Universitatea transilvania braşOV



Yüklə 154,91 Kb.
səhifə2/3
tarix29.07.2018
ölçüsü154,91 Kb.
#62147
1   2   3

Doctrina. De la referinţe timide, până la ius cogens, componenta esenţială a ordinii publice, tendinţa a fost de a recunoaşte existenţa unei ordini publice internaţionale, deşi îndoielile continuă sub anumite aspecte asupra viabilităţii conceptului într-o societate atât de diferită ca cea internaţională. Astfel, potrivit Şcolii dreptului natural ,,toate tratatele şi toate obiceiurile contrare a ceea ce prescrie legea necesară a naţiunilor sau ceea ce aceasta interzice, sunt ilicite”.46 În secolul al XIX-lea, obiectul unui tratat putea fi doar ceea ce era posibil şi moral iar statele puteau ajuta în mod direct un stat amentintat prin comportamentul injust al unui alt stat care afecta astfel ordinea publică internaţională.47

Nedistins de morala internaţională sau de etica internaţională, conceptul de ordine publică internaţională a fost considerat a fi expresie a regulilor de moralitate internaţională atât de convingătoare încât fac parte din regulile de drept general recunoscute de naţiunile civilizate48, tribunalele internaţionale putând refuza, peste poziţia părţilor, aplicarea unui tratat care este ,,în mod clar contrar unumanitatii, moralei corecte sau ordinii internaţionale corecte sau eticii de comportare internaţională recunoscută.”49

Nu lipsesc referirile la unele principii de moralitate existente în fiecare comunitate civilizată care nu pot fi ignorate sau modificate50 şi aceleaşi consideraţii ce se aplică comunităţilor naţionale trebuie să se aplice mutatis mutandis şi comunităţii internaţionale, deoarece imoralitatea, indecenţa etc., sunt în mod egal intolerabile în ambele comunităţi.51 Substanţializată prin morală ori etică, coordonate care tind să se obiectiveze în dreptul pozitiv, conceptual de ordine publică a fost apreciat că fiind lipsit de utilitate practică din moment ce nu există o comunitate internaţională.

Jurisprudenţă. În cauza Oscar Chinn, judecătorul Walter Schücking a reţinut în opinia sa separată că instanţa internaţională ,,nu ar putea niciodată să aplice o convenţie ai cărei termeni să se împotrivească moralei publice’’.52

În cauza strâmtorii Corfu, C.I.J. a dedus obligaţia Albaniei de a face cunoscută public existenţa unui câmp de mine în apele albaneze ,,din considerente elementare de umanitare, mai exacte în timp de pace decât în timp de război53, iar în cauza Rezervelor de la Convenţia de prevenire şi pedepsire a genocidului, negarea din partea unui stat a dreptului de existenţa a unor grupuri umane a fost reţinută ca fiind ,,împotriva dreptului moral şi a spiritului şi scopului O.N.U. făcând referiri la ,,interesul comunităţii”.54

Tribunalul Militar al S.U.A. de la Nürenberg a declarat că folosirea prizonierilor militari de război francezi la producţia de armament germană, este contrară bunelor moravuri şi prin urmare ilegală în raport cu dreptul naţiunilor.55

Cu toate acestea, conceptul de ordine publică internaţională, având ca fundament interesele comune universale, dincolo de impreciziunile în privinţa conţinutului său, pare a fi de netăgăduit ca existenţă. Aceasta rezultă din practica statelor care omogenizează valorile şi interesele dezvăluite în manifestaţiile publice ale statelor, şi este supusă evoluţiei ca şi acestea din urmă, reprezentând o balanţă între cerinţele acordurilor internaţionale şi nevoile naţionale. Ordinea publică poate fi invocate în a angaja statele la un anumit comportament Astfel, domeniul drepturilor omului confirmă funcţiunea pozitivă a ordinii publice. Multe dintre aceste drepturi sunt definite în termini generali, sensul lor fluctuează în timp, iar diferenţele culturale dintre naţiuni necesită ajustări în aplicarea lor. În acest sens, există o serie de acorduri care invocă în mod particular ordinea publică pentru implementarea lor: Convenţia europeană pentru protecţia drepturilor omului şi libertăţile fundamentale (art. 8 paragraful 2); Convenţia asupra drepturilor copilului (art. 13 par. 2) etc.

C.I.J., în cazul Barcelona Traction, s-a referit la obligaţiile erga omnes, ca fiind ,,obligaţiile unui stat faţă de comunitatea internaţională ca un tot”56, iar în cazul privind Activităţile militare şi paramilitare în şi împotriva Nicaragua a reţinut următoarele: ,,Consideraţia esenţiala este că atât Carta, cât şi dreptul internaţional usual curg dintr-un principiu fundamental comun care scoate în afara legii folosirea forţei în relaţiile internaţionale.57

Tribunalul de Arbitraj, în cauza S.U.A. – Regatul Norvegiei, cunoscută ca Reclamaţii ale proprietarilor de nave maritime norvegieni, confirmă faptul că, privitor la contracte, ,,ordinea publică internaţională, nu este în mod evident un jalon” atunci când tribunalul judecă un contract între părţi, însă dreptul public al uneia dintre părţi ar putea să pară contrar ordinii publice internaţionale şi un tribunal nu poate fi legat de dreptul municipal al statelor părţi la arbitraj.58 Din cele ce preced rezultă că ordinea publică internaţională există ca un element al legii publice internaţionale, cu toată diversitatea de valori existente în societatea internaţională şi insuficienţa sistemului legal internaţional.59 Se impune însă a se distinge între ordinea publică şi ius cogens. Ordinea publică are o sferă de cuprindere mai extinsă decât ius cogens, deoarece acoperă întreabă ordine juridică, inclusive scopurile spirituale şi sociale.


2.3.2 Consacrarea normelor ius cogens prin Convenţia de la Viena din 1969
Două texte inserate în corpul Convenţiei de la Viena din 1969 constituie sediul materiei în privinţa normelor imperative: art. 53 şi art. 64. Astfel, articolul 53 din Convenţie statuează: ,,Este nul orice tratat în momentul încheierii sale, daca este în conflict cu o normă imperativă a dreptului internaţional general. În sensul prezentei Convenţii, o normă a dreptului internaţional general este o normă acceptată şi recunoscută de comunitatea internaţională a statelor în ansamblul ei drept norma de la care nu este permisă nici o derogare şi care nu poate fi modificată decât printr-o nouă normă a dreptului internaţional general având acelaşi caracter.” De asemenea, potrivit art. 64 din Convenţie, ,,Dacă survine o nouă normă imperativă a dreptului internaţional general, orice tratat existent care este în conflict cu această normă, devine nul şi îşi încetează efectele.”

Definirea normei de ius cogens potrivit Convenţiei de la Viena din anul 1969 implică realizarea cumulativa a trei coordonate: să fie imperativa; să aparţină dreptului internaţional general; să constituie temei de nulitate a tratatului încheiat prin încălcarea dispoziţiilor ei.60

Norma imperativă. Norma imperativă nu se identifică cu normă obligatorie. Toate normele de drept internaţional sunt obligatorii pentru state şi violarea lor antrenează consecinţe juridice ca efect al săvârşirii unui fapt ilicit.61 În acelaşi timp normele dreptului internaţional au un character dispozitiv, caracteristică de esenţă a dreptului internaţional – constând în aceea că statele sunt concomitant atât subiecte, cât şi obiecte ale regulilor create prin tratat – permiţând statelor să înlăture în raporturile dintre ele norme existente ori să creeze altele noi, care să impună obligaţii diferite de cele ale dreptului internaţional general. Or, normele ius cogens interzic acest tip de derogare în raporturile reciproce dintre state. Mai mult, un stat nu poate deroga de obligaţiile pe care le impune o normă ius cogens, faţă de un alt stat nici cu consimţământul acelui stat (prin tratat). Prin urmare, norma ius cogens prezintă un caracter prohibitive, în sensul că interzice orice derogare de la dispoziţiile sale. Această trăsătură a normei ius cogens a fost subliniată şi în jurisprudenţa internaţională.

În cauza Delimitării frontierei maritime Guineea Bissau, Tribunalul arbitral a reţinut că, ,,din punct de vedere al drepturilor tratatelor, ius cogens reprezintă caracteristica proprie anumitor norme juridice de a nu fi susceptibile de derogare prin voinţa părţilor.”62

În Avizul nr. 1 din 1991, Comisia de arbitraj a Conferinţei europene pentru pace în Iugoslavia a precizat că statele rezultate din disoluţia R.S.F.I. trebuie să regleze prin acord modalităţile de succesiune a statului, însă cu respectarea normelor imperative de drept internaţional general care se impun tuturor părţilor la succesiune.63

Prohibiţia se referă la imposibilitatea statelor de a deroga de la normele ius cogens, deoarece regulile de acest tip protejează interese şi valori care exced celor individuale ale statelor.



Norma de drept internaţional general. Potrivit Convenţiei, ius cogens este constituit în întregime din dreptul internaţional general. Prin urmare norma are caracter universal şi nu poate fi modificată decât printr-o normă având acelaşi caracter, ceea ce conduce în mod necesar la concepţia unei societăţi internaţionale universale. Dreptul internaţional general însă nu este definit prin convenţii şi suprimarea noţiunii de ,,tratat multilateral general” care figura în proiectul adoptat de C.D.I. în anul 1963, pune problema de a şti dacă un tratat poate stabili sau nu norme de drept internaţional general.

Cu toate acestea, există un consens în a defini dreptul internaţional general ca fiind totalitatea normelor aplicabile tuturor statelor membre ale comunităţii internaţionale spre deosebire de dreptul internaţional particular (regional, local sau bilateral), aplicabil doar unora dintre ele. Dreptul internaţional general astfel conceput îşi găseşte expresia în ius cogens, care nu permite nici unui stat posibilitatea juridical de a se sustrage de la aplicarea sa.64 Precizarea din textul Convenţiei privitoare la faptul că ,,norma nu poate fi modificată decât printr-o nouă normă a dreptului internaţional general având acelaşi caracter” aduce în discuţie trăsătura normelor ius cogens. Aceasta înseamnă că, din moment ce nici o derogare nu este permisă de la aceste norme, un tratat nu poate modifica o normă imperativă. Or, dacă norma ius cogens aparţine dreptului pozitiv şi nu a celui natural, nici o modalitate de formare a dreptului internaţional general nu poate da naştere normei ius cogens, în afara normelor care au stat la baza dreptului internaţional general.65

Cu toate acestea, deşi Convenţia nu conţine nici o prevedere în acest sens, singura în măsură a contribui la evoluţia normelor ius cogens este doar cutuma. Aceasta înseamnă a distinge între regulile generale cutumiare din care s-a format şi ius cogens şi caracterul lor imperativ care le imprimă o calitate superioară ce rezultă dintr-un process autonom, exterior dreptului cutumiar şi care, în esenţă, reprezintă mai mult un mod de selecţie a normelor existente decât un mod de formare a altora noi. În această logică, ius cogens se bazează pe regulile preexistente pe care le ridică la acest statut.

Constituie temei de nulitate a tratatului încheiat prin încălcarea dispoziţiilor ei. Această caracteristică este de esenţa normelor ius cogens. Sancţiunea nulităţii lipseşte de efecte juridic un tratat încheiat cu încălcarea normelor ius cogens şi relevă importanţa pe care această categorie de norme o prezintă pentru societatea internaţională. De aici rezultă că normele ius cogens ocupă un loc primordial în ierarhia normelor de drept internaţional, constituind fundamentul dreptului internaţional însuşi, ierarhizare care rezultă din chiar dispoziţiile art. 53 din Convenţie.
2.3.3 Determinarea normelor ius cogens
A determina apartenenţa unei norme, categoriei de ius cogens, înseamnă a lua în considerare atât conceptual de lege lată cât şi pe cel de lege ferenda, pentru a afla modalitatea de penetrare a normei în dreptul obiectiv.66

O primă observaţie este relevată de împrejurarea că normele ius cogens sunt în mod esenţial legate de elementele materiale, fără a fi nevoie de mecanisme autoritare generatoare de legi, deoarece orice regulă de drept internaţional general poate deveni o normă ius cogens.67 Apariţia lor depinde de un anumit nivel de dezvoltare a societăţii internaţionale care să-I confere normei ius cogens acest caracter, societate caracterizată prin suficienta coeziune, pentru ca un acord să se realizeze între membrii săi în privinţa unor concepţii etice comne şi pentru că interesele commune să fie sufficient conştientizate. Acesta este minimul necesar, dincolo de care norma ius cogens nu se poate constitui în dreptul pozitiv.68

O a doua observaţie rezultă din sancţiunea nulităţii actului care se aplică în cazul încălcării lui, ceea ce nu implică recursul la o forţă de constrângere irezistibilă, respectarea lor circumscriindu-se climatului general al respectării tuturor normelor juridice. Identificarea caracterului de normă imperativă trebuie să se face în contextual unui process care să angajeze întreabă societate internaţională şi, prin urmare, tocmai sancţiunea nulităţii care se aplică în caz de încălcare a ei trebuie să fie stabilită în fiecare caz în care se pretinde ca o normă a dreptului internaţional general este imperativă.69 Prin urmare, doar determinarea în concret poate stabili caracterul de normă imperativă.

În literatură s-au identificat o serie de criterii generale a căror aplicare ar putea permite o astfel de indentificare70, împărţite în două categorii: criterii privind obiectul normei, care au un caracter general şi se aplică atât normelor convenţionale, cât şi celor cutumuare, şi criterii cu caracter ethnic, care se întemeiază fie pe analiza clauzelor unor tratate multilaterale, fie pe anumite aspecte de ordin procedural, aplicabile de regulă normelor convenţionale.71 Criteriile cu caracter general-teoretic iau în considerare valorile protejate de normă de drept internaţional şi, prin urmare, dacă valorile apărate de o normă de drept internaţional sunt fundamentale, interesând comunitatea internaţională în ansamblul ei, acestea vor avea caracterul de norme ius cogens.

În categoria criteriilor de ordin tehnic au fost incluse clauzele din tratatele multilaterale (de exemplu, art. 103 din Carta O.N.U.) sau interzicerea de a face reserve la un tratat multilateral, ca prezumţie a intenţiei statelor de a conferi normelor caracter de ius cogens.

De asemenea, drept criteriu tehnic de ordin procedural, a fost invocat art. 62 din Statutul C.I.J. care admite intervenţia unui stat terţ într-o cauză judecată de Curte, dacă socoteşte că hotărârea Curţii ar afecta un interes al său de ordin juridic, cotestat însă, din moment ce aplicarea lui este determinată de stabilirea în prealabil a caracterului ius congens a normei pentru care orice stat poate interveni.72

Din cele ce preced se poate reţine că art. 53 din Convenţia de la Viena a formalizat o stare de fapt şi a dat dreptului imperative toată valoarea sa pentru a-l face o normă separate cu un rol major în dreptul internaţional. Sub acest, aspect, caracterizarea activităţii C.D.I. în formularea responsabilităţii internaţionale a statelor şi, în particular, a normelor internaţionale fundamentate pe norma de ius cogens constituie un progress în dezvoltarea bazei constituţionale a dreptului internaţional care are ca bază soluţia de principiu oferită de Convenţia de la Viena din anul 1969.
Capitolul 3. Lipsa condiţiilor de validitate. Nulitatea tratatului
Convenţia de la Viena a codificat cauzele de nulitate a tratatelor şi le-a stabilit regimul juridic. Anterior Convenţiei, doctrina nu admitea aplicaţia în dreptul internaţional a nulităţii absolute. Singura nulitate admina era cea cu caracter relative deaorece principiul efectivităţii constituia un procedeu general de remediere a iregularităţilor produse la încheierea unui tratat, care astfel era în măsură să producă efecte juridice.73 În acelaşi sens, nici jurisprudenţa nu a admis aplicarea sancţiunii nulităţii absolute unei sentinţe arbitrale viciată prin exces de putere ori de violare a compromisului, iregularităţi grave, care ating interesul public, ar fi trebuit sancţionate.74

Convenţia de la Viena din anul 1969, a reţinut existenţa cumulativă a două tipuri de nulitate, cărora le-a individualizat regimul juridic specific constând în aplicaţia principiului divizibilităţii şi a consimţământului aspura iregularităţii pentru statul victimă, precum şi asupra dreptului statului victimă de a invoca viciul de care este lovit tratatul.




3.1 Distincţia între aceste două tipuri de nulitate
Nulitatea relativă. Patru cazuri de nulitate relative au constituit obiect de reglementare a Convenţiei de la Viena din anul 1969 şi, în substanţa lor, cu excepţia constrângerii privesc neregularităţile de consimţământ. Astfel, sunt sancţionate cu nulitatea relativă: violarea unei dispoziţii de drept intern (art. 46), eroarea (art. 48), dolul (art.49) şi coruperea reprezentantului unui stat (art. 50). În toate aceste patru cazuri de nulitate, fiecare text de inserţie a viciului de consimţământ, deschide posibilitatea invocării neregularităţii consimţământului dat la încheierea tratatului, de către statul victimă, consecinţă a proteguirii unui interes particular.

Caracterul relativ al nulităţii rezultă din dospozitiile art. 45 din Convenţie care conferă posibilitatea statului victimă de a acoperi neregularitatea produsă.75 În termenii acestui text, statul victimă nu poate invoca niciunul dintre aceste cazuri de nulitate în cazul în care, cunoscându-le, ,,a acceptat explicit să considere că tratatul este valid” [lit. a)] sau în raport de conduita sa trebuie considerat ,,că a achiestat la validitatea tratatului” [lit. b)]. În privinţa actelor îndeplinite în temeiul unui tratat fundamentat pe eroare, prin excepţie de la regula retroactivităţii efectelor nulităţii, se aplică art. 69 paragraful 2 din convenţie dându-se semnificaţie principiului bunei-credinţe.



Nulitatea absolută. Cazurile de nulitate absolută sunt cele reglementate de Convenţia de la Viena din anul 1969, prin art. 51 (constrângerea exercitată asupra reprezentantului unui stat), art. 52 (constrângerea exercitată asupra statului prin ameninţarea cu forţă sau folosirea forţei) şi art. 53 (încălcarea unei norme de ius cogens).76 În toate aceste situaţii, interesul proteguit este general, indiferent dacă constă în descurajarea recursului la constrângerea ilicită în ambele cazuri de constrângere sau în apărarea ordinii publice internaţionale.

Caracterul absolut al nulităţii rezultă din acelaşi art. 45 din Convenţie care exclude posibilitatea confirmării tratatului afectat de unul dintre aceste vicii. Textele art. 51, art. 52 din Convenţie nu indică în vreun fel dacă beneficiarul dreptului de a invoca nulitatea este partea contractantă ori o altă parte interesată, părând a fi în contradicţie cu dispoziţiile art. 65 şi art. 66 din Convenţie, după care acţiunea în nulitate aparţine doar părţilor contractante.77 Cu toate acestea este unanim admisă posibilitatea invocării nulităţii absolute de orice parte interesată, indifferent dacă este parte contractantă sau nu.


3.2 Procedura de anulare
Existenţa unei cauze de nulitate nu este suficientă prin ea însăşi să antreneze consecinţe juridice. Convenţia de la Viena din anul 1969 a reglementat o procedură specială cu privire la formele şi modalităţile prin care se declanşează procesul menit sad ea efecte juridice cauzelor de nulitate cât şi cu privire la reglementarea eventualelor diferende.78
3.2.1 Declaraţia de nulitate
Conform art. 65 din Convenţie, partea care invocă o cauză de nulitate, trebuie în prealabil să notifice în scris pretenţia să celorlalte părţi, indicând în acelaşi timp măsura avută în vedere precum şi motivele acesteia. Declaraţia de nulitate poate fi formulata oricând, deoarece Convenţia nu a stabilit în raport de momentul descoperirii faptului constituitiv al cauzei de nulitate nici un termen.79

Dacă într-un termen care, cu excepţia cazurilor de urgenţă deosebită, nu poate fi mai mic de 3 luni de la primirea notificării, nici o parte nu a făcut obiecţii, partea notificanta poate declară ea însăşi nulitatea tratatului. Această declaraţie se înserează într-un instrument, supus comunicării celorlalte părţi, în temeiul art. 67 din Convenţie. În ipoteza în care instrumentul nu este semnat de şeful statului, de şeful guvernului ori de ministrul afacerilor externe, reprezentantul statului care face comunicarea instrumentului poate fi invitat să facă dovadă deplinelor puteri.

Notificarea sau instrumentul poate fi revocat în orice moment înainte de a fi produs efecte juridice. Până la expirarea termenului de trei luni, tratatul litigious rămâne în vigoare.
3.2.2 Reglementarea diferendelor
Constatarea de către cealaltă parte ori celelalte părţi a cauzelor de nulitate prin intermediul unei obiecţii, are semnificaţia juridical a unui diferend80, situaţie în care părţile, conform art. 65 din Convenţie, trebuie să recurgă la mijloacele de soluţionare paşnică a diferendelor, prevăzute în art. 33 din Carta O.N.U., negocieri, mediaţiune, anchetă, conciliere, arbitraj, reglementarea pe cale judiciară sau în cadrul organizaţiilor regionale sau orice alt mijloc de rezolvare paşnică ales de părţi.81

Particularităţi marcante imprimă acestor dispoziţii art. 68 din Convenţie. Potrivit acestui text, dacă în termenul de 12 luni de la data formulării obiecţiei nu s-a ajuns la o soluţie amiabilă, se va aplica una din cele două proceduri ininitate de text, după distincţia operată între nulitatea izvorâtă din conflictul unui tratat cu normele imperative (art. 53 şi art. 64 din Convenţie) şi celelalte cauze de nulitate.

Prima ipoteză, vizată de art. 66 lit. a) din Convenţie, care se aplică tratatului contrar unei norme ius cogens, conferă părţilor la un diferend atât posibilitatea supunerii lui spre soluţionare arbitrajului, dar şi C.I.J., printr-o cerere unilaterală formulată de oricare dintre părţile la diferend, situaţie în care competenţa C.I.J. este obligatorie. Ipoteza secundă priveşte celelalte cazuri de nulitate şi este reglementată de art. 66 lit. b) din Convenţie, potrivit cu care părţile pot recurge la procedura concilierii indicate în anexă la Convenţie. Aceasta este un mecanism obligatoriu de conciliere. Fiecare parte poate adresa o cerere Secretariatului General O.N.U., care o înaintează unei comisii de conciliere compusă din 5 membri. Aceasta înseamnă că deschiderea procedurii de conciliere nu este în mod direct legată de iniţiative unei părţi, ci doar eşecul medierii, instrumentată de secretarul general, îl oblige pe acesta să sesizeze comisia de conciliere care nu are posibilitatea de a lua o decizie obligatorie întocmai ca un arbitru sau judecător.82

Acest sistem este reglementat şi de art. 66 paragraful 2 din Convenţia de la Viena din anul 1986 în privinţa diferendului în care parte este o organizaţie internaţională: în acest caz, C.I.J. poate că, la finalul unor proceduri complexe, să pronunţe un aviz consultative pe care toate părţile la diferend să îl accepte ca definitiv.


3.3 Efectele nulităţii
3.3.1 Regimul juridic al nulităţilor
Potrivit art. 69 paragraful 1 din Convenţia de la Viena din anul 1969 ,,Este nul tratatul a cărui nulitate este stabilită în virtutea prezentei Convenţii. Dispoziţiile unui tratat nul nu au forţă juridică.” Textul reglementează caracterul reatroactiv al nulităţii, ceea ce înseamnă că părţile trebuie repuse în situaţia anterioară.

Nulitatea care decurge din încălcarea unei norme imperative, produce efectele vizate de art. 71 paragraful 1 din Convenţie. În temeiul acestui text, părţile sunt obligate să elimine, în măsura posibilului, consecinţele oricărui act îndeplinit pe baza unei dispoziţii care este în conflict cu o normă imperativă a dreptului internaţional general [lit a)] şi să facă în aşa fel încât relaţiile lor mutuale să fie conforme cu norma imperativă a dreptului internaţional general [lit b)]. Prin excepţie de la regula neretroactivităţii, în ipoteza apariţiei unei norme imperative noi, nulitatea tratatului operează doar pentru viitor, deoarece, la momentul încheierii lui, corespundea exigenţelor de validitate şi, prin urmare, actele anterior executate în temeiul tratatului, până la anularea sa, îşi conservă validitatea. Putem spune că, în realitate, este vorba despre o încetare a tratatului şi nu de anularea lui, atâta vreme cât art. 64 din Convenţie foloseşte sintagma ,,devine nul şi îşi încetează efectele.” De asemenea, nu operează retroactivitatea efectelor nulităţii tratatului, nici în ipoteza în care viciile de la consimţământ au fost descoperite după executarea tratatului, împrejurare care ar adduce grave perturbări în privinţa repunerii părţilor în situaţia anterioară.


Yüklə 154,91 Kb.

Dostları ilə paylaş:
1   2   3




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin