Jules Verne

Eşti sigur de poziţia geografică în care ne găsim astăzi, 9 septembrie? … îl întrebă atunci Kamylk-Paşa.

Sigur, excelenţă, răspunse căpitanul Z6. Dealtfel, pentru mai multă siguranţă, am să refac calculul.

În adevăr, ar fi mai bine. Dar cum se face că această insuliţă nu a fost menţionată pe hartă?

Fiindcă, după părerea mea, a apărut foarte de curând. În orice caz, să fim mulţumiţi că nu figurează pe hartă şi că suntem siguri că o să o găsim la locul ei în ziua când veţi binevoi să ne întoarcem…

Da, căpitane, când vor fi trecut aceste vremuri tulburi! Ce-mi pasă mie dacă comoara mea rămâne îngropată nenumăraţi ani sub aceste stânci! Nu va fi ea mai în siguranţă decât în casa mea din Alep? Aici nu vor putea ajunge vreodată nici viceregele, nici fiul său Ibrahim, nici acest ticălos de Murad, ca să mă despoaie! Averea mea în mâna lui Murad? Prefer să o înghită adâncul mărilor!

Soluţie cu totul neplăcută, răspunse căpitanul Z6, fiindcă marea nu mai restituie cele ce au fost încredinţate adâncurilor sale. Este deci binevenită descoperirea acestei insuliţe. Ea, cel puţin, vă va păstra bogăţiile cu credinţă şi vi le va restitui.

Să mergem, spuse Kamylk-Paşa, ridicându-se. Totul trebuie făcut repede şi este mai bine ca vasul nostru să nu fie zărit…

La ordinele dumneavoastră.

La bord nu ştie nimeni unde suntem?

Repet excelenţei-sale, nimeni.

Nici măcar pe ce mare?

Nici măcar pe ce mare a Lumii Vechi sau Noi. Sunt cincisprezece luni de când cutreierăm oceanele, şi în cincisprezece luni o corabie poate străbate depărtări mari între continente, fără să-şi dea seama.

Kamylk-Paşa şi căpitanul Z6 coborâră spre cotitura unde îi aştepta yola lor.

În clipa când să se îmbarce, căpitanul spuse:

Şi odată această operaţie terminată, excelenţa-voastră se va îndrepta către Siria? …

Nu este în intenţia mea. Înainte de a mă întoarce la Alep, am să aştept ca soldaţii lui Ibrahim să fi evacuat provincia şi ca ţara, sub conducerea lui Mahmud, să-şi fi găsit liniştea.

V-aţi gândit vreodată că s-ar putea să fie anexată posesiunilor viceregelui?

Nu, pe profetul nostru, nu! exclamă Kamylk-Paşa, pe care această presupunere îl făcu să-şi piardă obişnuitul lui sânge rece. Pentru o perioadă de timp, al cărui sfârşit sper să ajung să-l văd, este posibil ca Siria să fie anexată domeniului lui Mehmet-Ali, fiindcă necunoscute sunt căile lui Allah! Dar să nu treacă iarăşi şi pentru totdeauna în puterea sultanului?! … Allah nu ar vrea asta!

Şi, unde socoteşte excelenţa-voastră să se refugieze când va fi părăsit mările? …

Nicăieri… Nicăieri! Fiindcă averea mea va fi în siguranţă printre stâncile acestei insuliţe, o să rămână aici! Noi însă, căpitane Z6, o să navigam mai departe, aşa cum am făcut-o de atâţia ani împreună…

La ordinele dumneavoastră!

În scurt timp, Kamylk-Paşa şi tovarăşul său fură din nou la bord.

Către orele nouă, căpitanul trecu la o primă cercetare a soarelui, cercetare menită a stabili longitudinea, adică ora locului; această cercetare urma să fie completată printr-o alta, la prânz, în clipa trecerii astrului la meridian şi care avea să-i dea latitudinea. Îşi ceru sextantul, luă înălţimea soarelui şi, aşa cum îi spusese excelenţei-sale, se strădui ca operaţiunea să fie cât mai exactă. După ce îşi notă rezultatul, căpitanul coborî în cabină cu scopul de a pregăti calculele care trebuiau să precizeze poziţia insuliţei, poziţie ce urma a fi definitiv calculată după obţinerea înălţimii meridianului.

Dar, mai înainte de asta, dădu ordin ca şalupa să fie încărcată. Trebuiau să fie îmbarcate cele trei butoiaşe depozitate în cămară precum şi uneltele: târnăcoape, hârleţe, sape şi cimentul necesar îngropării comorii.

Înainte de ora zece, totul era gata. Şase marinari, sub conducerea şefului de echipaj, se urcară în şalupă. Ei nu bănuiau în nici un chip ce conţineau butoiaşele şi nici pentru ce se duceau să le îngroape în acel colţ. Asta nu-i interesa şi nici nu-i neliniştea. Obişnuiţi să asculte orbeşte, marinarii erau ca nişte maşini care funcţionau fără a pune întrebări.

Kamylk-Paşa şi căpitanul se instalară la pupa şalupei şi în câteva bătăi de vâsle ajunseră la insuliţă.

Trebuiau, în primul rând, să găsească un loc potrivit pentru săpat o groapă, nici prea aproape de malurile ameninţate de valurile mării pe timpul rău al echinocţiului, nici prea sus, pentru a evita unele alunecări de teren. Locul acesta îl găsiră chiar la poalele unei stânci abrupte, pe una din coastele îndreptate către sud-est ale insuliţei.

La ordinul căpitanului Z6, oamenii debarcară butoaiele şi uneltele, şi veniră şi ei. Începură apoi să sape în locul ales. Era o muncă destul de grea. Cuarţul cristalizat este o materie dură. Pe măsura ce cazmaua le făcea să sară, ţăndările erau adunate cu grijă fiindcă aveau să le folosească la umplerea gropii, după ce butoaiele vor fi fost puse acolo. Le-a trebuit nu mai puţin de două ceasuri ca să sape o groapă a cărei adâncime măsura între cinci şi şase picioare şi tot atât de largă – un adevărat mormânt în care somnul unui răposat nu ar fi fost vreodată tulburat de vuietul furtunilor.

Kamylk-Paşa se ţinea deoparte, gânditor, cu sufletul întristat de cine ştie ce obsesie dureroasă. Se întreba, poate, dacă nu ar face mai bine să se culce şi el alături de comorile lui, pentru a-şi dormi somnul de veci? … Şi, într-adevăr, unde ar fi găsit el un adăpost mai sigur împotriva nedreptăţii şi a perfidiei oamenilor? …

Când butoiaşele fură coborâte în fundul gropii, Kamylk-Paşa le mai privi o ultimă dată. În acea clipă, căpitanului Z6 îi trecu prin gând – într-atât de ciudată i se păru privirea excelenţei-sale – că avea să contramandeze ordinele date, să renunţe la acest proiect, să pornească din nou pe mare cu bogăţiilesale…

Nu, căci cu un gest îi îndemnă pe oameni să continue. Atunci căpitanul fixă solid cele trei butoaie, unul lângă altul, sprijinindu-le cu bucăţi de cuarţ, apoi le acoperi cu var stins. Şi foarte repede totul alcătui o masă la fel de compactă ca şi stânca insulei. Apoi, pe deasupra, grămezi de pietre cimentate între ele umplură cu totul groapa. După ce vânturile şi ploile vor fi măturat locul, ar fi fost cu neputinţă să mai descoperi unde a fost îngropată comoara.

Totuşi trebuia făcut un semn, un semn care să nu se şteargă, pe care cel interesat să-l poată recunoaşte într-o zi. Aşa că, pe peretele vertical al stâncii ce se înălţa în spatele gropii, şeful echipajului săpă, cu ajutorul unei dălţi, o monogramă al cărei identic facsimil iată-l:

Erau cei doi K din numele lui Kamylk-Paşa legaţi între ei, aidoma felului în care semnă totdeauna egipteanul.

Nu mai aveau nici un motiv să mai rămână pe insulă. Comoara era acum sigilată în fundul acelei gropi. Cine ar fi putut să o descopere în acest loc, cine ar fi putut să o smulgă din această ascunzătoare necunoscută? … Nu, aici era în siguranţă, şi dacă Kamylk-Paşa sau căpitanul Z6 ar fi luat taina cu ei în mormânt, putea veni şi sfârşitul lumii fără ca nimeni să o fi putut afla vreodată.

Şeful echipajului îşi îmbarcă oamenii, în timp ce excelenţa-sa şi căpitanul mai rămaseră pe o stâncă a litoralului.

Câteva minute mai târziu, şalupa veni să-i ia şi-i duse la bricul goeletă care-i aştepta.

Erau orele unsprezece şi patruzeci şi cinci. Vremea se arăta minunată. Pe cer, nici un nor. În mai puţin de un sfert de oră soarele avea să ajungă la meridian. Căpitanul se duse să-şi caute sextantul şi se pregăti să ia înălţimea meridiană. După ce o calculă, deduse şi latitudinea de care se folosi ca să afle şi longitudinea, calculând şi unghiul orar din observaţia făcută la ora nouă. Obţinu astfel poziţia insuliţei cu o aproximaţie care nu putea să depăşească o jumătate de milă.

Tocmai terminase de calculat şi se pregătea să urce pe punte, când se deschise uşa cabinei. Apăru Kamylk-Paşa.

Ai calculat poziţia? … întrebă el.

Da, excelenţă.

Dă-mi-o!

Căpitanul îi întinse foaia de hârtie pe care îşi înscrisese calculele. Kamylk-Paşa o citi cu atenţie, ca şi când ar fi vrut să-şi întipărească în minte poziţia insulei.

Să păstrezi cu sfinţenie această hârtie, îi spuse el căpitanului. Cât despre jurnalul de bord în care ai consemnat de cincisprezece luni drumul nostru…

Acest jurnal, excelenţă, nu-l va avea nimeni, niciodată…

Şi ca să fii cu totul sigur, distruge-l chiar acum.

La ordinele dumneavoastră.

Căpitanul Z6 luă registrul pe care erau înscrise diferitele direcţii urmate de bricul-goeletă prin tot atâtea mări. Îl rupse şi-i arse paginile la flacăra unui felinar. După aceea Kamylk-Paşa şi căpitanul se întoarseră pe dunetă şi o parte din zi nava rămase pe loc, acolo unde era ancorată.

Pe seară, către orele cinci, pe cer, către apus, începură să se adune norii. Prin îngustele crăpături dintre ei, soarele arunca mănunchiuri de raze care presărau marea cu fluturi de aur.

Ca un marinar căruia nu-i place cum arată timpul, căpitanul Z6 clătină din cap.

Excelenţă, spuse el, boarea asta aduce vânt mare… poate chiar vijelie peste noapte! Insuliţa nu ne oferă nici un adăpost şi, înainte de a se lăsa cu totul întunericul, putem să ne îndepărtăm de ea cu vreo zece mile…

Dar nu ne mai reţine nimic aici, căpitane, răspunse Kamylk-Paşa.

Atunci să plecăm.

Te mai întreb o dată, nu ai nevoie să-ţi verifici poziţia prin longitudine şi latitudine?

Nu, excelenţă, sunt sigur de calculele mele, cum sunt sigur că sunt copilul mamei mele…

Atunci, să mergem!

La ordinele dumneavoastră.

Pregătirile se făcură repede. Ancora se înălţă din mare. Cu pânzele în bătaia vântului, se luă direcţia spre apus…

În picioare, la pupa, Kamylk-Paşa urmări cu privirea insuliţa necunoscută – atât cât lumina nedesluşită a înserării îi mai schiţa contururile. Apoi, grămada de stânci dispăru în ceaţă. Bogatul egiptean era sigur însă că, atunci când va vrea, o va regăsi… şi odată cu ea comoara pe care el i-o încredinţase – comoară valorând o sută de milioane de franci, în aur, diamante şi pietre preţioase.

Capitolul IV. În care jupân Antifer şi barcazierul Gildas Tregomain, doi prieteni care nu se aseamănă deloc, sunt prezentaţi cititorului.

În fiecare sâmbătă către orele opt seara, pe când îşi fuma pipa – o adevărată lulea cu ţeava scurtă – jupân Antifer intra într-o furie nebună, din care, un ceas mai târziu, ieşea roşu ca un rac. după ce îşi descărcase năduful pe capul vecinului şi prietenul său, barcazierul Gildas Tregomain. Şi din ce i se stârnea furia? … Din pricină că nu izbutea să găsească ceea ce căuta într-un atlas vechi, în care una din hărţi era întocmită după proiecţia planisferică a lui Mercator.

Afurisită latitudine! strigă el. Latitudinea dracului! … Chiar dacă ar trece prin cuptorul lui Belzebut şi tot va trebui să o urmăresc de la un capăt la altul!

Şi aşteptând să-şi pună în aplicare acest proiect, zgâria cu unghia numita latitudine. Aşa că harta despre care vorbim era mâzgălită cu vârful creionului şi găurită de împunsăturile compasului ca o strecurătoare de cafea.

Latitudinea căreia i se adresau mustrările violente ale jupânului Antifer era înscrisă pe o bucată de pergament galben – un galben ce s-ar fi putut lua la întrecere cu acela al unei foarte vechi bucăţi dintr-un steag spaniol – şi suna cam aşa:

Douăzeci şi patru grade, cincizeci şi nouă minute nord.

Dedesubt, într-un colţ al pergamentului, erau scrise cu cerneală roşie următoarele cuvinte:

Să fie atent fiul meu, să nu uite.

Şi jupân Antifer nu uita niciodată să strige:

Fii liniştit, tată iubit, că n-am uitat-o… şi nici nam să uit vreodată latitudinea ta! Dar cei trei sfinţi patroni ai mei să mă binecuvânteze dacă ştiu la ce-mi poate folosi!

Şi în seara aceasta, la 23 Februarie 1862, jupân Antifer se lăsa pradă obişnuitei sale mânii. Clocotind de furie, înjură ca un cârmaci căruia i-a scăpat din mână o frânghie de ridicat pânzele, sfărâmă pietricica ce-i scrâşnea în dinţi, îi căşună pe pipa ce i se stingea pentru a douăzecea oară şi pe care şi-o reaprinse stricând o cutie de chibrituri, sparse un ghioc mare ce împodobea căminul, aruncă atlasul într-un colţ, scaunul într-altul, bătu din picior de se zguduiră grinzile din tavan şi răcni cu un glas obişnuit să domine urletele vijeliilor, făcându-şi dintr-o foaie de carton, răsucită ca un cornet, o porta-voce:

Nanon! … Enogate!

Enogate şi Nanon, ocupate, una să tricoteze, cealaltă să calce lângă vatra din bucătărie, socotiră că era timpul să intervină întru potolirea stihiilor domestice dezlănţuite.

Închipuiţi-vă una din acele case bătrâneşti din Saint-Malo, clădită din granit, cu faţada spre strada Hautes-Salles, cu parter şi două etaje, cuprinzând fiecare câte două camere şi al cărei al doilea etaj domina drumul de rond al meterezelor. Parcă o şi vedeţi, cu zidurile ei de piatră groase cât să nu le pese de proiectilele vremurilor de altădată, cu ferestrele înguste cu gratii de fier, cu uşa groasă făcută din inimă de stejar, împodobită cu o armătură de metal şi înzestrată cu un ciocan şi o placă de metal care se aude – când jupân Antifer este cel care le foloseşte – de la Saint-Servan, cu acoperişul ei de ardezie străpuns de lucarne prin care trece uneori luneta bătrânului marinar ieşit la pensie!

Această casă, pe jumătate cazemată, pe jumătate bastion, se înrudea cu meterezele care formau o centură în jurul oraşului, în care un îngust spaţiu liber oferea ochiului, până în depărtare, o privelişte minunată: la dreapta Grand Be, un colţ din Cezembre, Vârful Decolle şi Capul Frehel; la stânga, coasta şi stăvilarul, gura râului Rance, plaja de la Prieure, lângă Dinard, până la cenuşiul dom din Saint-Servan.

Altădată, Saint-Malo fusese o insulă şi s-ar fi putut ca jupânului Antifer să-i fi părut rău după acel timp când s-ar fi putut socoti insular. Dar anticul Aaron ajungând peninsulă, marinarul trebuise să se resemneze. Dealtfel, ai tot dreptul să fii mândru când eşti copilul cetăţii acesteia – Armor – care a dat Franţei atâţia mari bărbaţi – printre alţii pe Duguay-Trouin2, a cărui statuie bravul nostru marinar o saluta ori de câte ori traversa piaţa Lamennais, şi, deşi acest scriitor nu-l interesa în nici un chip, Chateaubriand, din a cărui operă nu cunoştea decât ultima sa lucrare, vrând noi să spunem prin asta, modestul şi trufaşul său mormânt ridicat pe insuliţa Grand-Be, care dealtfel poartă numele ilustrului autor. Jupân Antifer (Pierre-Servan-Malo) era atunci în vârstă de patruzeci şi şase de ani. De optsprezece luni ieşise la pensie, având o oarecare bunăstare care-i ajungea lui şi familiei sale. O rentă de câteva mii de franci, iată ce-i adusese navigarea la bordul a două sau trei corăbii pe care le comandase şi pentru care Saint-Malo fusese totdeauna portul de bază. Aceste corăbii, aparţinând firmei Le Baillif, făceau marele cabotaj3 pe Marea Mânecii, Marea Nordului, pe Baltica şi chiar pe Mediterană. Înainte de a ajunge la această înaltă situaţie, jupân Antifer, pe vremea când era în armată, străbătuse lumea în lung şi-n lat.

Bun marinar, întreprinzător, aspru cu alţii dar şi cu el însuşi, înfruntând totdeauna direct pericolul, avea un curaj mai presus de orice încercare, o tenacitate care nu se dădea bătută în faţa nici unei piedici şi o încăpăţânare de breton get-beget. Să fi dus el dorul mării? Nu, fiindcă o părăsise în plină putere a vârstei! Să fi avut sănătatea vreun amestec în această hotărâre? Nu. Nicidecum! Aşa cum era croit, părea clădit din cel mai curat granit al coastelor armoricane; fiindcă era de ajuns să-l priveşti, să-l auzi, să primeşti o strângere de mână de a sa, cu care dealtfel nu se arăta deloc zgârcit. Închipuiţi-vă un om îndesat, de statură mijlocie, cu o înfăţişare puternică. Iată mai amănunţit semnalmentele: căpăţâna celtică, coamă aspră şi zburlită ca un arici, faţa arsă de soare, tăbăcită, fiartă şi răsfiartă în clocotul apei de mare pe care soarele latitudinilor joase o înfierbânta; un colan de barbă aspră ca lichenii de pe stânci, ale cărei fire cărunte se potriveau cu părul de pe cap; ochii aprigi, adevărate rubine arzând sub arcada sprâncenelor, cu irisul de un negru de antracit şi o pupilă ce scapără scântei pisiceşti; un nas gros la vârf dar lung, destul de lung, având două adâncituri la rădăcină, aproape de ochi ca solniţele unei mârţoage bătrâne; toţi dinţii solizi şi sănătoşi, scrâşnind sub încleştarea fălcilor, cu atât mai mult cu cât proprietarul lor ţinea în permanenţă o pietricică în gură; urechi păroase, cu pavilionul ca un cornet, cu lobii atârnând, dintre care unul, cel drept, purta un cercel de aramă în care era încrustată o ancoră; în sfârşit trupul, mai degrabă un trunchi uscat, înfipt pe coapse nervoase, bine cumpănite pe suporturile lor puternice şi deschizându-se într-un unghi care să-i permită să facă faţă tangajului şi raliului corăbiei. În tot acest întreg se întrevede o vigoare puţin obişnuită, datorită muşchilor răsuciţi ca fasciile unui lictor roman, şi sănătatea omului care bea şi mănâncă bine, care încă multă vreme va avea dreptul la un certificat de sănătate. Dar ce freamăt, ce nervozitate, ce neastâmpăr închide în ea această alcătuire fizică şi morală, care, cu patruzeci şi şase de ani înainte, fusese înscrisă în registrele parohiei sub grăitoarele nume de Pierre-Servan-Malo Antifer.

Şi în această seară el se zbătea, se zvârcolea şi casa cea solidă se cutremura, de-ai fi crezut că la temelia ei ar fi izbucnit una din acele cumplite furtuni de echinocţiu, ale cărei valuri se înalţă până la cincizeci de picioare şi acoperă cu spumă jumătate din oraş.

Nanon, văduva lui Le Goât, avea patruzeci şi opt de ani şi era sora zgomotosului nostru marinar. Soţul ei, simplu muncitor pe uscat, contabil la casa Le Baillif, mort de tânăr, îi lăsase o fiică Enogate pe care o luase în grija lui unchiul Antifer – care îşi îndeplinea conştiincios şi de bună voie obligaţiile de tutore. Nanon era o femeie de treabă, iubindu-şi fratele, tremurând înaintea lui, plecându-se sub vijelioasele-i furtuni.

Enogate, fermecătoare cu părul ei blond, ochii albaştri, carnaţia proaspătă, cu chipul ei inteligent, cu graţia ei firească, era mai îndrăzneaţă decât mama ei, înfruntându-l uneori pe teribilul ei tutore.

Dealtfel, acesta o adora şi socotea că ea trebuie să fie cea mai fericită dintre fetele din Saint-Malo, aşa cum era una dintre cele mai frumoase. Dar poate că fericirea, aşa cum o înţelegea el, nu i se potrivea deloc nepoatei şi pupilei sale. Cele două femei se iviră în pragul odăii, una cu lungile andrele de tricotat, cealaltă cu fierul de călcat pe care tocmai îl luase de pe jeratic.

Ei, ce s-a întâmplat? întrebă Nanon.

Latitudinea mea… infernala mea latitudine! răspunse jupân Antifer. Şi îşi repezi o lovitură de pumn care ar fi făcut să trosnească oricare altă cutie craniană în afară de cea pe care i-o dăruise natura.

Unchiule, spuse Enogate, chiar dacă această latitudine îţi dă atâta bătaie de cap, ăsta nu-i un motiv să răscoleşti toată odaia.

Strânse apoi de pe jos atlasul, în timp ce Nanon aduna, una câte una, bucăţelele ghiocului făcut fărâme de parcă sărise în aer sub puterea unui exploziv.

Dumneata l-ai spart, unchiule?

Eu, fetiţo, şi dacă ar fi făcut-o altul decât mine, nu i-ar fi mers deloc bine.

Atunci de ce ai dat cu el de pământ? …

Fiindcă mă mânca mâna!

Ghiocul ăsta era un cadou de la fratele nostru, spuse Nanon, şi nu ai făcut deloc bine…

Ei şi? … Chiar dacă mi-ai spune până mâine dimineaţă că n-am făcut bine, tot n-o să se dreagă!

Ceosă spună vărul meu Juhel? exclamă Enogate.

N-o să spună nimic şi ar face bine să nu spună nimic! ripostă jupân Antifer, arătându-şi părerea de rău că nu are în faţă decât două femei asupra cărora nu era potrivit să-şi verse mânia. Şi, de fapt, unde se află Juhel? …

Ştii doar, unchiule, că a plecat la Nantes, răspunse tânăra fată.

Nantes! … Asta-i ceva nou! Şi ce are de făcut la Nantes? …

Chiar dumneata l-ai trimis, unchiule… ştii… examenul de căpitan de cursă lungă…

Căpitan de cursă lungă… căpitan de cursă lungă! mormăi jupân Antifer. Nu i-ar fi fost de-ajuns să fie ca mine, căpitan de cabotaj? …

Frate, interveni timid Nanon, chiar după îndemnul tău… tu ai vrut…

Ei aş… fiindcă am vrut eu… grozav motiv! … Şi dacă n-aş fi vrut eu, el nu ar fi plecat totuşi… la Nantes? … Dealtfel, o să fie respins…

Nu, unchiule.

Ba da, nepoată… şi dacă va fi… o să-i pregătesc o primire… ca în toiul furtunii! …

Evident, cu un asemenea om nu era chip să te înţelegi. Pe de o parte el nu voia ca Juhel să se prezinte la examenul de căpitan de cursă lungă şi pe de alta, dacă ar fi căzut, numitul Juhel avea să aibă parte de o predică în care aceşti măgari de examinatori, aceşti negustori de hidrografie ar fi fost făcuţi cu ou şi cu oţet.

Dar Enogate avea, fără îndoială, presimţirea că tânărul nu va fi respins, în primul rând fiindcă era vărul ei, apoi fiindcă era un băiat inteligent şi studios şi în sfârşit fiindcă el o iubea, ea îl iubea şi trebuiau să se căsătorească. Găsiţi, dacă puteţi, alte trei motive mai întemeiate decât acestea de mai sus.

Este potrivit să adăugăm că Juhel era nepotul jupânului Antifer, care îi fusese tutore până la majorat. Orfan din fragedă copilărie prin moartea maică-şi, o morlesiană care plătise cu viaţa venirea lui pe lume, şi prin cea a tatălui, locotenent de marină, răposat câţiva ani mai târziu, Juhel rămăsese de mic copil în grija unchiului său Antifer. Nu ar fi deci de mirare că îi era scris să se facă marinar. Dealtfel, Enogate avea dreptate să creadă că va obţine fără greutate brevetul de căpitan de cursă lungă. Unchiul, nici el, nu se îndoia; dar era prea prost dispus ca să recunoască. Şi cu atât mai mult dorea aceasta tânăra maluină, cu cât căsătoria hotărâtă de multă vreme între vărul ei şi ea avea să urmeze de îndată, după obţinerea brevetului mai sus pomenit. Cei doi tineri se iubeau cu acea sinceră şi curată dragoste care poate împlini fericirea a două vieţi. Nanon vedea cu bucurie apropiindu-se ziua când avea să fie celebrată această unire atât de dorită de întreaga familie. De unde ar mai fi putut veni vreo piedică, de vreme ce şeful atotputernic, unchi şi tutore în acelaşi timp, îşi dăduse consimţământul… sau cel puţin avea de gând să şi-l dea când viitorul soţ va fi fost căpitan? Se înţelege de la sine că Juhel îşi făcuse toată ucenicia mai întâi ca mus şi ucenic la bordul corăbiilor casei Baillif, matelot în slujba statului şi trei ani locotenent în marina comercială. Nu-i lipseau nici practica, nici teoria. De fapt, jupân Antifer se arăta foarte mândru de nepotul său. Dar cine ştie dacă nu cumva visa pentru el o căsătorie mai bogată, Juhel fiind un băiat fără pereche, tot aşa cum pentru nepoata sa poate ar fi dorit o partidă mai bogată fiindcă în toată mahalaua nu era o fată mai drăgălaşă.

Şi nici chiar în Ille-et-Vilaine, spunea el încruntându-şi sprâncenele, hotărât să împingă această afirmaţie până ar fi cuprins întreaga Bretanie.

Şi dacă din întâmplare i-ar fi căzut în mâini un întreg milion – el care era fericit cu renta sa de cinci mii de livre – nu ar fi fost imposibil să-şi piardă capul lăsându-se pradă unor vise nesăbuite.

În acest timp, Enogate şi Nanon făcură puţină rânduială în odaia acestui om de temut, dacă în mintea lui nu puteau face; deşi tocmai acolo ar fi trebuit dereticat, frecat, şters praful… măcar pentru a goni fluturaşii care se aciuiseră acolo şi chiar păianjenii de pe tavan…

Cât despre jupân Antifer, el se învârtea de colo-colo, rostogolindu-şi ochii care mai scăpărau, luminaţi încă de fulgere – dovadă că furtuna nu era pe sfârşite şi că un trăsnet putea să cadă oricând. Şi când îşi privea barometrul atârnat în perete, părea că furia sa se dublează, fiindcă cinstitul şi scrupulosul instrument se menţinea la timp frumos.

Aşadar, Juhel nu s-a întors încă? … întrebă el, întorcându-se către Enogate.

Nu, unchiule.

Şi este ora zece!

Nu, unchiule.

O să vedeţi că o să piardă trenul!

Nu, unchiule!