Ion Budai Deleanu



Yüklə 1,94 Mb.
səhifə31/50
tarix12.01.2019
ölçüsü1,94 Mb.
#96109
1   ...   27   28   29   30   31   32   33   34   ...   50

Judecată de valoare asupra unor diverse probleme, pe care le conţine un program sau o declaraţie, şi care, altfel, ar fi fost probabil rezolvate nuanţat; c) Dacă obiectul angajării răspunderii îi constituie un proiect de lege, proocedurii legislative obişnuite i se substituie una ce a fost redusă la ultima expresie: votul tacit; d) Atunci când nu se depune o moţiune de cenzură, Guvernul îşi consolidează poziţia, lipsa moţiunii echivalând cu un vot de încredere.

Ipotezele de angajare a răspunderii pot fi grupate în două categorii: A°. Angajarea răspunderii asupra unui program sau asupra unei declaraţii de politică generală; B°. Angajarea răspunderii asupra unui proiect de lege.

A. Distincţia dintre „program” şi „declaraţie” este fragilă156. Totuşi, s-ar putea considera că „programul”, deşi nu este punctual, pentru un anumit domeniu, pentru un sector sau pentru rezolvarea unei probleme determinate, el defineşte, în linii generale, politica pe care Guvernul intenţionează să o transpună în practică. „Declaraţia”, după o anumită perioadă de funcţionare a Guvernului, ar fi pretextul reconsolidării sprijinului parlamentar şi al sporirii credibilităţii Guvernului157. Declaraţia este, oricum, mai vagă, programul este mai concret.

Atât una, cât şi cealaltă sunt integrate aceleiaşi proceduri, care are ca rezultat transferarea tehnicii votului tacit şi global în domeniul controlului parlamentar. Într-adevăr, cum precizează art. 113, alin. 3 din Constituţie, dacă Guvernul nu a fost demis, „programul sau declaraţia de politică generală devine obligatorie pentru Guvern”158.

B. Angajarea răspunderii asupra unui proiect de lege constituie un „artificiu ingenios”159 şi – am zice – agresiv pentru obţinerea adoptării unei legi pe o altă cale decât cea obişnuită, bulversând procedura legislativă obişnuită160.

P. Pactet, op. Cit, p.; Ph. Parini, op. Cit, p. 211. Ibidem.

Formularea nu este potrivită, întrucât, în mod obişnuit, Guvernul nu trebuie să recurgă la procedura angajării răspunderii lui politice pentru ca un „propriu” program sau o „proprie” declaraţie să-i fie obligatorie. Sensul textului ar fi trebuit să fie acela că programul sau declaraţia se consideră acceptate de Parlament. (S-a voit însă să se evite ideea de „însuşire” de către Parlament a programului sau declaraţiei, acestea J^buind să rămână propriile acte ale Guvernului). 16() B. Jeanneau, op. Cit, p. 290.

Este – spunea Ch. Raig (op. Cit., p. 89) – un „veritabil escamotaj al dreptului filamentului”. Cu atât mai mult cu cât, întrucât legea fundamentală nu distinge, într-adevăr, parlamentarii au de ales între: a) Posibilitatea de a nu depune o moţiune de cenzură şi, în această situaţie, textul proiectului de lege161 se consideră adoptat în întregime162, fără un vot explicit asupra lui163; b) Posibilitatea de a depune o moţiune de cenzură, situaţie în care, dacă aceasta nu este admisă, votul negativ asupra moţiunii se transformă într-un vot pozitiv – rezultat din cumulul voturilor negative cu cele de abţinere, precum şi cu cele virtuale ale parlamentarilor absenţi – în favoarea proiectului de lege: c) Posibilitatea de a depune o moţiune de cenzură şi dacă aceasta este admisă, proiectul de lege este respins, iar Guvernul demis.

Totdeauna deci atât votul implicit – prin nedepunerea unei moţiuni de cenzură – cât şi votul explicit au o dublă semnificaţie: exprimarea poziţiei Parlamentului faţă de Guvern şi exprimarea poziţiei lui faţă de proiectul de lege.

Sistemul este extrem de eficace şi cu dublu rezultat.

Numai în două situaţii, Parlamentul poate reveni asupra legii adoptate în condiţiile arătate, şi anume atunci când Preşedintele Republicii, primind legea pentru promulgare, cere reexaminarea acesteia (art. 113, alin. 4), precum şi atunci când, în condiţiile prevăzute de art. 144, alin. 1, litera „a” şi de art. 145, alin. 1 din Constituţie, Curtea Constituţională formulează o obiecţie de neconstituţionalitate. În prima situaţie, Parlamentul decide, în şedinţa comună a celor două Camere164; în cea de-a doua situaţie, legea este poate fi astfel pus în discuţie atât proiectul unei legi ordinare, cât şi proiectul unei legi organice. (N-ar putea însă face obiectul unei asemenea proceduri proiectul unei legi constituţionale, pentru prea simplul şi suficientul motiv că Guvernul – în sensul art. 146, alin. L din Constituţie – nu are el însuşi iniţiativă în această materie).

161 întrucât Constituţia precizează că este vorba de textul unui „proiect de lege”, urmează ca, într-o interpretare restrictivă, să formulăm concluzia că nu poate face obiectul acestei proceduri orice „text” susceptibil de votare.

162 Eventualele amendamente ale parlamentarilor nu sunt supuse discuţiei. Ei pot-face intervenţii pe marginea unui anumit articol din proiect, dar respectivul articol nu se supune votului. Guvernul poate însă să retragă proiectul de lege de pe ordinea de zi_ sau îl poate transforma într-o iniţiativă legislativă obişnuită.

163 Printr-o voinţă tacită şi prezumată, proiectul de lege este adoptat. (G. Burdeau, oprit, p. 613.)

164 Art. 113, alin. 4 din Constituţie nu precizează cvorumul legal pentru adoptarea legii, după reexaminare, nici dacă cvorumul este diferit, după cum legea este ordinara sau organică. Două soluţii ar fi posibile: a) Având ca reper art. 74, alin. 1 şi 2 din Constituţie, legea organică să fie adoptată cu o majoritate absolută, iar legea ordinara reexaminată potrivit procedurii legislative obişnuite – adică de fiecare Cameră – şi poate fi adoptată în aceeaşi formă cu o majoritate de cel puţin două treimi din numărul membrilor fiecărei Camere, ceea ce are ca rezultat înlăturarea obiecţiei de neconstituţionalitate şi promulgarea obligatorie a legii165.

O problemă încă mai stăruie, şi anume aceea de a şti dacă, cu prilejul reexaminării, deputaţii sau senatorii pot aduce amendamente susceptibile de dezbatere şi de adoptare sau respingere prin vot? Răspunsul este indubitabil afirmativ. Altfel reexaminarea însăşi n-ar mai avea nici un sens. Mai mult chiar, în urma reexaminării, legea poate fi respinsă în întregime166. Aceasta, întrucât legile adoptate prin procedura angajării răspunderii Guvernului nu se bucură de un regim cu o majoritate simplă; b) Având ca reper art. 112, alin. 1, care, pentru admiterea unei moţiuni de cenzură, solicită majoritatea absolută, şi întrucât iniţial legea a fost implicit adoptată prin nedepunerea moţiunii sau prin refuzul moţiunii de cenzură, readoptarea ei – de această dată explicit – să poată fi făcută cu cel puţin majoritatea absolută, înclinăm spre această din urmă soluţie, deoarece ut nune ratio cogit, dacă legea putea fi – implicit – respinsă prin admiterea unei moţiuni de cenzură cu cel puţin majoritatea absolută, ea n-ar putea fi acum adoptată – explicit – cu o majoritate inferioară celei cerută la respingere.

165 O majoritate calificată este, în această situaţie, cu totul justificată, întrucât temeiul reexaminării legii îl constituie neconstituţionalitatea acesteia. Cum se va face însă reexaminarea? In mod obişnuit, legea trimisă spre reexaminare, atunci când Curtea Constituţională formulează o obiecţie de neconstituţionalitate, parcurge procedura urmată la adoptarea ei, în esenţă deci dezbaterea şi votarea, separat, în cele două Camere şi, eventual, medierea. Observând însă dispoziţiile art. 113, alin. 4, dispoziţii derogatorii, de excepţie, s-ar putea spune că acestea trebuie să aibă preeminenţă faţă de cele comune. Aşadar, reexaminarea – şi de această dată – ar urma să se facă în şedinţa comună a celor două Camere. Totuşi, câteva obiecţii posibile la acest raţionament nu trebuie ignorate: a) Art. 113, alin. 4 vizează o ipoteză strictă, aceea a reexaminării la cererea Preşedintelui României şi, ca asemenea ipoteză, ea nu poate fi extrapolată; b) Reexaminarea, în condiţiile art. 145, alin. 1, este ea însăşi o procedură de excepţie: c) Reexaminarea, potrivit art. 145, alin. 1, are Ia bază un cu totul alt temei – formularea unei obiecţiuni de neconstituţionalitate; d) Dacă s-ar proceda în sensul art. 113, alin. 4, existenţa unei majorităţi calificate a fiecărei Camere ar fi anulată, prevederile art. 145, alin. 1 fiind astfel, practic, înlăturate.

Aceasta n-ar atrage eo ipso demiterea Guvernului. Rezultă limpede din dispoziţiile art. 113, alin. 2 că demiterea Guvernului nu se poate face decât printr-o moţiune de cenzură, depusă în termen de 3 zile de la prezentarea, iniţială, a proiectului de lege. Dar, bineînţeles, nimic nu împiedică Parlamentul ca, în condiţiile obişnuite, prevăzute de art. 112, să dea curs unei moţiuni de cenzură, retrăgând astfel încrederea acordată Guvernului.

Juridic special. Ele nu sunt – şi nu pot fi – intangibile167, căci s-ar contrazice astfel însuşi sensul dinamismului legislativ.

În literatura juridică s-au adus în atenţie riscurile care pot decurge, „pentru mersul normal al democraţiei parlamentare în România”, din punerea în aplicare a prevederilor art. 113, alin. 1-3 din Constituţie, cu privire la angajarea răspunderii Guvernului: a) Dacă Guvernul dispune de o majoritate sigură în Parlament, el ar putea face inaplicabilă întreaga procedură legislativă, „în scopul de a da legilor un conţinut cât mai conform intereselor şi aspiraţiilor corpului electoral”. Dar, dacă acesta este „riscul”, credem că el trebuie acceptat, mai ales că mai presus de democraţia parlamentară se află dezideratele majore ale poporului – ca titular al suveranităţii naţionale – exprimate prin corpul său electoral; b) Dacă majoritatea pe care se sprijină Guvernul este fragilă, el ar putea fi ispitit să utilizeze procedura angajării răspunderii politice „pentru a exercita o presiune morală asupra parlamentarilor, puţin compatibilă cu caracterul independent asigurat mandatului lor”. Riscul credem că este anulat prin posibilitatea parlamentarilor de a depune o moţiune de cenzură; c) Prin aplicarea acestei proceduri, rolul Senatului în opera de legiferare „este redus considerabil”, ca urmare a faptului că moţiunea de cenzură se adoptă în şedinţe comune ale celor două Camere, şedinţe în cadrul cărora numărul mic al senatorilor nu poate contrabalansa ponderea voturilor deputaţilor. Dar împotriva unei legi adoptate în cadrul unei asemenea proceduri, senatorilor le rămâne calea justiţiei constituţionale, iar procedura reexaminării legii în urma obiecţiei de neconstituţionalitate admise de Curtea Constituţională poate pune în valoare deplină votul senatorilor. Totuşi, nu pot fi ignorate implicaţiile acestei proceduri substitutive de adoptare a legilor: a) Ceea ce parlamentarii votează nu este un proiect de lege, un program sau o declaraţie de politică generală, ci o moţiune de cenzură. Respingerea unei moţiuni de cenzură nu presupune însă întrunirea unor majorităţi, ca în cazul legilor organice şi ordinare, ci a unei majorităţi contra, ceea ce poate duce la situaţii de-a dreptul

167 De altfel este posibil ca obiecţia de neconstituţionalitate a Curţii Constituţionale să privească legea în întregul ei şi această obiecţie să fie primită de Parlament cu prilejul reexaminării legii.

168 A se vedea: T. Drăganu, op. Cit., p. 192 – 195.

Contradictorii; b) Procedura în discuţie anulează distincţia procedurală dintre legile organice şi cele ordinare.

5°. Procedura suspendării din funcţie a Preşedintelui României nu este, în esenţă, o procedură sancţionatoare'69. Ea este o procedură prealabilă şi obligatorie, în vederea demiterji, precum şi o procedură de control parlamentar. De altfel, prin definiţie, suspendarea trebuie precedată de informare şi control. Numai prin aceste operaţii pot fi stabilite motivele suspendării. Un astfel de demers logic rezultă şi din cuprinsul art. 95 din Constituţie, preşedintele României poate fi suspendat din funcţie, de Camera Deputaţilor şi de Senat – în şedinţă comună şi cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor – în cazul săvârşirii unor fapte grave prin care a încălcat prevederile Constituţiei. Curtea Constituţională, pe temeiul art, 114, alin. 1, lit. „f”, transmite Parlamentului avizul său consultativ pentru propunerea de suspendare din funcţie a preşedintelui. În fine, Preşedintele poate da Parlamentului explicaţii cu privire la faptele ce i se impută.

6°. În termeni identici, sub aspectul valenţelor prerogativelor parlamentare, înscriem aici şi posibilitatea pe care o are Parlamentul ca, în şedinţa comună a Camerelor şi cu votul a cel puţin două treimi din numărul deputaţilor şi senatorilor, să pună sub acuzare pe Preşedintele României pentru înaltă trădare110. Competenţa de

169 A se vedea art. 95, alin. 1 – 3 din Constituţie. Procedura suspendării din funcţie a Preşedintelui României a fost înscrisă, de unii autori, printre mijloacele „controlului de sesizare” a Parlamentului asupra activităţii Preşedintelui Republicii. Aceasta, spre deosebire de „controlul de plină competenţă”, cum este cel prevăzut de art. 92, alin. 2 din Constituţie – „aprobarea” mobilizării generale sau parţiale a forţelor armate – şi de art. 92, alin. 3 din Constituţie – „aprobarea-” măsurilor pentru respingerea agresiunii. (T. Drăganu, op. Cit., p. 179 – 180.)

Aplicând strict principiul „nullum crimen, nulla poena sine lege”, cât timp printr-o lege organică, nu sunt definite elementele constitutive ale acestei infracţiuni, condamnarea Preşedintelui pentru o asemenea infracţiune este exclusă. (T. Drăganu, °Pcit., p. 182). S-a opinat însă că „înalta trădare” nu trebuie încadrată neapărat într-un text din Codul penal, ci, Parlamentul, hotărând punerea sub acuzare şi trimiterea în judecată, stabileşte el însuşi faptele şi le califică drept „înaltă trădare”. (Fi. Vasilescu, în Constituţia României – adnotată şi comentată, cit. Supra, p. 193. Soluţia a fost, se pare, inspirată de unii doctrinari francezi: M. Prellot, op. Cit., p. 684 – 685 şi p. 688; J. Gicquel, op. Cit., p. 688; CI. Leclerq, op. Cit., p. 591; G. Conac, Fr. Luchaire, °Pcit., p. 183). Soluţia oferită este însă inacceptabilă: ea contravine dispoziţiilor categorice ale art. 72, litera „f' din Constituţie, conform cărora infracţiunea, pedepsele judecată aparţine Curţii Supreme de Justiţie, în condiţiile legii. Preşedintele este demis de drept la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare (art. 84, alin. 3).

7°. Pe baza informării în urma controlului parlamentar, Camera Deputaţilor sau Senatul poate cere urmărirea penală „ membrilor Guvernului pentru faptele săvârşite în exercitarea funcţiei lorm. Dacă s-a cerut urmărirea penală, Preşedintele României poate dispune suspendarea din funcţie a celui în cauză. Trimiterea însă în judecată a unui membru al Guvernului atrage ipso facto suspendarea lui din funcţie. Competenţa de judecată aparţine Curţii Supreme de Justiţie (art. 108, alin. 2).

Deşi sumare, dispoziţiile constituţionale reproduse sunt totuşi suficiente pentru a fixa reperele esenţiale ale acestei instituţii: a) Răspunderea penală172 a membrilor Guvernului – inclusiv deci a primului-ministru – este esenţialmente o răspundere individuală şi pentru fapta proprie; b) Deschiderea urmăririi penale „poate” fi solicitată „numai” de subiectele expres şi limitativ determinate prin Constituţie173; c) Solicitarea deschiderii urmăririi penale, în condiţiile art. 108, alin. 2, poate fi făcută numai pentru faptele săvârşite „în exerciţiul funcţiei ministeriale174; d) Această solicitare nu semnifică eo ipso vinovăţia celui în cauză, nu înlătură deci prezumpţia de nevinovăţie, instituită constituţional în favoarea oricărei persoane (art.

T şi regimul executării acestora se reglementează prin lege organică; Parlamentul nu poate fi în acelaşi timp legislator şi judecător; rolul Curţii Supreme de Justiţie s-ar reduce numai aplicarea pedepsei, Parlamentul fiind acela care, reţinând fapta, ar fi calificat-o. (T. Drăganu, op. Cit., p. 183 -184.)

171 Poate, de asemenea, să ceară urmărirea penală a membrilor Guvernului şi Preşedintele Republicii, dar asupra acestui aspect nu stăruim aici.

172 Răspunderea civilă a membrilor Guvernului poate fi angajată în condiţiile dreptului comun.

173 Textul este criticabil sub două aspecte: a) Termenul „poate” sugerează neîndoios că rămâne la aprecierea subiectelor pe care art. 108, alin. 2 le menţionează dacă să ceară sau nu urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru faptele „săvârşite” – aşadar consumate – în exerciţiul funcţiei lor; b) Termenul „numai” exclude posibilitatea sesizării organelor de urmărire penală din partea altor subiecte, precum şi posibilitatea sesizării din oficiu. Sub ambele aspecte, reglementarea contravine principiului postulat la art. 16, alin. 2 din Constituţie: „Nimeni nu este mai presus de lege”.

Ex quo fit, atunci când un ministru săvârşeşte o faptă penală în afara funcţiei ministeriale şi fără o legătură cu ea, urmărirea penală şi judecata se desfăşoară m condiţiile dreptului comun.

23, alin. 8); e) Suspendarea din funcţie a ministrului este facultativă, până la trimiterea lui în judecată, şi de drept, dacă a fost trimis în judecată; f) Judecata aparţine totdeauna Curţii Supreme de Justiţie175. Potrivit art. 68, alin. 2 din Constituţie, calitatea de deputat sau de senator este compatibilă cu funcţia de membru al Guvernului. Aşa fiind, dacă un ministru – în acelaşi timp deputat sau senator -săvârşeşte o faptă penală, lui îi vor fi aplicabile dispoziţiile art. 108, alin. 2, până aici comentate, sau cele ale art. 69 cu privire la imunitatea parlamentară? Depinde de calitatea în care s-a manifestat: -a) Dacă a acţionat ca ministru şi în exerciţiul funcţiei lui, se va face aplicarea art. 108, alin. 2, cererea de deschidere a urmăririi penale, făcută de Camera din care face parte, semnificând totodată, în sensul art. 69, încuviinţarea acesteia pentru trimiterea lui în judecată. Când cererea de deschidere a urmăririi penale aparţine celeilalte Camere sau Preşedintelui României, se va face aplicarea art. Q>9) pentrov ridicarea imunităţii parlamentare de către Camera al cărei membru este; b) Dacă a acţionat ca parlamentar şi în exercitarea mandatului, potrivit art. 70 din Constituţie, el nu răspunde juridiceşte; c) Dacă a acţionat ca simplă persoană, în afara funcţiei ministeriale şi a mandatului parlamentar, va răspunde penal, dar numai după încuviinţarea trimiterii lui în judecată de către Camera din care face parte, aşa cum prevede mik%9 din legea fundamentală.

Secţiunea a 3-a FUNCŢIA DELIBERATIVĂ

Voinţa Parlamentului nu se exprimă numai prin lege – acest „verb perfect al dreptului” – ci în multe alte moduri (de exemplu, prin hotărâri normative sau individuale ori prin acte cu un caracter exclusiv politic) şi în mai multe alte situaţii decât cele legislative. Concis şi clar, funcţia deliberativă nu se identifică cu funcţia în sensul celor prevăzute de art. 108, alin. 3 din Constituţie, printr-o lege privind responsabilitatea ministerială se stabilesc „cazurile” de răspundere şi „pedepsele” aplicabile membrilor Guvernului. Aşadar, această lege poate să se abată de la cea comună sub cel puţin două aspecte: incriminarea doar a anumitor fapte ca infracţiuni, aPlicarea doar a anumitor pedepse. Sub ambele aspecte, legea va fi discutabilă, mai ales dacă ea va avea ca rezultat instaurarea unui regim penal privilegiat.

Legislativă. Prima are o sferă mai largă; cea de-a doua este o componentă a celei dintâi.

Totuşi, Parlamentul excelează ca autoritate legiuitoare Această preţiozitate îşi găseşte confirmarea şi în Constituţie-Parlamentul este „unica autoritate legiuitoare a ţării” (art. 58, alin. 1) Iată motivul pentru care, examinând funcţia deliberativă a Parlamentului, examinăm în fapt funcţia lui legislativă.

218. Actele juridice ale Parlamentului. Camera Deputaţilor şi Senatul – ne precizează art. 64 din Constituţie – adoptă legi hotărâri şi moţiuni. Indicarea „actelor juridice” ale celor două Camere – şi implicit ale Parlamentului – este expresă şi limitativă176. Aşa fiind într-un posibil silogism disjunctiv, urmează să conchidem: sau Camerele şi Parlamentul nu pot emite alte acte juridice sau, emiţând acte ce poartă o altă denumire, ele trebuie considerate ca fiind o varietate a celor arătate. Cea de-a doua ipoteză corespunde realităţii, pentru că, bunăoară, fiecare Cameră îşi adoptă propriul ei „regulament”. (în opinia noastră, aceasta este o hotărâre cu caracter normativ).

1 °. T.p. pUp – incluzându-le aici, în sens larg, şi pe cele constituţionale – sunt acte juridice supreme în arhitectura sistemului juridici7. Ele se~ află la vărtul piramidei surselor formale ale

176 în sensul că enumerarea actelor juridice ale Parlamentului este limitativă, că ele sunt „numerus clausus”, a se vedea de asemenea: M. Constantinescu, I. Muraru, op. Cit, p. 116. În opinia lui T. Drăganu (op. Cit, p. 230 – 231) enumerarea făcută de art. 64 din Constituţie nu este limitativă, întrucât nu există nici o piedică de ordin constituţional ca Parlamentului să i se confere prin legi organice sau ordinare şi alte atribuţii decât cele enumerate de Constituţie, în exercitarea cărora să se instituie o modalitate procedurală specifică, concretizată în acte care, prin conţinutul şi forţa lor juridică, se deosebesc de legile constituţionale, organice şi ordinare, ca şi de hotărârile propriu-zise ale Parlamentului. Aşa cum am arătat şi în ediţia anterioară a acestei lucrări, enumerarea limitativă a actelor juridice ale Parlamentului – pentru înscrierea lor într-un sistem organic de norme, coerent şi stabil, ca dimensiune a statului de drept – nu implică necondiţionat concluzia că nu pot exista, excepţional, acte care să poarte o altă denumire. Numai că asemenea acte vor trebui considerate varietăţi ale celor enumerate de Constituţie, nu tipuri distincte, deosebite de cele enumerate, în afara prevederilor constituţionale. Aşa fiind, de exemplu, actul la care se referă art. 6 al Legii nr. 33/1994 este, sub aspect formal, o „lege” sau – în sensul celor spuse – o varietate de lege; „deciziile” Camerelor de convocare în sesiune extraordinară sunt o varietate de „hotărâri”.

177 Constatarea irepresibilă ne sugerează o întrebare retorică: dacă legea domină în ierarhia normelor juridice, parlamentul nu domină el însuşi în ierarhia puterilor publice? Un răspuns afirmativ ar fi iarăşi un motiv pentru desacralizarea principiu'111 dreptului. Rezultă de aici că: a) Toate celelalte acte juridice normative -^ţppot contrazice legea existentă; nu o pot dilata, nu o pot restrânge, nu o pot abroga; b) Dimpotrivă, stă la discreţia legii posibilitatea de a jnodifica sau de a anula orice acte juridice normative, ce-i sunt de altfel subordonate; c) Legea nu poate fi modificată sau abrogată decât de ea însăşi. Totuşi, relaţia dintre lege şi celelalte acte juridice normative, aparţinând altor autorităţi publice, este modulară. Uneori legea însăşi fixează reglementarea în detaliu. Într-o asemenea situaţie, „spaţiul de mişcare” al altoracte normative subordonate ei este extrem de îngust sau, practic, inexistent, alteori însă legea fixează doar cadrul reglementării, „bornele” dincolo de care nu se poate trece. Acum „spaţiul de mişcare” e mai larg, dacă „legea cadru” nu reclamă ea însăşi, expres, tot o lege, care să-i precizeze şi să-i detalieze reglementarea. (De exemplu, potrivit art. 72, alin. 3, prin lege organică se reglementează regimul juridic „general” al proprietăţii şi al moştenirii, „regimul general” privind raporturile de muncă, sindicatele şi protecţia socială, „regimul general” al cultelor etc. Dar, totodată, prin corelare cu aceste dispoziţii, art. 41, alin. 1 precizează că limitele şi conţinutul dreptului de proprietate „sunt stabilite de lege”, art. 9 menţionează că sindicatele se constituie şi îşi desfăşoară activitatea „în condiţiile legii”, potrivit art. 29, alin. 3 cultele religioase se organizează „în condiţiile legii” etc, etc.

2°. Hotărârile, ca varietate a actelor juridice ale Camerelor şi ale Parlamentului, „se deosebesc de legi sub un întreit aspect: prin forţa lor juridică, prin conţinutul lor şi prin procedura de adoptare. Astfel: a) Hotărârile au o forţă juridică inferioară legilor; b) Ele poL avea un conţinut normativ, hotărârile sunt emise fie pentru aplicarea legilor, fie pentru detalierea lor; c) Din punct de vedere procedural. Deosebirile sunt numeroase şi mai evidente: hotărârile pot să fie şi emanaţia de voinţă a unei singure Camere: regulile privitoare la iniţiativa legislativă nu le sunt întocmai aplicabile; ca regulă, hotărârile Camerelor se adoptă cu majoritatea simplă, dacă legea fundamentală nu prevede altfel (art. 102, alin. 1 şi alin. 3 din Constituţie); înainte de adoptare, ele nu comportă examinarea în una sau în mai multe comisii permanente; nu sunt supuse promulgării; nu fee obiectul controlului de constituţionalitate din partea Curţii pţiei puterilor în stat, sau, oricum, pentru a-i da o altă semnificaţie decât cea funciară.


Yüklə 1,94 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   27   28   29   30   31   32   33   34   ...   50




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin