Ion Budai Deleanu

Într-o opinie mai recentă, sistematizându-se elementele considerate ca definitorii pentru criteriul formal, criteriul funcţional şi criteriul organic, se pare că, în cele din urmă, se optează de asemenea pentru îmbinarea calitativă a trăsăturilor arătate, în vederea calificării actului jurisdicţional28.

26 Este de fapt şi concluzia la care a ajuns doctrina franceză contemporană: caracterul jurisdicţional – şi autoritatea lucrului judecat care se asociază necesarmente acestui caracter – nu poate fi recunoscut unui act decât In măsura în care el realizează conjuncţia criteriului material şi a celui formal. (A se vedea: H. Solus, R. Perroţ, op. Cit, 1.1, nr. 481, p. 440 – 442; J. Vincent, S. Guinchard, op. Cit, nr. 83, p. 108 -110).

27 Cum se poate observa, din motivele pe care le aducem în atenţie, nu am reţinut ca fiind trăsături ale actului jurisdicţional – deşi în favoarea lor s-au dezvoltat argumentări substanţiale – următoarele: a) Actul jurisdicţional este emis în urma unei „sesizări”; întrucât, uneori, şi actele administrative sunt emise pe baza unei sesizări (de exemplu, actul emis în urma exercitării recursului graţios sau a celui ierarhic); b) Actul este emis de un organ „colegial”; pentru că, pe de o parte, există situaţii când competenţa soluţionării litigiului aparţine judecătorului unic, iar pe de altă parte, întrucât uneori actul administrativ provine de la un organ colegial; c) Actul este esenţialmente „individual”; dar neîndoios au acest caracter şi multe dintre actele administrative; d) Actul trebuie„motivat”; fireşte, însă şi unele dintre actele administrative trebuie motivate; e) Actul este „obligatoriu”; dar caracterul obligatoriu este, totodată, şi o trăsătură a actului administrativ; f) Actul este susceptibil de „atac”, în formele şi în condiţiile prevăzute de lege; căi de atac sunt însă instituţionalizate ş' în privinţa actelor administrative; g) Odată cu emiterea actului, organul jurisdicţional se „dezinvesteşte”; totuşi, emiterea unor asemenea acte nu presupune totdeauna Şi dezînvestirea (de exemplu, emiterea unei încheieri interlocutorii).

28 V. M. Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, voi. I, teoria generală, Editura „Naţional”, Bucureşti, 1996, p. 27 – 31; I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, voi. I, Editura „Europa Nova”, Bucureşti, 1995, p. 503-508.

Titlul VII

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ1

Capitolul I

ORGANIZAREA ŞI STRUCTURA CURŢII CONSTITUŢIONALE

Secţiunea 1 ORGANIZAREA CURŢII CONSTITUŢIONALE

249. Fundamentul legislativ al organizării Curţii Constituţionale. Este de esenţa „justiţiei constituţionale” ca instituţionalizarea acesteia să se facă prin chiar constituţie. Şi aceasta întrucât: a) Alături de celelalte autorităţi publice sau „puteri”, justiţia constituţională reprezintă o autoritate distinctă, independentă de toate celelalte, dar, asemenea lor, trebuie să-şi găsească reglementarea primară în cuprinsul aşezământului fundamental; b) Având ca scop fundamental, cum precizează art. 1, alin.3 din Legea nr.47/19922 -„garantarea supremaţiei Constituţiei”, atunci, fireşte, legitimitatea şi prerogativele ei nu pot decurge decât din Constituţie, din legea fundamentală a cărei supremaţie este chemată să o garanteze; c) Curtea Constituţională se supune numai Constituţiei şi legii ei organice de organizare şi funcţionare – precizează de asemenea art. 1, alin.2 din Legea nr. 47/1992. Decurge logic că nici o altă reglementare nu-i poate fi opusă3; d) Atribuţia Curţii Constituţionale de a se pronunţa asupra constituţionalităţii legilor este incompatibilă cu ideea subordonării Curţii, cât priveşte organizarea şi funcţionarea „Pe larg asupra temei, a se vedea: I. Deleanu, Justiţia constituţională, Editura „Lumina Lex”, Bucureşti, 1995.

„Legea nr.47 din 18 mai 1992 este legea organică privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale („Monitorul Oficial” al României, nr.101 din 22 mai 1992). 3 Singura excepţie admisibilă ar fi o lege adoptată prin referendum.

Ei, faţă de o lege ordinară sau chiar organică, alta însă decât propria-i lege; e) Autoritatea deciziilor Curţii Constituţionale trebuie să se sprijine pe delegarea constituţională a prerogativelor ei.

Titlul V al Constituţiei (art. 140-145) a fost consacrat Curţii Constituţionale, reglementând structura acesteia, condiţiile pentru numirea judecătorilor Curţii, statutul acestora, atribuţiile Curţii Constituţionale şi actele emise în îndeplinirea lor. Pe baza şi în cadrul acestei reglementări constituţionale a fost adoptată Legea nr.47/1992, legea organică a Curţii Constituţionale4

250. Structura Curţii Constituţionale. S-a spus că, „întocmai ca modelul ei francez”5; Curtea Constituţională este alcătuită din 9 judecători. Cu totul exact numărul membrilor Curţii, dar şi cu totul improvizată ipoteza mimetică6

4Art.72, alin.3 din Constituţie, arătând „materiile” care fac obiect de reglementare prin lege organică, nu menţionează şi organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale; or, chiar cu riscul unei formulări tautologice, se poate spune că legile organice sunt cele pe care Constituţia însăşi le declară astfel. Totuşi, două repere nu trebuie ignorate: înşiruirea „materiilor” de la art.72, alin.3 nu s-a făcut exhaustiv, ceea ce rezultă prea bine din textul înscris la litera „r” a acestui articol, unde s-a spus că fac obiectul reglementării prin lege organică „celelalte domenii pentru care, în Constituţie, se prevede adoptarea de legi organice”; art. 140, alin. 4 din Constituţie se referă în terminis la „legea organică a Curţii”.

5T. Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice, cit. Supra, p.254. Cât priveşte aşa-zisul „model francez”, a se vedea tabloul comparativ de la Anexa A. 6 Nu este locul să stăruim aici asupra deosebirilor dintre cele două instituţii -Consiliul Constituţional francez şi Curtea Constituţională română – mai ales că asemenea deosebiri vor rezulta, în cele din urmă, şi nu numai faţă de „modelul francez”, ci şi faţă de toate celelalte „modele” existente. Totuşi, aducem în atenţie câteva trăsături demarcatoare absolut evidente: a) în termenii art.56 din Constituţia Franţei, Consiliul Constituţional cuprinde două categorii de membri: membri de drept şi membri numiţi: în termenii art. 140 din Constituţia României, Curtea Constituţională cuprinde numai membri numiţi; b) Membrii de drept ai Consiliului Constituţional fac parte din acest organ pe viaţă: toţi membrii Curţii Constituţionale sunt numiţi pe o perioadă determinată; c) Preşedintele Consiliului Constituţional, potrivit art. 56 în fine, este numit de Preşedintele Republicii, dintre membrii desemnaţi sau cei de drept; potrivit art.9, alin. L din Legea nr.47/1992, preşedintele Curţii Constituţionale este ales, prin vot secret, pentru o perioadă de 3 ani, de judecătorii Curţii şi cu majoritatea voturilor acestora; d) Numirea în Consiliu' Constituţional se realizează pe baza unui criteriu exclusiv personal; numirea membrilor Curţii Constituţionale este supusă unor criterii de pregătire, de competenţă profesională şi de vechime; e) Uneori, controlul de constituţionalitate înfăptuit de Consiliul Constituţional este obligatoriu, el realizându-se din oficiu; controlul Curţ”

Curtea Constituţională se compune din 9 judecători numiţi pentru un mandat de 9 ani, care nu poate fi prej^ 'e?' sau înnoit (art.140, alin. L din Constituţie şi art. 7, alin. 1 dj^ sau nr.47/1992). Trei judecători sunt aleşi de Camera Deputaţii^ Legea Senat şi trei sunt numiţi de Preşedintele României (art.140, ^' de Constituţie şi art. 7, alin.2 din legea organică). LE-2 din

Numărul judecătorilor Curţii Constituţionale nu a fos. la numai 9 doar din considerente „financiare”, ci mai ales >, satisface astfel câteva exigenţe: eficienţa şi operativitatea Ot, entru a colegial de justiţie, ştiindu-se că – sub ambele aspecte – aceste calitative sunt invers proporţionale cu numărul mem alcătuiesc un organ colegial; facilitarea deciziilor, în condiţjj^” care număr impar de membri; păstrarea echilibrului între anţ e unu' politice care desemnează judecătorii Curţii. Rităţile

Durata mandatului a fost stabilită, de asemgh considerarea câtorva deziderate, între care: asigurarea contj a> m activităţii Curţii Constituţionale; adaptarea în ansamblu a coju, /uit^t„ ei, după o perioadă relativ scurtă de timp, dar care, incluzând oziâlei parte din două mandate legislative şi prezidenţiale, poate ar ° „mutaţii„ semnificative pe relieful politic al societăţii ^u'3 „fizionomia” pluralismului instituţional. §' m

Modalitatea de desemnare a judecătorilor Constituţionale a suscitat – şi poate suscita – obiecţii de fond râu principiu şi obiecţii specifice, de „detaliu”. au ^e

Schematizând şi unilateralizând, s-a spus că, întrucât membrilor Curţii Constituţionale poate avea loc „din rândui largi categorii de persoane”, iar desemnarea lor urmează să fje Kunei _ '^cută

Constituţionale se realizează din oficiu numai în privinţa iniţiativelor de Constituţiei; f) Consiliul Constituţional exercită numai un controlul a eventual o excepţie putând fi considerată ipoteza prevăzută de art. 37, Constituţia Franţei – Curtea Constituţională exercită şi un control a poster^ din observaţii credem că sunt de prisos. '

Această aserţiune ar putea fi, eventual, opusă sistemului francez, unde crj desemnare a membrilor Curţii Constituţionale este unul exclusiv personal, „orice persoană de naţionalitate franceză, având folosinţa jirepturilor civile şjT1 încât are vocaţia, la momentul potrivit, de a fi numită în Consiliu” (J. Gicquel, on '>ce, 828). Şi totuşi francezii n-au fost şi nu sunt temători. La noi, existând ternere, '* > P-vom arăta, desemnarea nu se face chiar aşa, „din rândurile unei largi cateJ1 cum Persoane”. Dacă totuşi, ignorând această realitate, observaţia este păstrat^ f' de

J 'ui de „la libera apreciere”8 a unor organe prin excelenţă politice„, „întreagă această operaţie e sortite să se desfăşoare sub semnul politicianismului„9; că, în momentul desemnării ei, Curtea Constituţională „va fi inevitabil formată din membri apropiaţi prin simpatiile lor politice şi prin interesele lor vizibile sau invizibile de majoritatea parlamentară şi de guvernul emanat din sânul ei„, aşa încât, „atâta vreme cât această majoritate se menţine la putere, este puţin probabil ca noua Curte creată să declare neconstituţională o lege pe care partidul la guvern o consideră esenţială pentru înfăptuirea ţelurilor lui politice„11; trecând dincolo, la opoziţie, exegeza alunecă în compătimire:”atunci când opoziţia ar ajunge la putere, ea ar risca să-şi vadă legile trecute prin parlament declarate neconstituţionale, sub diferite pretexte, de judecători înclinaţi să sprijine un partid care a pierdut încrederea corpului electoral„; într-o asemenea situaţie, cum suntem atenţionaţi, „Curtea Constituţională ar acţiona ca o a treia incriminarea la care ea conduce vizează – o spunem cu regret – toate curţile şi tribunalele constituţionale europene, care sunt asemănător constituite. (A se vedea Anexa A).

8 „Libera apreciere”, ni se pare a fi o formulare – să zicem – abreviată, dacă nu cumva scăpată. Pentru numire, candidaţii trebuie să întrunească condiţiile prevăzute de art. 141 din Constituţie. Asemănător se procedează şi în alte părţi. (De exemplu, candidatul să îndeplinească condiţiile pentru a fi judecător, să fie magistrat, profesor de drept sau avocat, jurist sau politolog, în Germania, Austria, Italia, Spania etc.)

9 S-a scăpat poate din vedere nu numai faptul că se operează în procesul desemnării pe criterii socio-profesionale, nu „politicianiste”, dar şi că, potrivit art.37, alin.3 din Constituţie, judecătorii Curţii Constituţionale nu pot face parte din partide politice,. De altminteri, dacă grava afirmaţie este păstrată, ea ar trebui să privească şi Curtea Supremă de Justiţie, numită după o procedură asemănătoare.

10 Realitatea dezminte supoziţia: din cei 9 judecători, la data numirii, 3 erau parlamentari (1 senator independent, 1 deputat membru al P. N. Ţ. C. D, 1 senator membru al U. D. M. R.), 1 judecător la Curtea Supremă de Justiţie, 2 consilieri; prin profesie, 6 erau profesori universitari (2 prin cumul), 1 avocat; toţi judecătorii sunt doctori în drept. Parlamentul s-a dovedit circumspect în desemnarea judecătorilor, „în perioada iunie 1992 – iunie 1994, adică în cei doi ani de la înfiinţarea şi funcţionarea Curţii, aceasta a fost sesizată, în condiţiile art. 144, alin. L, lit. „a„ din Constituţie, numai de două ori de către Guvern – ambele sesizări fiind considerate neîntemeiate – şi niciodată de Preşedintele României. Curtea a pronunţat însă 20 de decizii, prin 7 dintre acestea, adică 35 % din cazuri, s-a constatat neconstituţionalitatea; ponderea principală a sesizărilor „admise” (respectiv, 5 din cele 7) au fost cele ale formaţiunilor politice din opoziţie. (Una dintre deciziile de admitere privea o sesizare a Curţii Supreme de Justiţie, iar cealaltă provenea de la un grup de parlamentari aparţinând partidului politic majoritar).

Cameră a parlamentului care, prin membrii ei numiţi pe 6 sau 9 ani, ar asigura unui partid politic răsturnat de la putere posibilitatea de a exercita în continuare o influenţă hotărâtoare în conducerea statului”12. Ne îngăduim să afirmăm că în raţionamentele făcute s-au strecurat prea multe sofisme. Numirea judecătorilor se face pe baza unor criterii socio-profesionale, nu politice, ci exclusiv profesionale; odată numiţi, judecătorii sunt independenţi şi inamovibili; ei nu pot face parte din nici un partid politic; Curtea este independentă faţă de orice autoritate publică; nominalizarea judecătorilor de către autorităţile politice se face în considerarea funcţiilor şi atribuţiilor ce revin Curţii Constituţionale, în nici un caz pentru a stabili dependenţa politică a acestor judecători faţă de cei care i-au desemnat.

Intre obiecţiile specifice – să le spunem „de detaliu” – privind modalitatea de desemnare a judecătorilor, s-ar afla şi cele care au făcut obiectul unor amendamente la proiectul de Constituţie: Preşedintele României n-ar trebui să numească o treime dintre judecătorii Curţii, căci persoanele numite „ar putea să fie puse în situaţia de a-1 demite”13, cele două Camere să nu desemneze un număr egal de membrii sau trei să fie desemnaţi de Senat şi trei de Curtea Supremă de Justiţie. Niciuna dintre aceste obiecţii nu ni se pare întemeiată, ele fiind indiscutabil pripite, abstrase din conexiunile textelor constituţionale. Să ne explicăm.

Cât priveşte prima obiecţiune, poate sunt de reţinut următoarele: a) Parlamentul şi Executivul – reprezentat şi de

12 Pe lângă faptul că astfel s-ar putea judeca lucrurile şi atunci când, în urma unei îndelungate majorităţi a opoziţiei ajunsă la putere, prin înnoirea trienală a membrilor Curţii, aceştia ar ajunge să fie persoane desemnate de fosta opoziţie, ajunsă majoritară, care s-ar opune oricărei iniţiative în materie de constituţionalitate venită din partea minorităţii parlamentare, nu vedem cum, atunci când opoziţia ajunge majoritară, totuşi partidul răsturnat de la putere ar avea posibilitatea – prin intermediul Curţii-„ să exercite în continuare o influenţă hotărâtoare în conducerea statului”, din moment ce – prin procedura legislativă complementară a reexaminării – ultima decizie în materie de constituţionalitate, în condiţiile art.145, alin. L din Constituţie, aparţine Parlamentului, unde „partidul politic răsturnat de la putere”nu are majoritate.

Amendamentul nr. 963 prezentat de grupul parlamentar al P. N. Ţ. C. D. şi de un deputat din partea U. D. M. R.-ului. Ideea a fost reluată de T. Drăganu (op. Cit. P.255) Printr-o formulare mai adecvată: „întrucât o treime din membrii Curţii Constituţionale sunt numiţi de Preşedintele Republicii, obiectivitatea lor va fi îndoielnică şi atunci când ei ar fi eventual chemaţi să-şi dea avizul consultativ asupra propunerii de suspendare din funcţie a acestuia”.

Preşedintele României – sunt cele două autorităţi politice sau „puteri” care, în cadrul unui parlamentarism raţionalizat, colaborează şi se controlează mutual. Dacă admitem această axiomă, decurge logic că la alcătuirea organului chemat să „regleze” diferendele dintre cele două autorităţi – prin rezolvarea unui „litigiu” – trebuie să concure cele două „părţi”. Sub acest aspect, situaţia aici în discuţie se aseamănă într-o oarecare măsură cu cea care priveşte constituirea unui tribunal arbitrai; b) Legitimitatea Curţii Constituţionale derivă, între altele – căci mai întâi derivă din statutul ei constituţional – şi din faptul că membrii ei sunt desemnaţi de autorităţile politice. Acest porocedeu de desemnare îi asigură totodată şi reprezentativitatea. Or, Curtea n-ar fi cu adevărat reprezentativă dacă la alcătuirea ei ar participa numai Parlamentul; c) Preşedintele are aceeaşi legitimare electorală ca şi Parlamentul, fiind ales – în termenii Constituţiei -„prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat”; d) Potrivit art. 80, alin.2 din Constituţie, Preşedintele României „veghează la respectarea Constituiei şi la buna funcţionare a autorităţilor publice”. Se înţelege că, în calitatea sa de garant al Constituţiei, Preşedintele trebuie să participe la alcătuirea organului chemat să „garanteze supremaţia Constituţiei” (art. l, alin.3 din Legea nr.47/1992), acest organ fiind de altfel singurul instrument tehnic eficace prin care Preşedintele poate acţiona în legătură cu activitatea de legiferare a Parlamentului; e) Temerea cu privire la lipsa de obiectivitate a judecătorilor desemnaţi de Preşedinte, atunci când s-ar pune problema demiterii lui din funcţie, provine dintr-o suită de erori, unele chiar surprinzătoare: odată numiţi, judecătorii Curţii sunt independenţi şi inamovibili; Curtea însăşi este independentă faţă de orice altă autoritate publică, inclusiv faţă de Preşedinte; în ipoteza reglementată de art. 144, alin. L, litera „f' din Constituţie, când s-ar pune problema suspendării din funcţie a Preşedintelui României (art.95 din Constituţie), „avizul„ Curţii Constituţionale este – cum răspicat spune textul – numai „consultativ”, aşa încât, indiferent de conţinutul lui, el nu înrâureşte în nici un fel iniţiativa de suspendare şi, apoi, eventual, de demitere din funcţie a Preşedintelui; tehnica procedurală instituită pentru emiterea avizului consultativ trimite în domeniul absurdului supoziţia cu privire la lipsa de obiectivitate a judecătorilor desemnaţi de Preşedinte14; în fine, procedura de suspendare din funcţie a Preşedintelui este doar o etapă a procedurii de demitere, căci, după suspendare, singura autoritate chemată să decidă în plenitudine este corpul electoral, care va hotărî prin referendum asupra iniţiativei de demitere. Aşadar, atât Curtea Constituţională, cât şi, apoi, Parlamentul nu fac decât operaţii juridice premergătoare eventualei demiteri.

Cât priveşte cea de-a doua obiecţiune, sunt de subliniat următoarele: a) în concepţia Adunării Constituante, concepţie obiectivată în cuprinsul Constituţiei, consacrând bicameralismul, cele două Camere trebuie să aibă prerogative egale15, principiu care a fost constant aplicat, inegalitatea rămânând doar o sursă de butade -„Senatul e mai egal decât Camera Deputaţilor”. In aceste condiţii, ar fi fost ilogic ca judecătorii Curţii Constituţionale să fie desemnaţi numai de către una din Camere sau una din Camere să desemneze un număr mai mare de judecători decât cealaltă; d) Desemnarea unor judecători la Curtea Constituţională de către Curtea Supremă de Justiţie16 – idee demnă încă de discutat – ar fi implicat, după părerea noastră, cel puţin următoarele consecinţe: atragerea instanţei supreme de jurisdicţie ordinară – jurisdicţie sustrasă categoric şi prin definiţie din câmpul magnetic al confruntărilor politice – într-o procedură esenţialmente politică şi care are ca rezultat constituirea unei autorităţi politico-jurisdicţionale; bulversarea raporturilor care există -

14 Preşedintele Curţii Constituţionale, primind propunerea de suspendare din funcţie a Preşedintelui României, va desemna 3 judecători ca raportori, „câte unul din judecătorii numiţi de Camera Deputaţilor, Senat şi Preşedintele României” (art. 32, alin.3 din Legea nr.47/1992); avizul cu privire la suspendarea din funcţie a Preşedintelui României „se emite de plenul Curţii Constituţionale, cu votul majorităţii judecătorilor Curţii” (art.33, alin. L din legea organică). În aceste condiţii, cum ar putea influenţa conţinutul avizului – chiar presupunându-i lipsiţi de obiectivitate -judecătorii numiţi în funcţie de Preşedintele României? Iată cum suspiciunile pot degenera în bizarerii juridice.

15 O singură prerogativă a fost constituită exclusiv în favoarea Senatului, dar şi aceasta a fost apoi aplatizată prin reguli corelative ori de complinire. Astfel, Avocatul Poporului este numit de Senat (art.55, alin. L din Constituţie), dar el prezintă rapoarte celor două Camere ale Parlamentului, anual sau la cererea acestora (art.57 din Constituţie).

16 Sistemul n-ar fi fost inedit, astfel procedându-se în Italia şi în Spania.

Şi trebuie să existe – între justiţia constituţională şi justiţia ordinară, între Curtea Constituţională şi Curtea Supremă de Justiţie.

251. Condiţii de numire şi procedura de numire a judecătorilor Curţii Constituţionale. Judecătorii Curţii Constituţionale – precizează art. 141 din Constituţie – trebuie să aibă pregătire juridică superioară, înaltă competenţă profesională şi o vechime de cel puţin 18 ani în activitatea juridică sau în învăţământul juridic superior. N-au fost instituite, aşadar, alte criterii decât cele socio-profesionale, între care, în primul rând, cerinţa de a avea „pregătire juridică superioară”17. Judecătorul constituţional nu poate fi, credem, prin definiţie, decât jurist, el având de rezolvat un conflict de constituţionalitate care, adeseori, excelează prin elemente de factură tehnicistă, mai ales dacă în cadrul respectivului sistem de jurisdicţie este admisă şi calea excepţiei de neconstituţionalitate. Cât priveşte condiţia de vechime, observăm doar că ea este identică cu aceea prevăzută de art.67, alin. L, litera „e” din Legea nr.92/1992, pentru funcţiile de procuror general al Parchetului General de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie şi de adjunct al acestuia, sau cu aceea prevăzută de art.14 din Legea nr.56/1993, pentru a fi judecător la Curtea Supremă de Justiţie.

Procedura de numire cuprinde următoarele etape: a) Candidaturile se depun la Comisia juridică a Camerei de grupurile parlamentare, de deputaţi şi de senatori18, însoţite de un „curriculum vitae” şi de actele doveditoare că cel care candidează îndeplineşte

17 în majoritatea sistemelor europene, judecătorul trebuie să fie jurist. Numai în Franţa nu este stabilită nici o condiţie pentru a fi desemnat, în Austria candidatul poate fi politolog, iar în Belgia el poate fi şi parlamentar. Întrucât judecătorul este chemat să se pronunţe într-un „litigiu constituţional”, pregătirea juridică superioară a acestuia, competenţă profesională şi o minimă experienţă ne apar ca şi condiţii absolut necesare.

18 Cum propunerea este indeniabilă pentru a fi numit, înşiruirea subiectelor care pot face propuneri, la art.7, alin.5 din Legea nr.47/1992, ni se pare excesiv de restrictivă. Sigur, ea prezintă avantajul de a permite grupurilor parlamentare minoritare, chiar şi deputaţilor şi senatorilor, să facă asemenea propuneri. Totuşi, credem că sfera acestor subiecte ar trebui lărgită, măcar pentru următoarele considerente: accentuarea democratizării uneia dintre procedurile parlamentare; multiplicarea vectorilor reprezentativităţii Curţii Constituţionale; atenuarea semnificaţiilor politice ale actului desemnării ca şi candidat; îngrădirea posibilităţilor de desemnare a candidaţilor pe baza unor „amiciţii politice”.

Condiţiile prevăzute de Constituţie, b) Audierea candidaţilor de cât Comisie; c) întocmirea raportului Comisiei juridice, care trebuie ss refere motivat la toţi candidaţii; d) Prezentarea în Canier-candidaturilor, la propunerea Biroului permanent şi pe ^^ recomandării Comisiei juridice; e) Audierea candidaţilor în pienui Camerei; f) Votul, cu majoritate absolută, al membrilor Camerej. „Depunerea jurământului, individual, în faţa Preşedintelui Românje'j cj a preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului. Exercjtarea funcţiei începe de la data depunerii jurământului (art.40, alin.2 din Legea nr.47/1992).