Istoria Romei



Yüklə 3,8 Mb.
səhifə50/57
tarix26.10.2017
ölçüsü3,8 Mb.
#14526
1   ...   46   47   48   49   50   51   52   53   ...   57


604

Eugen Cizek

Dar mai mulţi sunt cei motivaţi din punct de vedere social şi „naţional". Galliile continuă să fie agitate de revolta bagauzilor, care se prelungeşte până la mijlocul veacului al V-lea d.C. Pe lângă criminali şi dezertori din armată, aderă la mişcarea acestor „rătăcitori", uagi, şi alţii. Termenii care îi desemnează sunt elocvenţi. Mărturiile timpului se referă la „plugari" şi la „păstori", ara-tores şi pastores. încât bagauzii nu sunt atât coloni, cât mici proprietari de pământ ruinaţi, hotărâţi să nu îşi slujească creditorii, ca şi foşti lucrători agricoli salarizaţi. Bagauzii au operat îndeosebi în centrul şi nord-estul Galliilor. Mişcarea lor trebuie pusă în legătură şi cu fenomenul renaşterii celtice, pregnante mai ales în Britannia. Să observăm că în Dacia traianâ, după retragerea efectuată de Aurelian, nu se produsese nici o renaştere dacică. însă acolo Imperiul, încă neîmpovărâtor socialmente, lăsase o bună amintire. Tâlhăria emerge şi în Italia, unde masivul Apenninilor devine o regiune nesigură, adăpost al briganzilor. în diverse zone ale Imperiului, revoltaţii se upasc chiar cu Barbarii, dând astfel curs orientărilor antiromane. Barbarul esta sărac, înlă mândru şi străin de orice fiscalitate exorbitantă. Tema preferării Barbarilor apare în discursul lui Themistios, în homeliile Părinţilor Bisericii. în secolul al V-lea, Salvianus, preot roman din Gallii, incriminează Imperiul şi elogiază virtuţile Barbarilor. Chiar în vremea dezastrului de la Adrianopol, asocierea cu Barbarii este atestată în Pannonii, Moesii, Tracia. Minerii din Balcani sprijină pe năvălitorii germanici (Amm., 31, 6, 6). Fără îndoială, cazurile de trădare a Imperiului nu sunt excesiv de numeroase. Totuşi curiali din Siria, copleşiţi de impozite şi „liturgii", ca şi negustori din Nisibis, precum un anumit Antoninus, se refugiază la perşi; acţionează ca transfugi tmpotriva Romei. Mai complex este cazul unor mişcări contes-tatare din Africa romană. Aici se revoltă caizi locali, ca Firrnus, sub Valentinian, şi aspiră la separarea de un Imperiu considerat injust şi împovărător. Pe lângă aceasta, se declanşează sedijiunea aşa-numiţilor circumcelioni, circwnceltiones, călugări vagabonzi, rătăcitori, susţinuţi de populaţii locale. De fapt, în provinciile africane bântuia de multă vreme o nesiguranţă cronică. Domeniile latifundiarilor şi chiar cetăţile trăiau sub ameninţarea aproape permanentă a nomazilor deşertului şi a unor nesupuşi adăpostiţi în munţii provinciilor. Rezistenţa la romanizare, împotrivirea faţă de statul imperial deveneau relativ puternice. Circumcelionii, monahii vagabonzi, recrutează adepţi ai rebeliunilor, lucrători agricoli şi desigur tâlhari. Grupurile de lucrători agricoli migrau anual din domeniu în domeniu, în vremea recoltelor, suscitând grave probleme de poliţie interioară. Pe de altă parte, în Africa romană se răspândise schisma donatistă teologică în jurul botezului şi relaţiilor cu Biserica Romei. Donatiştii considerau că nu era valid botezul acordat de un episcop nedemn, din punct de vedere moral-religios. Numeroşi episcopi şi un segment relevant din populaţie aderă la donatism. Sărăcimea satelor şi antiromanii au aflat în donatism, combătut de Constanţiu II, însă reanimat sub Iulian, un mijloc eficace de contestare socială şi naţională, îndreptată mai cu seamă împotriva marilor latifundiari. S-a realizat o alianţă între contestarea religioasă, cea socială şi cea antiromană. Circumcelionii s-au aşezat în fruntea unei mişcări însufleţite de ideile vane ale dreptăţii sociale. Adesea căpeteniile rebelilor se recrutau din medii indigene, „berbere", ostile civilizaţiei romane. Paul Petit a asemuit această mişcare cu bandele justiţiare ale lui Mandrin din Franţa secolului al XVIII-lea. Circumcelionii eliberează cu forţa sclavi, maltratează pe stăpânii lor, ard registrele creditorilor, iau partea săracilor şi indigenilor neromanizaţi. Mărturii creştine, oferite de Fericitul Augustin şi de Optatus din Milevum, dau seama de obiectivele sociale, justiţiare, ale circumcelionilor. Circumcelionii, a căror răscoală a fost de lungă durată, au sprijinit nu numai pe Firmus, ci, începând din 397, şi pe maurul rebel Gildo. De altfel şi în alte părţi ale Imperiului se agită monahi înfometaţi, devoraţi de intense trăiri interioare, de o febră spirituală violentă. Ei constată că modul de viaţă tradiţional nu se schimbase

Dominatul şi Căderea Imperiului Roman Occidental „„.,

fundamental, că mutaţia mentalităţilor era prea lentă. Ei părăsesc deşertul, unde se retrăseserâ ca anahoreţi, predică în oraşe împotriva moravurilor laxiste, împotriva injustiţiei sociale. Distrug cu fervoare aşezăminte religioase iudaice ori păgâne, tulbură o ordine statală, detestată de ei. Ceea ce explică măsurile lui Theodosius I, din 390, însă abolite în 392, care interziceau monahilor şi anahoreţilor deşertului accesul încă somptuoaselor oraşe imperiale.

Vechile forme de microsolidaritate socială subsistă, însă fie statizate, fie riguros controlate de funcţionarii imperiali ori de mediile sociale ale clarissimilor. In jurul lui Iulian s-a constituit un puternic cerc, circulus, cultural-politic-religios, care îi va venera memoria. La curţile lui Graţian, Theodosius şi Honorius emerg cercuri cultural-politice fervente, dirijate de un Ausonius sau de un Ambrosius. Asemenea cercuri trebuie să fi emers şi la curţile de la Ravenna şi Constantinopol, Foarte activ se va manifesta, sub Theodoric, un cerc patriotic roman, dirijat de Sympfathus, de Boethius şi de un Nicomachus Flavianus, fiul învinsului de la râul Frigidus. în acest cerc se conjugau un creştinism „soft", năzuinţa spre restaurarea Imperiului roman şi valorificarea intensivă a culturii profane tradiţionale. în modalităţi adaptate dirigismul totalitar al Dominatului rezistă şi chiar se dezvoltă colegiile. Colegiile se transformaseră în corporalii, în adevărate ghilde sau bresle, în „ consorţii", consortia.

încă din vremea Severilor şi mai ales sub Aurelian se manifestase pregnant tendinţa înregimentării membrilor colegiilor, definiţi drept collegiati sau corporati. In timpul Dominatului, colegiile se convertesc în corporaţii profesionale riguros structurate şi permanent controlate de birocraţia imperială. Lista „colegiaţilor" este afişată îri curiile municipale. într-un orăşel din Italia meridională, lista acestor collegiati se afla pe aceeaşi piatră cu aceea a curialilor (C.I.L., 9, 2998 = I.L.S., 6112 b). Anumite colegii corporative dobândesc un mare număr de privilegii. Ghildele importante pentru stat, precum cea a brutarilor, capătă monopolul fabricării şi vânzării pâinii în marile oraşe. Brutarii sunt slujiţi de un personal numeros, format îndeosebi de sclavi. Nu numai că fiii de brutari sunt obligaţi să practice meseria părinţilor, dar bunurile lor sunt blocate. Ele nu pot fi vândute sau înstrăinate în nici un fel. Pentru ca un cetăţean să fie înscris pe lista brutarilor, el trebuie să posede o avere socotită suficientă de fruntaşii corporaţiei, în diverse centre urbane, şi de prefectul Romei, în Capitală. Valentinian I reglementase minuţios cadrele de organizare ale „consorţiilor". Negustorii de carne de porc, suarii, primesc carnea livrată, sub formă de impozit, de crescătorii de animale, precum şi amfore de vin, furnizate de „visteria vinului", arca uinaria, numai sub controlul birourilor prefectului Romei. Nu se lasă corporaţiilor marje libere de manevră, încât creativitatea socio-economică a fostelor colegii, cândva foarte dinamice, nu mai este performantă17.



Eşecul păgânismului

Fenomenul cel mai relevant al Dominatului îl constituie triumful creştinismului. Creştinizarea Imperiului si apoi Imperiilor a ilustrat de asemenea eşecul decisiv al păgânismului, al cultelor politeiste tradiţionale si al tentativelor de a le reorganiza, unifica, sub egida unui monoteism relativizat. Creştinismul alcătuieşte cea mai preţioasă moştenire lăsată timpurilor istorice posterioare de către Dominat, de civilizaţia antică în general. Avem în vedere în primul rând Roma şi forţele ilustrate de ea.

606


Eugen Cizek

Chiar anticreştinul înveterat care a fost Diocleţian, în cadrul unor eforturi stranii, fireşte sortite eşecului, de a impune latina ca limbă oficială unică a Imperiului, de a-l romaniza integral, a oprit emisiunile monetare care foloseau legende greceşti pe piesele respective, inclusiv pe cele de la Alexandria. Nu se mai bat monede decât având legende în limba latină. Pentru el civilizaţia antică trebuia să fiinţeze numai ca Roma. Dar această Romă va transmite posterităţii în primul rând creştinismul. De altfel, cum am remarcat mai sus, sub Iulian păgânii nu se definesc ca romani, ci drept eleni, în opoziţie cu galileeni, cum îi califică pe creştini. Victoria creştinismului, analizată de noi anterior, se datorează şi incapacităţii cultelor necreştine de a rezista, de a se adapta noilor condiţii istorice, unui climat mental într-o evoluţie lentă, dar ineluctabilă, spre noi metavalori şi valori. Păgânismul, încă puternic în secolul al IV-lea d.C, pare iniţial să se dezvolte în cadrul dimensiunilor care îl caracterizaseră înainte de 284 d.C. Adică la nivelul „explozjeT*tcultelor soteriologice, de sorginte greco-orientalâ, care nu excludea deloc persistenţa religiilor străvechi. Nu numai „populare", rustice, dar şi ale zeilor Olimpului, Iupiter-Zeus şi secondaţilor lui. în orice caz de acest fenomen de interferenţe complexe, de sofisticate sincretisme, de alianţe uneori alambicate dau seama de conduita şi strategia religioasă practicate de tetrarhi, în special de Diocleţian. Iniţiatorul şi cârmuitorul tetrarhiei nu a agreat tendinţele spre un relativ monoteism, ci, dimpotrivă, pare a fi privilegiat expandarea politeismuiui. El a aşezat întemeierea Dominatului sub ocrotirea zeităţilor capitoline. Temeliile tetrahiei au fost religioase. Sacralizarea Imperiului, învestitura divină au acţionat ca factori esenţiali ai construcţiei Dominatului, zămislit de către Diocleţian. Ele îşi propuneau să asigure legitimitatea noii structuri politice. Ceea ce nu a exclus sincretisme cu religii ale salvării, prin excelenţă solare. Acestea nu ştirbeau, în concepţia lui Diocleţian, patronarea Imperiului de către Iupiter şi de Hercule, fiul zeului suprem, divinitatea vitejiei, a integrităţii morale, dreptăţii menţinute sau redresate în orice condiţii.

încă din 285 d.C. monedele traduc „jupiterismul" lui Diocleţian. Ele îl figurează pe Iupiter înmânând globul împăratului, sub egida factorului militar, apreciat ca indispensabil noii domnii. Legendele monetare comportă „concordia soldaţilor", CONCORDIA MILITVM, şi „lealitatea soldaţilor", FIDES MILITVM. Ca aproape toţi contemporanii săi militari, Diocleţian era adept al cultului hărăzit „Soarelui", Sol. Dar Sol, fund unul singur, nu putea asigura o ierarhizare în cadrul colegiului auguştilor şi apoi al tetrarhilor. Această misiune a fost „încredinţată" zeităţilor capitoline. Preeminenţa revine lui Diocleţian, proclamat, cum am mai arătat, „Iovian", Iouius, asistat de un cezar de asemenea „Iovian", adică Galerius, pe când Maximian şi cezarul lui, Constanţiu I ori Constantius Chlorus, sunt flecare „Herculean", Herculius. Riturile tradiţionale sunt respectate, ca şi divinaţia şi arta haruspiciilor. W. Seston a decelat însă, în epifania tetrarhilor, valenţe solare, chiar mithraice: referinţa la Lumina etemâ, strălucitoare, lux aeterna, însoţitoare a împăraţilor, al căror creştet, pentru prima oară în istorie, apare scăldat de nimbul sacru. Cezarii erau amândoi adepţi ai religiilor solare: Constantius Chlorus, monoteist al lui Sol, şi Galerius, născut la marginea Daciei ca fiu al unei preotese a aceluiaşi zeu - Soare. Este posibil ca împăratul Galerius să fi fost mithraic convins. Iar în mediul roman, Mithra fusese asimilat „Soarelui Neînvins". Diocleţian însuşi îl adoptă ca al doilea zeu al său. Tetrarhii înfăptuiesc în 307, la Camuntum, prima intervenţie publică şi oficială a unor împăraţi în favoarea mithraismului. Diocleţian, Galerius şi Licinius restaurează aici o grotă a lui Mithra, proclamat ca „ocrotitor al

puterii lor",autor imperii sui (I.L.S., 659). Cu toate acestea cultele solare şi mithraismul, în progresele lor, sunt serios periclitate de alte doua religii, creştinismul şi maniheismul. Creştinii reprezentau deja, cum am arătat, o minoritate numeric semnificativă în interiorul Imperiului. Spiritele lucide ale timpului înţelegeau că viitorul era al Dreptei Credinţe. Iar maniheismul înregistra dezvoltări agresive. Diocleţian a învederat iniţial toleranţă faţă de creştinism. Totuşi creştinii recuzau nu doar cultul imperial propriu-zis, ca întotdeauna, dar şi religia concomitent ioviano-heracleeană şi solar-mithraicâ, închipuită de Diocleţian ca un cult de stat, sortit să asigure, prin rituri totodată politice şi religioase, unitatea Imperiului. După opinia noastră, clamarea adeziunii tetrarhilor faţă de mithraism a fost determinată parţial tocmai de intenţia combaterii creştinismului. Tetrarhii se sprijineau pe o religie de asemenea în expansiune, însă legată de convingerile personale ale împăraţilor, ca şi de teologia Dominatului lor. Prin actul de la Camuntum Dioclefian a vrut, probabil, să-şi încojoneze opera de reformare a religiilor Imperiului, în sensul joncţiunii dintre culte tradiţionale ş?religii solar-mithraice, profund romanizate.

In 303, antagonismul dintre statul tetrarhilor şi creştinism se acutizase. Diocleţian a trecut la represiune, determinat, poate, de mai multe motive. în primul rând de presiunile exercitate asupra sa de către Galerius, păgân fanatizat. Deşi, în 311, Galerius va promulga un edict de tolerare a creştinismului, fireşte prilejuit de o „Realpolitik". S-au adăugat refuzul creştinilor, tot mai numeroşi în armată, de a sacrifica, precum şi incendierea palatului imperial din Nicomedia. între 295 şi 298, fuseseră martirizaţi, ca militari nesupuşi, un centurion şi doi recruţi. Oricum creştinii cunoscuţi de oficialităţi şi foarte numeroşi în Nicomedia fuseseră imprudenţi când ridicaseră o biserică chiar în faţa palatului imperial. A contat, fără îndoială, şi expansiunea unor învăţături filosofice anticreştine, neoplatoniciene, care întreprindeau o virulentă propagandă anticreştină. Pe lângă ideile lui Porphyrios din Tyr, „scolarhul" neoplatonismului, acţionau, în direcţia combaterii creştinismului, adepţii gnozei, ermetismului, diverselor sincretisme sau funcţionari ca Hierokles, praeses în Bithynia şi deci la Nicomedia. Persecuţiile au început totuşi cu reprimarea maniheismului. Un edict din 297 proscria maniheismul în Africa şi în alte zone ca o religie nouă, necunoscută, nepermisâ (religio Micită), care submina „vechea religie a zeilor nemuritori*'.

Cu siguranţă, vocaţia agresivă, vehement înnoitoare şi încă relativ puţin difuzată a maniheismului îl transforma într-o ţintă mai lesne de doborât decât creştinismul. Se adăuga faptul că mam'heenii puteau fi consideraţi spioni ai perşilor lui Narses, în Egipt, în Africa etc. Diocleţian s-a întors după aceea împotriva creştinilor, ca să-şi desăvârşească opera de remodelare a Imperiului. Diocleţian a început prin epurarea anturajului palaţial de creştini. Apoi a trecut la „soluţia finală", la tentativa de extirpare a creştinismului din Imperiu, la ceea ce a fost definită ca „marea persecuţie" oficială, globală, statală, de fapt a treia şi ultima de mari proporţii. Lansată în 303 d.C, această persecuţie nu a durat multă vreme pretutindeni. Constantius Chlorus a exercitat-o cu ponderaţie în Gallii şi în Britannia. Maximian a fost violent, dar pe termen scurt. In general, mulţi funcţionari şi magistraţi, opinia publică nu au manifestat faţă de creştini ura oarbă, vehementă, din trecut. Poate şi fiindcă înţelegeau că, după atâtea decenii (de la Gallienus) de tolerare discretă, persecuţia nu putea sâ-şi atingă scopul. Se afla în cauza o persecuţie guvernamentală, în vederea rezolvării problemei, înainte de abdicarea prevăzută pentru anul 305 d.C. Au fost insistenţi Dinrlprian ■; n-i----

608

Eugen Cizek

Palestina, în Egipt, unde creştinii erau numeroşi, în zona danubiană, în Pannonii şi Moesii, persecuţia a fost cumplită. Prelungită de Maximinus Daia, pe anumite zone, persecuţia a durat până în 312 d.C. Marea persecuţie a debutat prin patru edicte ale tetrarhilor. Primul edict, din 23 februarie 303, interzicea toate întrunirile creştine. Ordona distrugerea bisericilor, confiscarea scrierilor şi obiectelor sacre. Creştinii nu mai puteau depune mărturie în justiţie. Funcţionarii creştini îşi pierdeau posturile şi erau trataţi ca humiliores. Toţi palatinii au trebuit să sacrifice zeilor. Trei şambelani, care au refuzat, au fost executaţi. Un om care a smuls afişul unde era consemnat edictul a fost ucis pe loc, dat fiind că săvârşise un gest de sacrilegiu, atacând numele împăratului, care figura în text. Biserica din Nicomedia a fost demolată până la temelii. Al doilea edict, promulgat la începutul verii anului 303, prevedea arestarea căpeteniilor bisericilor, încât temniţele s-au umplut de clerici. Un al treilea edict, de la sfârşitul anului 303, obliga pe toţi întemniţaţii să sacritstrSzeilor. Cei ce se supuneau, erau imediat eliberaţi, iar cei ce refuzau erau executaţi. Un al patrulea edict, din ianuarie sau februarie 304, constrângea toţi locuitorii Imperiului să jertfească zeilor recunoscuţi de stat. Refuzul era penalizat cu un proces, încheiat prin condamnarea la pedeapsa capitală ori la deportarea în minele imperiale.

Consecinţele imediate au fost teribile. Represaliile au fost crunte acolo unde creştinii erau numeroşi. încă după primul edict au dispărut biblioteca, arhivele, scrierile sfinte de la Roma şi din alte oraşe ale Imperiului. Anumiţi clerici, precum cei din Africa, au abandonat voluntar autorităţilor scrierile sacre, care au fost îndeobşte distruse. Alţii au remis funcţionarilor texte eretice ori fără legătură cu învăţătura creştină. Cei ce au refuzat să predea scrieri sacre au fost condamnaţi la pedeapsa capitală pentru rezistenţă faţă de autorităţile publice, şi nu din pricina creştinismului, ca Felix din Thibica, în Africa. Martirii au fost foarte numeroşi, ca Sfântul Sebastian şi Sfânta Agnes la Roma, ca alţii din Africa proconsulară şi din Numidia ori din Hispanii. în Egipt, mulţi creştini s-au refugiat în sate sau în deşert. în Gallii persecutorii s-au limitat la distrugerea de biserici. Procopius şi alţi opt creştini au fost martirizaţi la Cesareea. în Phrygia, un sat ai cărui locuitori erau cu toţii creştini a fost asaltat de armată; sătenii au ars de vii. Dar, în ansamblul său, creştinismul era prea puternic ca să fie extirpat sau substanţial diminuat. „Soluţia finală" a eşuat lamentabil. Dimpotrivă, anumiţi intelectuali, anterior păgâni sau ezitanţi, indignaţi de semnele represiunii, s-au creştinat. încât Dreapta Credinţă a ieşit întărită din această „mare persecuţie". La Roma, scaunul episcopal a rămas neocupat numai până în 308, când a revenit, prin alegeri, lui Marcellus. Dar aici - şi pretutindeni în Imperiu - comunităţile creştine au fost divizare, până la acte de violenţă, de problema celor ce abjuraseră Dreapta Credinţă, în timpul represiunilor. Adică aceia care „alunecaseră"', lapsi. Din pricina dezordinilor din Roma, Maxenţiu l-a exilat pe Marcellus. Abia în 311 d.C, în Roma, dezordinile din interiorul colectivităţilor creştine s-au calmat şi a fost ales ca episcop Miltiades. Cum vom vedea, problema acestor lapsi nu era rezolvată. Dar ea a contribuit de asemenea la consolidarea pe termen lung a creştinismului. încât Galerius, atins de o gangrena generalizată, care îl va ucide la 5 mai, a fost constrâns, în 30 aprilie 311, să emită un edict, mai sus consemnat. Care edict asigura nu numai tolerarea creştinismului, ci şi recunoaşterea lui ca religie licită. Maximinus Daia, Constantin şi Licinius erau asociaţi acestui act, cunoscut de noi datorită lui Lactanţiu (Ps. Lact., 30) şi lui Eusebios din Cesareea (8, 17, 3-l0).

Galerius începea prin a proclama „nebunia" sau „prostia", stultitiar creştinilor, care nu voiau să respecte religiile şi cutumele tradiţionale. Totuşi el mărturisea eşecul persecuţiei. Din pricina acesteia, creştinii nu venerau nici zeii tradiţionali şi nici divinitatea lor, întrucât erau împiedicaţi s-o cinstească. De aceea Galerius acorda creştinilor dreptul să-şi reconstruiască locaşurile de cult, în condiţiile în care nu ar perturba ordinea publică. Le cerea de asemenea să roage zeul lor pentru împărat şi stat. Astfel va fi restabilită integritatea Imperiului şi creştinii vor putea trăi liniştiţi. Altfel spus, dens creştin este recunoscut ca divinitate care asigură apărarea şi salvgardarea ordinii romane, alături de alţi zei. Creştinismul este oficial recunoscut şi integrat Imperiului. Acest edict pregăteşte limpede măsurile religioase adoptate curând de Constantin cel Mare. în orice caz edictul lui Galerius constituia un important pas înainte faţă de măsurile cândva promovate de către Gallienus. Constantin instituie deplina libertate de conştiinţă, toleranţa absolută de care nu profită doar creştinii. Păgânismul ntfa fost sistematic persecutat, însă a fost separat de stat. Păgânii se puteau autocalifica drept eleni, căci nu mai erau consideraţi „romani'", moştenitori legitimi ai Imperiului.

Dar cultul imperial se menţine mult timp. Numai Graţian - şi în 379 d.C. -renunţă la pontificatul maxim. Dar ce înseamnă după 313 un păgân? Trebuie precizat că niciodată adepţii religiilor necreştine nu s-au autodefinit ca „păgâfti", p.agani. De fapt, iniţial un paganus era locuitorul unui „sat", pagus, prin urmare un „ţăran". Adesea se consideră că satele s-au creştinat mai greu decât oraşele, în timp ce mulţi intelectuali ai Imperiului vor refuza frecvent creştinismul. în 1899, Th. Zahn a propus să se ia în considerare un alt sens al termenului de paganus, cel de „civil", opus „militarului", întrucât creştinii se consideraseră „soldaţi ai lui Cristos'". Această explicaţie a fost cu sagacitate combătută de Th. Zeiller, Deoarece metafora respectivă nu se uzita decât în limba literară şi căzuse în desuetudine înainte ca paganus, să indice, în texte de lege, necreşinul, adeptul cultelor tradiţionale ori greco-orientale, diferite de învăţătura Mântuitorului. De altfel, am remarcat că armata s-a creştinat mai lent ca restul populaţiei romane. Poate că efectiv paganus, evoluat spre „păgân" („pagano" în italiană, „paien" în franceză), desemna mai cu seamă „omul locului", insul ataşat unor vechi idei şi cutume, apreciate drept caduce. El este contrapus „omului din altă parte", alienus, aşadar inovatorul, modernul, nu străinul, ci acela care este mobil, dinamic, ca exponent autentic al unui Imperiu în mişcare. Creştinii vor denumi ulterior necreştinii şi ca „gentilii". Pentru creştini, în orice caz paganus dobândea o semnificaţie depreciativă, căpăta o conotaţie peiorativă. Abia după reprimarea oficială a păgânismului, inaugurată de Theodosius I, şi prăbuşirea Imperiului roman occidental, paganus pare să se întoarcă la valorile semantice originare, să desemneze „ţăranul". în Galicia actuală, spre sfârşitul secolului al Vl-lea, episcopul Braccarei (azi Braga) evanghelizează ţărani suebi, încă păgâni (deşi regele lor era creştin). în aceeaşi vreme se depun eforturi menite creştinării unor ţărani din Sardinia, încă păgâni. în Sicilia şi chiar în Laţiu ţăranii continuau să adore idoli ori arbori. încă spre sfârşitul secolului al IV-lea şi în veacul subsecvent lumea rustică era pretutindeni relativ rezistentă la creştinare. Pe de altă parte, sub impactul a diverşi factori, păgânismul este supus remodelârii, după 313 d.C. El se restructurează sub egida cultelor solare, prin excelenţă a mithraismului şi isianismului, în strânsă alianţă cu neoplatonismul. Separat de stat, păgânismul se comportă ca o forţă normală de opoziţie.

610


Eugen Cizek

Când devine păgânismul minoritar, din punctul de vedere al procentajelor? Pe la mijlocul secolului al IV-lea d.C? In vremea sfidării anticreştine, lansate de Iulian, probabil el mai era încă majoritar, chiar la o diferenjâ foarte mică în raport cu Dreapta Credinţă? Mutaţiile încercate de păgânism se datorează presiunii chiar discrete exercitate de către statul creştin, de comunităţile creştine în general, însă şi factorilor intrinseci. încă împăratul Constanţiu II interzisese magia şi divinaţia, ca şi sacrificiile sângeroase. Păgânii înşişi aveau tendinţa să renunţe la ele. Ei privile-giau trăirile lăuntrice, fervoarea mistică, misteriofilosofică, austeritatea şi preconizarea integrităţii morale. O lege din iulie 357 pedepsea cu torturarea pe demnitarii curţii care consultau prezicătorii. Păgânismul era vivace. Atât de vivace încât nutreşte reacţia păgână a lui Iulian, care restabileşte toate riturile şi sacrificiile şi încearcă reorganizarea ierarhică a sacerdoţiilor păgâne după modelul creştin. Se manifestă un păgânism al intelectualilor, al aristocraţilor, al funcţionarilor, ataşat tradiţiilor politice şi culturale, generator al unei literaturi de valoare deosebităS*ibsistă şi un păgânism popular, marcat de o pregnantă propensiune faţă de practici magice*şi astrologice, faţă de vrăjitorie. Până la sfârşitul secolului al IV-lea, numeroşi consuli, înalţi funcţionari, inclusiv din anturajul împăraţilor, sunt păgâni.


Yüklə 3,8 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   46   47   48   49   50   51   52   53   ...   57




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin