J. J. Rousseau

— O va şti niciodată, iar Sofia este prea mândră pentru a i-o spune. >ificultăţile care o opresc pe ea ar fi grăbit pe alta. Nu a uitat lecţiile ărinţilor. Ea e săracă, Emil e bogat, o ştie487). Câtă nevoie are el să se Jică stimat de ea! Ce merite i-ar trebui lui pentru a şterge această ine-alitate? Dar cum s-ar gândi el la aceste obstacole? Emil ştie oare că e agat? Caută el oare să se informeze? Slavă cerului, nu are deloc nevoie i fie şi ştie să fie binevoitor şi fără aceasta. El scoate binele pe care-1 ice din inima sa şi nu din pungă. El dă celor nenorociţi timpul, îngri-rile, afecţiunile sale, persoana sa; iar în aprecierea binefacerilor lui >ia de îndrăzneşte să pună cu ceva în socoteală banii pe care-i dă să-icilor.

Neştiind cărui fapt se datorează dizgraţia sa, o atribuie propriei sale eseli; căci cine ar putea acuza de capriciu fiinţa pe care o adoră? Umili-a amorului propriu măreşte regretele iubirii refuzate. Nu se mai apropie; Sofia cu acea dragă încredere a unei inimi care se simte demnă de ea; i De fapt, Emil nu e bogat, chiar prin alegerea imaginară făcută de Rousseau iniţial.

F 'cos şi tremură în faţa ei. Nu mai speră s-o mişte prin duioşie, caută CARTE/*

6 rânduplece prin milă. Câteodată pierde răbdarea, şi necazul e gata să f” ră Sofia presimte aceste izbucniri şi-1 priveşte. Singură această pri- 409 a? Re îl dezarmează şi-1 intimidează: este mai supus decât înainte. V1 Tulburat de această împotrivire îndărătnică şi de această linişte de eânvins, îşi deschide inima prietenului său. li arată toate suferinţele acestei inimi sfâşiate de tristeţe; îi cere ajutor şi sfaturi. Ce mister de nepătruns! Ea se interesează de mine, nu mă pot îndoi: în loc să mă evite, simte plăcere de mine; când sosesc, se bucură şi regretă când plec;'primeşte atenţiile mele cu bunătate; serviciile mele par să-i placă; îmi spune părerile ei şi câteodată chiar îmi porunceşte. Totuşi, înlătură toate stăruinţele mele, rugăminţile mele. Când îndrăznesc să-i vorbesc de căsătorie, mă sileşte să tac, iar dacă adaug un cuvânt, mă părăseşte îndată. Prin ce stranie raţiune vrea ea oare să fiu al ei, fără să vrea, să audă să fie şi dânsa a mea? Dumneata, pe care te respectă, dumneata pe care te iubeşte şi nu va îndrăzni să te facă să taci, vorbeşte-i, fă-o să vorbească; ajută pe prietenul tău, încoronează-ţi opera. Nu face ca îngrijirile tale să devină fatale elevului tău: ţine de dumneata să-i produci nenorociri, dacă nu-i desăvârşeşti fericirea.

Vorbesc cu Sofia şi-i smulg cu puţină greutate secretul pe care-1 ştiam înainte de a mi-1 spune. Mai greu am obţinut permisiunea de a-1 spune lui Emil: o obţin, în fine, şi mă folosesc de ea. Această explicaţie îl cufundă într-o uimire din care nu-şi poate reveni. Nu înţelege nimic din această delicateţe. Nu-şi imaginează ce are de-a face o bogăţie mai mare sau mai mică cu caracterul şi cu meritul. Când îl fac să înţeleagă că are de-a face mai mult cu prejudecăţile, începe să râdă şi, transportat de bucurie, vrea să plece îndată, să rupă totul, să arunce totul, să renunţe la tot pentru a avea cinstea de a fi tot aşa de sărac ca Sofia şi să se întoarcă demn de a fi soţul ei.

Ce, îi zic eu, oprindu-1 şi râzând la rândul meu de ardoarea sa, acest căpşor al dumitale nu s-a copt câtuşi de puţin? Şidupă ce ai filosofat toată viaţa, nu vei învăţa oare niciodată să raţionezi? Cum de nu vezi că urmându-ţi proiectul nebunesc ţi-ai înrăutăţi situaţia şi ai face-o pe Sofia mai neînduplecată? Este un mic avantaj să ai ceva mai multă avere decât ea, ar fi unul şi mai mare de a-i fi sacrificat-o toată, iar dacă mân-dria ei o opreşte să-ţi rămână îndatorată pentru prima situaţie, cum s-ar decide ea pentru cea de-a doua? Dacă ea nu poate suferi ca un bărbat să-i spună că a îmbogăţit-o, va suporta oare ca el să-i poată reproşa că a sărăcit pentru ea? Nenorocitule! Tremură ca nu cumva ea să bănuiască că ai avut un asemenea proiect. Dimpotrivă, să devii econom şi cu grijă pentru dragostea ei, ca ea să nu te poată acuza că ai vrut s-o câştigi prin îndemânare şi să-i sacrifici cu voinţa ceea ce pierzi prin neglijenţă.

Crezi, în fond, că o avere mare i-ar produce teamă şi că împotrivirile ei vin în adevăr de la bogăţie? Nu, dragă Emil; ele au o cauză mai Puternică şi mai gravă în efectul pe care-1 produc aceste bogăţii în sufletul celui ce le stăpâneşte. Ea ştie că cei pe care soarta i-a făcut să aibă x bogăţii preferă totdeauna bogăţia înainte de orice. Toţi bogaţii socotesc surul înaintea meritului-ţân miza comună a banilor şi a muncii, ei găsesc totdeauna că munca nu acoperă niciodată banii şi cred că tot le mai 'L rămâi dator cu ceva după ce ţi-ai petrecut viaţa slujindu-i şi mâncându-le pâinea.

Se poate închipui ce bucurie nesfârşită a provocat tânărului această cuvântare, cât de multă încredere şi speranţă i-a dat, cit de mulţumită e inima sa cinsitită ide faptul că, pentru a plăcea Sofiei, nu i se cere să facă decât ceea ce ar face chiar dacă nu ar exista Sofia şi nu s-ar fi îndrăgostit de ea. Oricine i-ar fi înţeles cât de puţin caracterul, ar putea oare să nu-şi imagineze conduita sa în această situaţie?

Lată-mă deci confidentul celor doi buni tineri ai mei şi mijlocitorul iubirii lor! Frumoasă ocupaţie pentru un guvernor! Atât de frumoasă, în-cât în viaţa mea n-am făcut nimic care să mă înalţe atât de sus în ochii mei şi să mă facă atât de mulţumit de mine însumi. Dealtfel, această ocupaţie are şi ea plăcerile ei; nu sunt rău primit în casă; au încredere în mine pentru grija de a păstra raporturile potrivite între cei doi îndrăgostiţi. Emil, de teamă să nu-mi displacă, n-a fost niciodată aşa de supus. Tânăra, fată mă copleşeşte cu o prietenie de care nu mă las înşelat şi din care iau ceea ce îmi revine. Astfel, ea se despăgubeşte indirect pentru respectul în care îl ţine pe Emil. Prin mine îi adresează nenumărate mângâieri duioase, pe care ar prefera să moară decât să i le adreseze lui; iar el, care ştie că nu pot dăuna intereselor lui, e încân-tat de buna mea înţelegere cu ea. El se consolează când ea îi refuză braţul la plimbare şi în locul braţului său îl preferă pe al meu. Se depărtează fără supărare şi, strângându-mi mâna, îmi zice încet, cu glasul şi cu privirea: Prietene, vorbeşte pentru mine. Ne urmăreşte din ochi cu interes; încearcă să ne citească pe feţe sentimentele şi să interpreteze din gesturi convorbirea noastră; ştie că nimic din ceea ce se spune între noi nu-i este indiferent. Bună Sofie, cât de bine se simte inima ta sinceră când, fără să fii auzită de Telemac, poţi vorbi cu Mentorul său488). Cu câtă sinceritate binevoitoare îl laşi să citească tot ce se petrece în inima ta duioasă! Cu ce plăcere îi arăţi toată stima ce o ai pentru ele-vul său! Cu câtă naivitate mişcătoare îl laşi să pătrundă cele mai dulci sentimente! Cu ce mânie prefăcută alungi pe cel ce te supără când nerăbdarea îl sileşte să te întrerupă! Cu ce fermecător necaz îi reproşezi indiscreţia când vine să te oprească de a-1 vorbi de bine sau de a auzi aceasta din gura mea şi de a scoate întotdeauna din răspunsurile mele vreun nou temei de a-1 iubi!

V*) S a 11 w ii r k notează (op. Cit, voi. II, p. 320) că în Telemac a Iui Fenelon, Eucharis, dimpotrivă, încearcă să îndemne pe Telemac să înlăture pe Mentor ca pe un bătrân răuvoitor.

Ajuns să fie consimţit astfel ca amorez declarat, Emil îşi va arăta CP toate drepturile; vorbeşte, stă, solicită, devine supărător. Nu-i pasă dacă – se vorbeşte aspru, dacă se poartă rău cu el. Numai să fie ascultat. I se îngăduie, în fine, nu fără greutate, ca Sofia, la rândul ei, să binevoiască a lua în mod deschis faţă de el autoritatea unei amoreze, să-i prescrie ceea ce trebuie să facă, să-i poruncească în loc să-1 roage, să accepte în loc de a mulţumi, să hotărască numărul şi timpul vizitelor, să-1 oprească Le a veni în cutare zi şi de a sta peste ora cutare. Toate acestea nu se fac în glumă, ci foarte serios si, dacă ea a primit aceste drepturi cu multă greutate, ea se foloseşte de ele cu tărie, încât bietul Emil adesea regretă că i le-a dat. Insă, orice ar porunci ea, el nu replică nimic; adesea, plecând ca s-o asculte, mă priveşte cu ochi plini de bucurie, care îmi spun: Vezi că a pus stăpânire pe mine. Totuşi, orgolioasa îl priveşte de sus şi surâde în ascuns de mândria sclavului ei.

Albâni şi Rafael, împrumutaţi-mi pensula voluptăţii489)! Divinule Milton490), învaţă pana mea grosolană să descrie plăcerile amorului şi ale inocenţei! Ba nu, ascundeţi artele voastre mincinoase în faţa sfântu-lui adevăr al naturii. Să aveţi numai inimi sensibile, suflete cinstite; apoi lăsaţi imaginaţia voastră să rătăcească nesilită asupra entuziasmului celor doi tineri amorezi care, sub ochii părinţilor şi îndrumătorilor lor, se leagănă fără tulburare în dulcea iluzie eare-i încântă şi, mergând încet spre ţel, în beţia dorinţelor, împodobesc cu flori şi cu ghirlande legătura fericită care trebuie să-i unească până la mormânt. Atâtea imagini fermecătoare mă îmbată şi pe mine; le adun fără ordine şi fără legătură; delirul pe care mi-1 provoacă mă împiedică să le înlănţuiesc. O, cine e acela care având o inimă, nu va putea să-şi înfăţişeze în mintea lui tabloul plăcut al diferitelor stări ale tatălui, ale mamei, ale fetei, ale guvernorului, ale elevului şi al conlucrării unora şi a altora la unirea celei mai îndântătoare perechi căreia amorul şi virtutea îi pot aduce fericirea?

Acum, dornic în adevăr să placă, Emil începe să simtă preţul talentelor plăcute pe care le are.

— Sofiei îi place să cânte: el cântă cu ea; face chiar mai mult: o învaţă muzica. E vioaie şi uşoară, îi place să sară: el dansează cu ea; îi schimbă săriturile în paşi, o perfecţionează. Aceste lecţii sunt fermecătoare, veselia nebunatică le însufleţeşte şi îndulceşte respectul sfios al iubirii: unui îndrăgostit îi este îngăduit să dea aceste lecţii cu voluptate; îi este permis să fie învăţătorul iubitei sale.

E în casă un clavecin vechi, stricat de tot. Emil îl drege şi-1 acordează; e lucrător de instrumente muzicale tot atât de bun ca şi tâmplar; a avut întotdeauna ca maximă să înveţe să se lipsească de ajutorul altuia în tot ceea ce poate face el însuşi. Casa are o poziţie pitorească: el desenează diferite vederi, la care a lucrat uneori şi Sofia şi cu ele împodobesc cabinetul tatălui ei. Chenarele nu sunt aurite şi n-au nevoie să fie. Vă-zând pe Emil cum desenează, imitându-1, ea se perfecţionează după exemplul lui, îşi cultivă toate talentele şi farmecul ei le înfrumuseţează

) Albâni, pictor italian (1578-1660), supranumit Anacreon al picturii datorită picturilor sale graţioase şi capetelor de femei.

Rafael (1483-1520), mare pictor italian, renascentin, autorul atâtor tablouri celebre.) Milton (1608-1674), autorul vestitului Paradis pierdut.

EMIL rămâi dator cu ceva după ce ţi-ai petrecut viaţa slujindu-i şi mâncându-le pâinea.”

410 să te cunoască bine; asta nu e treabă de o zi. Arată-i că în sufletul tău nobil sunt comori care pot răscumpăra pe cele pe care ai nenorocirea să le stăpâneşti. Învinge-i împotrivirea cu ajutorul stăruinţei şi al timpului; f ă-o să uite bogăţiile tale cu ajutorul unor sentimente mari şi generoase, lubeşte-o, serveşte-o, serveşte pe respectabilii săi părinţi. Dovedeşte-i că aceste preocupări nu sunt efectul unei pasiuni nebune şi, trecătoare, ci al unor principii de neşters, întipărite în adâncul inimii tale.

Cinsteşte în mod demn meritul degradat de bogăţie: acesta e singurul mijloc de a-1 împăca cu meritul pe care ea 1-a ocrotit.

Se poate închipui ce bucurie nesfârşită a provocat tânărului această cuvântare, cât de multă încredere şi speranţă i-a dat, cit de mulţumită e inima sa cin&tăită ide faptul că, pentru a plăcea Sofiei, nu i se cere să facă decât ceea ce ar face chiar dacă nu ar exista Sofia şi nu s-ar fi îndrăgostit; de ea, Oricine i-ar fi înţeles cât de puţin caracterul, ar putea oare să nu-şi imagineze conduita sa în această situaţie?

Lată-mă deci confidentul celor doi buni tineri ai mei şi mijlocitorul iubirii lor! Frumoasă ocupaţie pentru un guvernor! Atât de frumoasă, în-cât în viaţa mea n-am făcut nimic care să mă înalţe atât de sus în ochii mei şi să mă facă atât de mulţumit de mine însumi. Dealtfel, această ocupaţie are şi ea plăcerile ei; nu sunt rău primit în casă; au. Încredere în mine pentru grija de a păstra raporturile potrivite între cei doi îndrăgostiţi. Emil, de teamă să nu-mi displacă, n-a fost niciodată aşa de supus. Tânăra fată mă copleşeşte cu o prietenie de care nu mă las înşelat şi din care iau ceea ce îmi revine. Astfel, ea se despăgubeşte indirect pentru respectul în care îl ţine pe Emil. Prin mine îi adresează nenumărate mângâieri duioase, pe care ar prefera să moară decât să i le adreseze lui; iar el, care ştie că nu pot dăuna intereselor lui, e încân-tat de buna mea înţelegere cu ea. El se consolează când ea îi refuză braţul la plimbare şi în locul braţului său îl preferă pe al meu. Se depărtează fără supărare şi, strângându-mi mâna, îmi zice încet, cu glasul şi cu privirea: Prietene, vorbeşte pentru mine. Ne urmăreşte din ochi cu interes; încearcă să ne citească pe feţe sentimentele şi să interpreteze din gesturi convorbirea noastră; ştie că nimic din ceea ce se spune între noi nu-i este indiferent. Bună Sofie, cât de bine se simte inima ta sinceră când, fără să fii auzită de Telemac, poţi vorbi cu Mentorul său48(r). Cu câtă sinceritate binevoitoare îl laşi să citească tot ce se petrece în inima ta duioasă! Cu ce plăcere îi arăţi toată stima ce o ai pentru elevul său! Cu câtă naivitate mişcătoare îl laşi să pătrundă cele mai dulci sentimente! Cu ce mânie prefăcută alungi pe cel ce te supără când nerăbdarea îl sileşte să te întrerupă! Cu ce fermecător necaz îi reproşezi indiscreţia când vine să te oprească de a-1 vorbi de bine sau de a auzi aceasta din gura mea şi de a scoate întotdeauna din răspunsurile mele vreun nou temei de a-1 iubi!

A”) Sallwurk notează (op. Cit, voi II, p. 320) că în Telemac a lui Fenelon, Eucharis, dimpotrivă, încearcă să îndemne pe Telemac să înlăture pe Mentor ca pe un bătrân răuvoitor.

Aiuns să fie consimţit astfel ca amorez declarat, Emil îşi va arăta drepturile; vorbeşte, stă, solicită, devine supărător. Nu-i pasă dacă

— Vorbeşte aspru, dacă se poartă rău cu el. Numai să fie ascultat. I se – Sfăduie, în fine, nu fără greutate, ca Sofia, la rândul ei, să binevoiască in|ua în mod deschis faţă de el autoritatea unei amoreze, să-i prescrie ceea & trebuie să facă, să-i poruncească în loc să-1 roage, să accepte în loc AP a mulţumi, să hotărască numărul şi timpul vizitelor, să-1 oprească AQ a veni în cutare zi şi de a sta peste ora cutare. Toate acestea nu se fac în glumă, ci foarte serios şi, dacă ea a primit aceste drepturi cu multă greutate, ea se foloseşte de ele cu tărie, încât bietul Emil adesea regretă că i le-a dat. Insă, orice ar porunci ea, el nu replică nimic; adesea, plecând ca s-o asculte, mă priveşte cu ochi plini de bucurie, care îmi spun: Vezi că a pus stăpânire pe mine. Totuşi, orgolioasa îl priveşte de sus şi surâde în ascuns de mândria sclavului ei.

Albani şi Rafael, împrumutaţi-mi pensula voluptăţii489)! Divinule Milton490), învaţă pana mea grosolană să descrie plăcerile amorului şi ale inocenţei! Ba nu, ascundeţi artele voastre mincinoase în faţa sfântu-lui adevăr al naturii. Să aveţi numai inimi sensibile, suflete cinstite; apoi lăsaţi imaginaţia voastră să rătăcească nesilită asupra entuziasmului celor doi tineri amorezi care, sub ochii părinţilor şi îndrumătorilor lor, se leagănă fără tulburare în dulcea iluzie care-i încântă şi, mergând încet spre ţel, în beţia dorinţelor, împodobesc cu flori şi cu ghirlande legătura fericită care trebuie să-i unească până la mormânt. Atâtea imagini fermecătoare mă îmbată şi pe mine; le adun fără ordine şi fără legătură; delirul pe care mi-1 provoacă mă împiedică să le înlănţuiesc. O, cine e acela care având o inimă, nu va putea să-şi înfăţişeze în mintea lui tabloul plăcut al diferitelor stări ale tatălui, ale mamei, ale fetei, ale guvernorului, ale elevului şi al conlucrării unora şi a altora la unirea celei mai încântătoare perechi căreia amorul şi virtutea îi pot aduce fericirea?

Acum, dornic în adevăr să placă, Emil începe să simtă preţul talentelor plăcute pe care le are.

— Sofiei îi place să cânte: el cântă cu ea; face chiar mai mult: o învaţa muzica. E vioaie şi uşoară, îi place să sară: el dansează cu ea; îâ schimbă săriturile în paşi, o perfecţionează. Aceste lecţii sunt fermecătoare, veselia nebunatică le însufleţeşte şi îndulceşte respectul sfios al iubirii: unui îndrăgostit îi este îngăduit să dea aceste lecţii cu voluptate; îi este permis să fie învăţătorul iubitei sale.

E în casă un clavecin vechi, stricat de tot. Emil îl drege şi-1 acordează; e lucrător de instrumente muzicale tot atât de bun ca şi tâmplar; a avut întotdeauna ca maximă să înveţe să se lipsească de ajutorul altuia m tot ceea ce poate face el însuşi. Casa are o poziţie pitorească: el desenează diferite vederi, la care a lucrat uneori şi Sofia şi cu ele împodobesc cabinetul tatălui ei. Chenarele nu sunt aurite şi n-au nevoie să fie. Vă-zând pe Emil cum desenează, imitându-1, ea se perfecţionează după exemplul lui, îşi cultivă toate talentele şi farmecul ei le înfrumuseţează

Albani, pictor italian (1578 – 1660), supranumit Anacreon al picturii datorită picturilor sale graţioase şi capetelor de femei.

Rafael (1483 – 1520), mare pictor italian, renascentin, autorul atâtor tablouri celebre.) Milton (1608-1674), autorul vestitului Paradis pierdut.

EMIL 412 ,. 10. Juiege tot şi nu re- , „i. U. jrrogresele sale cele mai mari sunt în morală şi în lucrurile legate de gust. În ce priveşte fizica, ea nu reţine decât câteva idei despre legile generale şi despre sistemul lumii. Uneori, în plimbările lor, con-temiplând minunile naturii, inimile lor inocente şi pure îndrăznesc să se ridice până la autorul lor. Nu se tem de prezenţa lui, inimile lor li se deschid înaintea lui.

Cum? Doi îndrăgostiţi în floarea vârstei folosesc întâlnirile lor ca să vorbească despre religie? Îşi petrec timpul spunând catehismul? La ce serveşte să înjoseşti ceea ce e sublim? Da, fără îndoială, vorbesc aşa în iluzia care-i vrăjeşte: se văd desăvârşiţi, se iubesc, vorbesc cu entuziasm despre ceea ce dă preţ virtuţii, Sacrificiile ce i le aduc le-o fac dragă, în pornirile pe care trebuie să le învingă, varsă uneori împreună lacrimi mai pure decât rouă cerului şi aceste lacrimi dulci dau încântare vieţii lor: ei sunt în cel mai fermecător delir pe care 1-a trăit vreodată sufletul omenesc. Chiar privaţiunile le măresc fericirea şi-i onorează în ochii lor prin sacrificiile ce le fac. Oameni senzuali, corpuri fără suflete, vor cunoaşte într-o zi plăcerile voastre şi vor regreta toată viaţa vremea fericită în care şi le-au refuzat.

Pe toate. Tatăl şi mama sa, văzând strălucind în jurul lor artele frumoase, îşi amintesc de vechea lor bogăţie pe care numai arta le-o făcea scumpă. Iubirea le-a împodobit toată casa; ea singură face să domnească aici, fără cheltuială şi fără osteneală, aceleaşi plăceri pe care nu le procurau altădată decât cu bani mulţi şi cu multă plictiseală.

Ca şi idolatrul care copleşeşte cu comori obiectul cultului său şi aşază pe altar zeul pe care-1 adoră, tot astfel amorezul, oricât de perfectă i s-ar părea iubita sa, vrea necontenit să-i adauge noi podoabe. Ea nu mai are nevoie de ele pentru ca să-i placă; dar el este cel care are nevoie s-o gătească: acesta este un nou omagiu pe care crede că i-1 aduce, este un nou interes pe care-1 acordă plăcerii de a o admira. I se pare că nici un lucru frumos nu e la locul său dacă nu împodobeşte suprema frumuseţe. Este un spectacol în acelaşi timp mişcător şi de râs să vezi cum Emil se grăbeşte să înveţe pe Sofia tot ce ştie el, fără s-o întrebe dacă lucrurile pe care vrea s-o înveţe sunt pe gustul ei şi dacă îi convin, li vorbeşte despre tot, îi explică totul cu o grabă copilărească; crede că nu are decât să-i vorbească pentru ca ea să şi înţeleagă; îşi închipuie dinainte plăcerea ce va avea-o raţionând, filosofând cu ea; el priveşte drept inutil tot ceea ce a dobândit dacă nu se poate făli înaintea ei; aproape roşeşte să ştie ceva pe care ea nu-1 ştie.

Iată-1 deci dându-i lecţii de filosofic, de fizică, de matematică, de istoric, într-un cuvânt, despre tot. Sofia se supune zelului lui cu plăcere şi caută să profite. Ce mulţumit e Emil când i se dă voie să facă lecţia în genunchi înaintea ei! Crede că s-au deschis cerurile. Totuşi, această situaţie, mai stânjenitoare pentru şcolăriţă decât pentru profesor, nu este cea mai prielnică învăţăturii. Nu prea ştie atunci niciunul ce. Să facă cu ochii ce-1 urmăresc şi, când ochii se întâlnesc, lecţia nu mai merge bine.

Ftrţfl d, e frffândi nu e străină femeilor, însă ele nu trebuie decât să atingă în treacăt ştiinţele despre raţionament. Sofia înţelege tot şi nu re- „ţine mare lucru. Progresele sale cele mai mari sunt în morală şi în lucrurile legate de gust. În ce priveşte fizica, ea nu reţin p dar>x+ „ftlegile trpnprplo „; J f

Cu toată această armonie, sunt uneori neînţelegeri, chiar certuri între amoreza nu este fără capricii, nici amorezul fără mânie; dar aceste 6 Ici furtuni trec repede şi nu fac decât să întărească unirea; experienţa „nsăşi învaţă pe Emil să nu se teamă prea mult de ele; împăcările îi sunt totdeauna mai avantajoase decât certurile care îi sunt păgubitoare. Câştigul,. Elei dinţii 1-a făcut să spere atâtea altele; s-a înşelat: însă, în fine, dacă nu are totdeauna un profit destul de sensibil, el câştigă totdeauna văzând ca Sofia se interesează sincer de inima lui. Vreţi să ştiţi care este, aşadar, acest profit. Consimt să vă spun, cu atât mai bucuros cu cât acest exemplu îmi va da prilejul să expun o maximă foarte utilă şi să combat pe una foarte primejdioasă.

Emil iubeşte; el nu e deci îndrăzneţ; lucrul se înţelege mai bine dacă ştim că poruncitoarea Sofie nu e fata care să-i îngăduie prea mare familiaritate. Cum înţelepciunea are în toate hotarul său, ar putea fi socotită că are mai curând prea multă asprime decât prea multă indulgenţă; chiar tatăl ei se teme uneori ca nu cumva mândria ei exagerată să degenereze în dispreţ, în cele mai tăinuite întâlniri, Emil nu ar îndrăzni să solicite nici cea mai mică favoare, nici chiar să pară că o doreşte; iar când ea binevoieşte să-i dea braţul la plimbare, lucru pe care nu-1 îngăduie să se schimbe într-un drept, el abia îndrăzneşte câteodată, suspinând, să-i lipească braţul de pieptul său. Totuşi, după o lungă constrângere, se hazardează să-i sărute pe furiş rochia; şi de multe ori este destul de fericit dacă ea binevoieşte să nu observe. Într-o zi, viind să-şi ia mai deschis aceeaşi libertate, ea 1-a apreciat ca pe un lucru foarte rău. El se încă-păţânează, ea se irită, necazul o face să spună câteva cuvinte înţepătoare. Emil nu le îndură fără replică; restul zilei se petrece în supărare şi se despart nemulţumiţi.

Sofia nu este în largul ei. Mamă-sa îi este confidentă; cum i-ar putea oare ascunde mâhnirea? Este prima ei neînţelegere, iar o neînţelegere de o oră este o problemă mare! Se tânguie de greşeala sa: mamă-sa îi dă voie s-o îndrepte, iar tatăl său i-o porunceşte.:

A doua zi, Emil, neliniştit, revine mai devreme ca de obicei. Sofia este în camera mamei sale, tatăl este, de asemenea, în aceeaşi cameră. Emil intră respectuos, însă cu o înfăţişare tristă, îndată ce tatăl şi mama 1-au salutat, Sofia se întoarce spre el şi, întinzându-i mâna, îl întreabă, pe un ton mângâietor, ce mai face. Este clar că această mână drăguţă nu i se întinde astfel decât pentru a fi sărutată: el o ia şi n-o sărută. Sofia, puţin ruşinată, o retrage cu atâta graţie cât îi este cu putinţă. Emil, care nu e deprins cu manierele femeilor şi care nu ştie la ce foloseşte capriciul, nu uită prea uşor şi nu-i trece supărarea aşa de repede. Tatăl Sofiei, văzând-o tulburată, continuă's-o tulbure prin glume. Biata fată, zăpăcită, umilită, nu mai ştie ce face şi ar vrea cu orice preţ să îndrăznească a plânge. Cu cât se stăpâneşte mai mult cu atât i se zbate inima mai tare; în fine, îi scapă o lacrimă fără să vrea. Emil vede această lacrimă, se aruncă la picioarele ei, îi ia mâna, i-o sărută de mai multe ori cu foc. Zău, eşti prea bun, zise tatăl izbucnind în râs. Eu as fi mai puţin îngăduitor pentru toate aceste nebunii şi aş pedepsi gura care m-ar fi ofensat. Emil, îmbărbătat prin aceste cuvinte, îşi întoarce privirea rugătoare spre mamă, si, crezând că vede un semn de aprobare se apropie tremuEMIL rând de faţa Sofiei care, întoarce capul şi, ca să-şi salveze gura, îşi în primejdie obrazul ca trandafirul, îndrăzneţul nu se mulţumeşte,