilitatea lui cu normele ius cogens.⁴¹

Teoria tratatelor inegale constituie un eseu de sistematizare a principiului iliceităţii constrângerii nearmate la încheierea tratatelor.⁴² Prin încheierea lor, statele puternice din punct de vedere politic, militar şi economic impun statelor mai slabe condiţii inegale şi prestaţii împovărătoare pentru acestea din urmă.⁴³

În realitate, inegalitatea prestaţiilor părţilor contractante constituie o încălcare a egalităţii în drepturi, deci a unui principiu cu character de ius cogens şi nu se poate reţine opinia potrivit cu care nulitatea tratatului ar rezulta din modalitatea prin care a fost impusă, respective constrângerea prin care s-au obţinut condiţii împovărătoare pentru o parte şi avantajoase pentru cealaltă, similară cu leziunea din dreptul civil. Lipsa de validitate a tratatelor inegale constituie o cauză de nulitate, legată însă exclusiv de obiectul lor şi nu de consimţământul viciat.⁴⁴
2.3 Caracterul licit al obiectului
Obiectul tratatului trebuie să fie licit. Lipsa acestei condiţii de validitate plasează tratatul în contradicţie cu ordinea publică internaţională.
2.3.1 Ordinea publică internaţională
Ordinea publică internaţională, ca şi alte concepte cum ar fi echitatea ori buna-credinţă, are un caracter ambiguu datorat multitudinii de valori la care face referinţă şi a insuficienţei sistemului legal internaţional⁴⁵. Controversa asupra existenţei unei ordini publice internaţionale a fost relansată de Convenţia de la Viena din anul 1969, însă problema a constituit şi anterior obiect de preocupare în doctrina şi jurisprudenţa internaţională.