Kevin Mitnick & William L. Simon Fantoma reţelelor Aventurile celui mai căutat hacker din lume


CAPITOLUL 32 NOPŢI ALBE ÎN SEATLE33



Yüklə 1,96 Mb.
səhifə34/42
tarix26.07.2018
ölçüsü1,96 Mb.
#58541
1   ...   30   31   32   33   34   35   36   37   ...   42

CAPITOLUL 32

NOPŢI ALBE ÎN SEATLE33


Caem alw Ymek Xptq’d tnwlchvw xz lrv lkkzxv?32
Dacă sticleţii federali aveau o problemă cu activitatea mea de hacker, oare vor avea aceeaşi problemă şi dacă urma să hackuiesc alt hacker?

Un ins pe nume Mark Lottor, care era pus sub acuzaţie şi îşi aştepta procesul în calitate de complice al lui Kevin Poulsen, avea o companie numită Network Wizards, care pusese în vânzare ceea ce se numea „Trusa experimentatorului în telefonia celulară”. Aceasta fusese proiectată astfel încât să le permită hackerilor de telefoane şi diverşilor infractori să controleze mobilele OKI 900 şi OKI 1150 de pe calculatoarele lor personale. Unii erau convinşi că Lottor posedă codul-sursă pentru OKI 900; alţii credeau că reuşise să decompileze codul-maşină şi astfel îşi produsese „trusa”. Orice ar fi avut – cod-sursă sau cod reconstituit –, voiam şi eu o copie.

Am făcut cercetări şi am aflat numele prietenei lui Mark: Lile Elam. Şi ce să vezi? Lucra la Sun! Perfect, cum nu se putea mai bine. Încă aveam acces la reţeaua internă a lui Sun prin unele dintre sistemele pe care le hackuisem în Canada şi pe această cale nu mi-a fost greu să intru în staţia de lucru a lui Lile. Am pus în funcţiune un „sniffer” – un program care capturează („adulmecă”) tot traficul în reţea al staţiei – şi am aşteptat cu răbdare să se conecteze fie la calculatorul lui Mark, fie la calculatorul ei de acasă. În cele din urmă, am obţinut ce voiam.
PATH: Sun.COM (2600) => art.net (telnet)

STAT: Thu Oct 6 12:08:45, 120 pkts, 89 bytes [IDLE TIMEOUT]

DATA:

lile


m00n$@earth
Ultimele două rânduri conţineau numele ei de utilizator, urmat de parola ei. Ele mi-au permis să mă loghez în contul ei de pe serverul de acasă şi, folosind o fisură încă nepeticită, să obţin privilegii de root.

Am pus un alt „sniffer” pe sistemul ei de acasă, „art.net”, şi după alte câteva zile ea s-a logat de acolo pe sistemul lui Mark, dându-mi userul şi parola pentru a intra pe serverul lui. Am aşteptat până în zori, m-am logat şi am obţinut drepturi de root exploatând aceeaşi fisură în securitate folosită şi pentru a accesa staţia ei de lucru.

Am căutat imediat în sistemul de fişiere al lui Mark cuvintele „*oki*”; (un asterisc este un simbol care în cazul de faţă înseamnă, „caută toate fişierele care conţin secvenţa «oki»”). O examinare a fişierelor a arătat că Mark nu are codul-sursă al lui OKI 900, dar că într-adevăr reuşise să-l reproducă prin reconstituire – şi că era ajutat de un alt hacker.

Şi cine îl ajuta pe Lottor în acest proiect? Mare surpriză: din cât e lumea asta de mare, era tocmai Tsutomu Shimomura, acel expert în securitatea computerelor cu o uriaşă reputaţie şi o mândrie şi mai mare, care lucra la San Diego Supercomputer Center. Foarte ciudat: la vremea aceea, Lottor era pus sub acuzaţie federală în legătură cu cazul lui Kevin Poulsen şi uite cu ce se ocupa, primind ajutor chiar din partea unui expert în securitatea computerelor, care făcea pe bune o muncă sub contract pentru guvern. Ce se întâmpla oare?

Îl întâlnisem pe Shimomura fără ca el să fi aflat. Cu un an înainte, în septembrie 1993, după ce am intrat în reţeaua lui Sun, am aflat că omul descoperise în SunOS, produsul principal al lui Sun, divese vulnerabilităţi de securitate, pe care le-a raportat. Voiam informaţia, aşa că am luat în vizor serverul lui. Am pătruns într-un server numit „euler” de la Universitatea California din San Diego (UCSD) şi am obţinut acolo drepturi de root, instalând un „sniffer” de reţea.

Cred că s-au aliniat planetele ca să mă ajute. În doar câteva ore, am interceptat un utilizator, „david”, care se loga în „ariel”, unul dintre serverele lui Shimomura. Am capturat parola lui „david” folosind interceptorul meu de reţea, am accesat sistemul lui Shimomura şi abia după câteva zile am fost descoperit şi dat afară din sistem. În cele din urmă, Shimomura şi-a dat seama că „david” fusese hackuit şi a încercat să mă descopere, dar a dat de o fundătură. Acum, când mă gândesc la ce a fost, probabil că Shimomura şi-a pus şi el un „sniffer” de reţea şi a văzut ce se petrece.

Înainte să fiu dat afară din sistem, am fost în stare să fur o mulţime de fişiere. Cea mai mare parte din materialul interesant mi-a scăpat, dar ştiam că nu va trece mult şi mă voi întoarce. Acum interesul tocmai reînviase, mulţumită lui Lottor.

Pe când căutam prin sistemul lui Lottor, am descoperit un fişier care conţinea instrucţiunile pentru schimbarea ESN-ului (seriei de fabricaţie) de la tastatura unui telefon OKI.


pentru setarea esn, intraţi în modul „depanare”. comanda este #49 NN SSSSSSSS

NN este 01 sau 02

SSSSSSSS este noul ESN# în hexazecimal

puneţi codul de securitate 000000 pentru un acces mai uşor!


Se părea că Lottor şi Shimomura reconstituiseră o versiune specială a firmware-ului, care îi permitea utilizatorului telefonului să schimbe ESN-ul de la tastatură. Faci aşa ceva cu un singur ţel în minte: să clonezi un alt număr de telefon celular. Nu mi-am putut reţine un zâmbet şi un clătinat din cap. De ce ar vrea un hacker pus sub acuzaţie de procuratura federală şi un expert în securitate să cloneze telefoane celulare? Iată un lucru pe care niciodată nu am reuşit să mi-l lămuresc.

Oricum ar fi fost, nu făcusem nimic în direcţia adevăratului meu obiectiv: să găsesc codul-sursă al producătorului OKI. Tot căutând prin fişierele lui Lottor, am descoperit că Shimomura scrisese un program de „dezasamblare” pentru microprocesorul 8051, pe care Lottor îl folosea pentru decompilarea codului-maşină al telefonului. De asemenea, am citit numeroase e-mailuri dintre Lottor şi Shimomura, în care aceştia discutau proiectul lor de reconstituire a codului-maşină. Într-un interesant e-mail, Lottor îi trimitea lui Shimomura o aplicaţie consolă numită „modesn.exe”.


OKI ESN Modifier. Copyright (C) 1994 Network Wizards.
Numele spunea totul: programul era menit să modifice ESN-ul telefonului celular OKI. Foarte interesant. Din nou, nu mă puteam gândi decât la o singură posibilă utilizare: frauda.

Am arhivat şi am comprimat toate fişierele legate de telefoanele celulare, inclusiv e-mailurile cu Shimomura. Dar procesul a durat prea mult. În timpul transferului fişierelor, legătura s-a întrerupt brusc. Probabil că Lottor venise acasă şi văzuse că ceva nu e în regulă. Bănuiesc că a smuls cablul de reţea, întrerupând transferul. La naiba! Şi-a scos maşina de tot din internet.

A doua zi, după ce a schimbat toate parolele de pe server, maşina era din nou online. Nu am disperat. Am căutat altă cale de a pătrunde şi am descoperit că el asigură întreţinerea câtorva servere de la „pagesat.com”, un serviciu de ştiri de mare viteză. Mi-a luat mai puţin de o zi ca să obţin drept de root şi să instalez un „sniffer”.

Am continuat să supraveghez „snifferul”. În doar câteva ore, Mark s-a logat la „pagesat” şi de acolo s-a logat la propriul lui computer. „Snifferul” meu a înhăţat toate elementele de autentificare.

Aveam tot ce-mi trebuia. Am aşteptat cu nerăbdare ora 6:00, oră la care mi-am închipuit că probabil adormise. M-am conectat la serverul lui şi am început să lucrez din nou. Incredibil: fişierul pe care încercasem să-l transfer în ziua anterioară încă era acolo. Peste treizeci de minute, îl aveam transferat la unul dintre conturile hackuite de mine la Netcom.

Din e-mailurile şi schimbul de fişiere dintre ei, se părea că Lottor este „şeful de proiect”, iar Shimomura lucra din plăcere. Era clar că Tsutomu avea şi el codul lui OKI pe maşina lui şi poate avea chiar şi mai multă informaţie decât fusesem eu capabil să înhaţ de la Lottor. Eram hotărât să aflu adevărul. La un moment dat, trebuia să intru din nou în computerele lui Shimomura.

Cred că uneori nu sunt prea bun în a ascunde ceea ce simt. După ce am lucrat trei luni la Serviciul clienţi de la Virginia Mason Medical Center, şeful mi-a spus într-o zi: „Ştim că te plictiseşti aici”.

„Da, ai dreptate”, i-am răspuns. „O să găsesc altceva.”

Chiar dacă asta mă făcea direct şomer şi fără vreun venit, eram bucuros că n-o să mă mai plictisesc atât de tare zi de zi. Ştiţi cum se spune: viaţa e prea scurtă.

Aşa că am mers iarăşi la un centru de copiere, ca să întocmesc alte câteva CV-uri false. Adusesem cu mine scanerul Radioshack Pro-43, în care băgasem frecvenţele folosite de FBI, DEA, Biroul Închisorilor, Serviciul Şerifilor, ca şi Serviciul Secret, pentru că, după cum am spus mai sus, FBI-ul „împrumută” ocazional frecvenţele altor agenţii dacă bănuiesc că suspectul lor i-ar putea asculta. Sensibilitatea detectorului era aranjată astfel încât să se prindă doar discuţiile din imediata apropiere.

Noile CV-uri tocmai prinseseră formă, când am auzit în radio nişte voci bâzâind. Am deschis puţin geanta şi am aşteptat. În câteva clipe, au început să se audă schimburi radio pe una din frecvenţele Serviciului Secret.

„Ceva activitate?”

„Aici, nimic.”

Foarte interesant. O agenţie federală comitea o activitate de filare. Am mărit volumul şi am proptit scanerul pe computer, ca să am recepţie mai bună.

Curând, scanerul a început să colcăie de voci: parcă era punctul culminant al unui film serial poliţist. Evident, se punea la cale un raid.

„Aici, nicio activitate”, a spus o voce.

„Suntem în alee, tăiem retragerea”, veni alt răspuns.

O fată care lucra pe un PC m-a întrebat ce ascult. Am zâmbit şi i-am spus că e Serviciul Secret în acţiune, apoi am râs, adăugând: „Sună de parcă ar fi nişte inşi care au avut o noapte urâtă”. A râs şi ea. Am ascultat amândoi cu atenţie, ca să vedem ce se va întâmpla.

„Ar putea fi la magazinul de computere?”, s-a auzit un bolborosit în radio.

Acum chiar că devenea ciudat. „Magazin de computere”? Oare ţinta lor lucra la un magazin de tehnică de calcul, sau era un client?

Niciun răspuns.

Am început să devin puţin cam neliniştit şi îngrijorat. Dacă pe mine mă aşteptau? Am încetat să mai lucrez la computer şi mi-am concentrat atenţia asupra receptorului.

Dar apoi am auzit: „Ce fel de maşină conduce omul nostru?”.

Deci nu pe urmele mele erau: eu foloseam doar transportul în comun. Totuşi, mă intriga în continuare treaba cu „magazinul de computere”.

Au mai trecut douăzeci de minute, apoi: „Intrăm acum”.

Şi apoi radioul a amuţit.

Am continuat să muncesc din greu şi am produs cam cincisprezece CV-uri, pentru tot atâtea firme din regiunea Seattle, aranjându-le ca de obicei, ca să acopere cam 90 la sută din cerinţele din anunţ, adică cea mai bună şansă de a obţine un interviu de angajare.

Radioul tot nu spunea nimic. Fata de lângă mine s-a ridicat, mi-a zâmbit şi mi-a urat noapte bună. Ne-am uitat amândoi la scaner, întrebându-ne ce s-a întâmplat cu individul urmărit de sticleţi.

Puţin după miezul nopţii, am terminat toate CV-urile şi scrisorile de intenţie aferente. Am aşteptat la o coadă lungă, formată în principal din studenţi, ca să-mi printez CV-urile pe hârtie de calitate superioară. Apoi, când mi-a venit rândul, într-un sfârşit, mi s-a spus că toate comenzile date imprimantei se vor încheia abia dimineaţa. La naiba! Voiam să le pun la poştă imediat. Funcţionara mi-a spus să încerc la alt centru de copiere, la câteva străzi mai încolo. Am mers până la celălalt xerox, dar şi acolo aceeaşi poveste: „Vom avea printurile abia mâine-dimineaţă”. Fie. Am spus că le iau dimineaţa, dar ştiam că probabil o să stau în reţea toată noaptea şi că o să ajung la centru cândva după-amiaza.

Dar nu a fost aşa.

În drum spre casă, m-am oprit la un supermarket deschis nonstop şi am cumpărat câteva legume plus un sandvici cu carne de curcan şi nişte fulgi de cartofi, pentru o cină târzie.

Am ajuns acasă puţin după ora 1:00 noaptea. Operaţiunea Serviciului Secret mă lăsase puţin cam tulburat. Ca un personaj din romanele acelea de spionaj, mi-am luat o măsură de precauţie: am mers pe trotuarul de vizavi, ca să văd dacă nu sunt nişte maşini suspecte prin zonă şi ca să mă asigur că luminile din apartamentul meu sunt tot aprinse.

Dar nu erau. Apartamentul era întunecat. Nu e bine.

Eu las întotdeauna luminile aprinse. Pe stradă era parcată o dubă roşie, iar în faţă erau două personaje: un bărbat şi o femeie, care se sărutau. Asta mi-a ridicat o dilemă amuzantă: să fie doi agenţi federali care se smotoceau ca să mă inducă în eroare? Puţin probabil, dar faptul m-a mai liniştit.

Am mers direct la maşină şi am întrebat persoana de pe locul mortului: „Îmi cer iertare că vă întrerup, dar trebuia să mă întâlnesc aici cu prietenul meu. Aţi văzut pe cineva aşteptând pe aici?”.

„Nu, dar erau nişte inşi care au tot cărat cutii din apartamentul de acolo” – şi fata a arătat cu degetul chiar spre apartamentul meu. Cum paştele…? I-am mulţumit fetei şi i-am spus că prietenul meu nu locuieşte acolo.

Am ajuns pe furiş la apartamentul administratorului clădirii, David, şi am sunat la uşa lui, chiar dacă ştiam că îl voi trezi. Mi-a răspuns un glas somnoros: „Cine e acolo?”. Nu am răspuns şi David a crăpat puţin uşa. „A, bună, Brian”, mi-a spus el buimac şi cam iritat.

Am încercat să-mi ascund neliniştea cum am putut mai bine. „Ai lăsat pe careva în apartamentul meu?”

Răspunsul lui m-a izbit în plin. Nu m-aş fi aşteptat:

„Nu, dar poliţaii de la Serviciul Secret au dărâmat uşa. Poliţia din Seattle a lăsat un mandat de percheziţie şi o carte de vizită, zicând că să-i suni imediat”.

Omul se mai trezise şi acum era chiar supărat, aşa că a adăugat: „O să-mi plăteşti uşa spartă, corect?”.

„Da, sigur.”

I-am spus că mă duc să-i sun pe loc.

Năduşeam şi aveam în gură un gust amar de panică, iar stomacul parcă mi se întorcea pe dos. Am luat-o în jos pe scări şi apoi pe alee, căutând semne ale unor eventuale ameninţări – o maşină fără număr, oarece mişcări pe acoperiş, orice.

Nimic. Nimeni.

O uşoară alinare: era poliţia din Seattle, nu FBI-ul, aşa că îl căutau pe Brian Merrill, care făcuse apeluri telefonice neautorizate, nu pe hackerul Kevin Mitnick, care fugea de braţul legii.

Drews spusese că poliţia din Seattle şi Serviciul Secret mi-au percheziţionat apartamentul şi apoi s-au dus. Evident, nu erau chiar proşti şi probabil că rămăseseră prin zonă, ca să mă aresteze.

M-am îndepărtat rapid de locul acela, ştiind că nu era bine să alerg şi fiind sigur că administratorul deja sunase la poliţie sau la FBI ca să raporteze că am apărut şi apoi am şters-o.

Aveam cu mine servieta pe care, slavă Domnului, o luasem cu mine când am ieşit din casă, cu câteva ore mai înainte – conţinea toate actele noii mele identităţi. Tot timpul mă aşteptam să văd o maşină de poliţie sau una fără număr de înmatriculare. Mi-am aruncat cumpărăturile în bena de gunoi a cuiva.

Inima îmi bătea tot mai tare. Am mers cât am putut de repede, fără să o iau la goană, ocolind străzile principale, până când am ajuns la câteva cvartale de apartamentul meu. Mă tot gândeam la materialele din servieta mea, între care şi acele certificate de naştere, necompletate, dar corect ştanţate, din Dakota de Sud.

Dar nu puteam să arunc aceste documente. Probabil că acum aveam nevoie de ele mai mult ca oricând. Noua mea identitate „permanentă” tocmai zburase pe fereastră, compromisă definitiv. Aşa că m-am agăţat de geantă. Eram sigur că o echipă de poliţai federali bântuia prin zonă, aşteptându-mă. Într-una din maşinile parcate? În spatele unor copaci? La intrarea unei clădiri de lângă a mea?

Mi se uscase gura rău de tot, de parcă nu aş fi băut apă de câteva zile. Aveam emoţii atât de puternice, încât începeam să mă simt ameţit. Iar faţa îmi era leoarcă de sudoare.

Am ajuns pufăind şi icnind la un bar, unde făceam notă foarte discordantă cu cei de faţă, care petreceau, beau, se distrau. M-am ascuns într-o cabină de la toaleta bărbaţilor. Voiam să o sun pe mama, dar nu îndrăzneam să folosesc telefonul celular, aşa că am stat acolo, încercând să-mi dau seama ce opţiuni am. Să sun un taxi şi să plec dracului din zonă? Dar Serviciul Secret putea să aibă maşini prin jur şi să mă caute. Nu voiam decât să mă topesc în mulţime.

Când am considerat că m-am odihnit destul şi mi-am recăpătat răsuflarea, am luat-o din nou pe trotuar, căutând un taxi care să mă ducă departe de zonă. Pe lângă mine a trecut un autobuz.

Un autobuz! Biletul meu de ieşire din cartier!

Am alergat ca nebunul ca să-l prind la staţia aflată la o stradă mai încolo. Nu avea importanţă unde merge. Doar să mă ducă departe de acolo.

Am rămas în autobuz cam o oră, ajungând la capătul liniei. Am coborât şi am luat-o la pas în aerul rece al nopţii, ca să-mi limpezesc gândurile.

Am intrat într-un nonstop, unde am găsit un telefon cu fise. Am sunat pagerul mamei, transmiţând codul 3 – „Urgenţă”. Am aşteptat până când s-a îmbrăcat, a condus maşina până la cazinou şi mi-a trimis un mesaj de răspuns prin pager, ca să ştiu unde se află. După cam patruzeci de minute, pagerul meu a bâzâit şi am citit pe ecran numărul de la Caesar’s Palace. Am sunat la hotel şi am chemat-o la telefon, aşteptând cu nerăbdare să ridice receptorul.

Vă puteţi închipui că nu mi-a fost uşor să-i spun cât de aproape am fost de arestare şi că nu îndrăznesc să mă întorc în apartament. Eram deprimat, dar putea fi mult mai rău, am subliniat eu: puteam să zac acum într-o celulă de închisoare.

După ce am încheiat, am ales un motel din Paginile Aurii, undeva în centrul oraşului Seattle, lângă Pike Place Market, locul în care s-a deschis prima cafenea Starbucks. Am sunat un taxi şi l-am rugat pe şofer să mă ducă la un automat bancar, de unde am scos suma maxim admisă, 500 de dolari.

M-am cazat la motel sub numele de Eric Weiss, vechea mea identitate, ale cărui acte încă le aveam în geantă.

În dimineaţa următoare voi fi plecat din Seattle, fără să fi lăsat vreo urmă – sau cel puţin aşa speram.

M-am culcat cu o puternică senzaţie că am pierdut ceva. Tot ce mai aveam erau hainele de pe mine, câteva lucruri lăsate la curăţătoria chimică şi o servietă plină cu documente de identitate. Tot restul se găsea încă în apartament.

M-am trezit dimineaţa, devreme.

Fusese un raid de noapte. Speram că FBI-ul se dusese de acolo după ce a întocmit actele şi a clasat dovezile materiale – fără să se fi obosit să se uite prin computer sau prin hârtiile mele, unde ar fi găsit chitanţa de la curăţătorie sau carnetul de cecuri, care arăta unde îmi ţin banii.

Prima oprire, pentru că deschidea devreme, a fost curăţătoria, unde am cules singurul rând de haine pe care îl mai aveam în afara blugilor şi a hainei de piele neagră (plus un tricou cu o trupă de hard-rock) pe care le aveam pe mine.

Banca deschidea la ora 9 dimineaţa şi aţi ghicit cine a fost primul client care a intrat. Mi-am lichidat contul curent, în care aveam doar cam patru mii de dolari. Dar aveam nevoie şi de ultimul cent pentru următoarea mea dispariţie.

Poliţaii locali îmi confiscaseră laptopul, dischetele, al doilea scaner radio, perifericele de computer şi benzile de rezervă, pe care nu le încriptasem. În doar câteva zile, aveau să-şi dea seama că Brian Merrill, individul care clona telefoane, era de fapt Kevin Mitnick, declarat de FBI cel mai căutat hacker.

Dar dacă ştiau deja…?

Orice „inginer social” suficient de isteţ va găsi relativ uşor un răspuns la această întrebare.

Am sunat la biroul procurorului districtual din Seattle şi am cerut numele procurorului care se ocupă de fraude electronice.

„Ivan Orton”, mi s-a spus.

Am sunat-o pe secretara lui Orton, căreia i-am spus: „Sunt Robert Terrance, agent special la Serviciul Secret. Aveţi o copie a mandatului de percheziţie şi permisul de intercepţie pentru cazul cu telefonul celular de noaptea trecută?

„Nu, trebuie să sunaţi la Înregistrări”, şi mi-a dictat numărul.

Doamna de la Înregistrări mi-a cerut să-i dau adresa la care se făcuse percheziţia. I-am spus-o şi mi-a răspuns: „A, da, o am chiar aici”.

„Minunat. Sunt pe teren, puteţi să-mi trimiteţi prin fax o copie?”

„Îmi pare rău, nu avem maşină fax la Înregistrări.”

Nu m-a descurajat. „Nicio problemă”, i-am spus. „Vă sun din nou.”

Birou de înregistrări fără fax? De necrezut. Eram în anul 1994; toată lumea avea fax. Dar nu – am sunat în mai multe birouri din aceeaşi clădire şi am aflat că bugetul primăriei pentru faxuri era foarte mic.

În fine, am descoperit un fax la Biblioteca de Drept.

Când am terminat toate aranjamentele, doamna de la Biblioteca de Drept pornise deja spre Biroul înregistrări ca să preia o copie xerox pe care să o trimită prin fax la „agentul Serviciului Secret” care avea nevoie de ea. Am făcut-o să trimită prin fax la un centru de copiere de pe Bellevue, am aşteptat până când am considerat că au primit faxul şi apoi am folosit metoda mea obişnuită de „spălare” a faxurilor.

Am cules faxul peste câteva minute de la al doilea xerox – totul într-un interval atât de scurt, încât nici poliţia şi nici Serviciul Secret nu s-ar fi putut prinde la timp.

M-am aşezat într-o cafenea şi am trecut prin declaraţia oficială, sorbind fiecare cuvânt. Am aflat că doi anchetatori de la fraude prin telefonie celulară mă urmăriseră timp de câteva săptămâni. Mi-a străfulgerat prin memorie un jeep parcat de partea cealaltă a străzii, având înăuntru un bărbat. Să dea dracii! Deci intuiţia nu mă înşelase – era unul dintre anchetatori. Declaraţia justificativă conţinută în mandatul de percheziţie arăta că aceşti indivizi trăgeau de săptămâni cu urechea la convorbirile mele. M-am gândit la telefoanele pe care i le dădeam mamei de câteva ori pe săptămână. Uneori, ea îmi spunea pe nume atunci când ridica receptorul din cazinou. Evident, nu avea cum să le scape asta. Probabil că ştiau sau cel puţin bănuiau că nu sunt doar un puşti care foloseşte un telefon celular clonat; dar nu aveau nicio idee despre adevărata mea identitate. Dacă ar fi bănuit că sunt mult-căutatul Kevin Mitnick, ar fi pândit la apartament şi ar fi aşteptat toată noaptea să mă întorc acasă.

Eram îngrijorat că îmi înregistraseră convorbirile şi probabil chiar mă fotografiaseră. Ştiind că îmi auziseră vocea, l-am sunat pe Lewis, ca să rumege puţin situaţia împreună cu mine şi să mă ajute să evaluez pagubele. Am născocit un plan. Lewis urma să sune unul dintre detectivii particulari şi să vadă dacă poate scoate ceva de la el. Trebuia neapărat să ştiu dacă aveau benzi audio sau fotografii.

Eram pe fir, ascultând, dar cu microfonul celularului meu pus pe mut. Lewis l-a sunat pe detectivul Kevin Pazaski şi s-a dat drept procurorul Ivan Orton.

Pazaski i-a spus: „Păi nu avem mâine şedinţă în biroul dvs.?”.

Lewis a prins din zbor ocazia şi i-a răspuns: „Da, şedinţa a rămas ca înainte, dar am nevoie urgent de nişte informaţii.” L-a întrebat dacă are vreo bandă audio. Pazaski a spus că nu – doar urmăriseră convorbirile şi făcuseră însemnări, dar benzi, nu.

Dumnezeule, ce uşurare pe mine! Apoi, Lewis l-a întrebat dacă au vreo fotografie a suspectului. Din nou i s-a spus că nu. Slavă Domnului! Lewis a pus atunci cireaşa pe tort: „Bun, Kevin, restul de întrebări le las pentru şedinţa noastră de mâine. Ne vedem atunci”.

Deşi încă eram peste măsură de stresat, şi eu şi Lewis am izbucnit în hohote de râs după ce a încheiat discuţia, închipuindu-ne reacţia individului la şedinţa cea mare de a doua zi, când va înţelege că a fost tras pe sfoară. Dar la vremea aceea ar fi fost prea târziu ca să mai poată face ceva. Aveam deja informaţia dorită.

Meritase efortul. Din documente, am putut confirma faptul că raidul fusese făcut pentru prinderea unei persoane care efectuase o mulţime de convorbiri celulare neautorizate. Niciun cuvânt despre Kevin Mitnick.

De asta agenţii doar au lăsat o carte de vizită, cu mesajul să sun la poliţia din Seattle. Poliţiştii nu credeau că merită să mai zăbovească pe acolo doar ca să prindă un amărât de student care găsise şi el o metodă de a suna gratis de pe un telefon celular.

În alte condiţii, m-aş fi simţit chiar uşurat.

Am plecat din Seattle cu un autobuz de cursă lungă care mergea la Tacoma. Acolo am urcat într-un tren pentru Portland. Restul călătoriei până la Los Angeles l-am făcut cu avionul.

Pe drum, l-am sunat pe Ron Austin şi i-am spus că fusesem victima unui raid. A reieşit că nu am avut o idee foarte fericită când l-am sunat pe Ron. Ca şi Petersen, devenise şi el informator, în speranţa că i se va reduce sentinţa. El a înregistrat convorbirile noastre şi a trimis toate benzile la FBI, jucând la două capete: era prieten cu mine şi mi-a dat accesul la DMV-ul din California… iar în acelaşi timp coopera cu FBI-ul. Ieşise din închisoare, eliberat condiţionat, şi acum culegea informaţii despre mine şi despre Lewis pentru agentul special FBI McGuire şi pentru colegii lui. Trebuie să recunosc că a făcut o treabă foarte inteligentă când mi-a câştigat încrederea prin informaţia despre baza de date a DMV-ului.

El şi-a sunat omul de legătură de la FBI şi l-a anunţat că tipul pe care îl călcase Serviciul Secret pentru clonare de telefoane era de fapt Kevin Mitnick. Nu-i spusesem în ce oraş s-a întâmplat, dar sunt sigur că Serviciului Secret i-a fost uşor să pună toate lucrurile cap la cap.

(Într-o discuţie pe care am avut-o în timp ce scriam cartea de faţă, Austin mi-a mărturisit şi alt detaliu interesant: FBI-ul îi clonase pagerul şi aştepta apelurile mele ca să meargă la un telefon public, de la care să urmărească sursa următorului meu apel. Nu-şi dăduseră seama că am acces complet la toate centralele de comutaţie care controlau numerele pe care le sunam – şi că verificam dacă era vreo capcană, urmărind toate circuitele de comutaţie pentru mesaje care să indice o trasă în timp real. Trebuia să fiu prudent, în special cu un hacker talentat ca Austin. Contramăsurile mele s-au dovedit evident eficiente: FBI-ul nu mi-a bătut niciodată la uşă.)

Ajuns la Los Angeles, am ales un hotel convenabil de lângă gara centrală. M-am trezit în miez de noapte, am aprins lumina şi am văzut zeci de gândaci târându-se pe podea. Câhhhh! A trebuit să-mi pun pantofii doar ca să pot să merg la baie, câţiva paşi, după ce mai întâi am scuturat fiecare pantof, ca să nu fi intrat cumva vreun gândac. Îmi urcau fiori cumpliţi pe şira spinării. Am şters-o de acolo imediat. Peste cincisprezece minute, trăgeam într-un loc numit Metro Plaza Hotel, pe care l-am ales pentru că avea o semnificaţie specială pentru mine: pe când eram închis la izolare în Centrul Federal Metropolitan pentru Detenţie din LA, camera mea dădea spre acest hotel. Atât de des mi-am dorit să fiu acolo în locul camerei mele de trei metri pe doi jumătate, cu salteaua ei tare ca piatra!

Nu-mi mai văzusem de mult tatăl. El m-a ascultat povestind cum era gata-gata să fiu prins şi cum poliţiştii habar nu aveau că ar fi putut aresta un individ vânat de doi ani de FBI. Nu mi-a zis nimic, de parcă îmi spunea „n-am ce-ţi face”. Parcă îi povesteam o scenă de film sau ceva izvorât din imaginaţia mea exaltată.

Am sunat-o pe Bonnie şi i-am spus că sunt în LA şi că aş vrea să o văd. De ce am sunat-o? Păi nu prea erau mulţi cei cu care puteam discuta despre necazurile mele. Tovarăşii mei hackeri se dovediseră, unul după altul, nedemni de încredere. Nu mai era picior de om în care să am încredere în tot Los Angelesul.

Ea avea la rândul ei motive să vrea să mă vadă. De Payne ştia că la Seattle mi se confiscaseră computerul, benzile şi dischetele şi voia să ştie cât au descoperit poliţiştii din corespondenţa noastră – şi cât de mult îl incrimina pe el. Bonnie probabil servea interesele iubitului ei, sperând să obţină de la mine oarece asigurări că poliţia din Seattle şi Serviciul Secret nu vor putea folosi informaţia din fişierele mele pentru a-i face lui necazuri.

Ne-am întâlnit şi i-am spus că am pierdut totul şi că trebuie să o iau de la capăt. Fişierele din computerul meu erau încriptate, dar făcusem backup pe cartuşe de bandă necodificate, pe care urma să le bag în cutia mea de valori de la bancă. Dar nu am mai ajuns cu benzile la bancă, ceea ce însemna că fie FBI-ul, fie poliţia din Seattle poseda acea informaţie necodificată.

Bonnie vedea cum mă cuprinde disperarea. A încercat să mă liniştească şi să-mi ofere sfaturi, dar ştiam amândoi că unica mea alegere este să mă predau şi să sufăr luni de zile – dacă nu cumva ani – de închisoare la izolare, sau să continui cu jocul de-a „prinde-mă, dacă poţi”. Deja optasem pentru a doua variantă, iar acum miza era şi mai mare, pentru că nu mai eram acuzat de o simplă încălcare a eliberării condiţionate: cu probele capturate la Seattle, FBI-ul avea acum o mulţime de dovezi că sunt un hacker.

Simţeam ceea ce intuia şi Bonnie. Ea era sigură că prinderea mea e doar o chestiune de timp şi era îngrijorată pentru mine. Dar trebuia să mă lupt din răsputeri şi să mă ocup ulterior de consecinţe. A fost plăcut să o văd pentru prima oară după ce devenisem un fugar, dar era fosta mea soţie şi trăia cu cel mai bun partener de hacking pe care l-am avut, aşa că era firesc să păstrăm distanţa.

Peste o săptămână, când am ajuns la Vegas, mama şi „Buni” se mai liniştiseră după panica iscată de incidentul din Seattle. Le-am văzut şi m-am scăldat în potopul iubirii şi grijii lor.

Aveam o nevoie disperată de o nouă identitate şi ştiam că ar fi fost periculos să folosesc numele din lista din Dakota de Sud, pentru că toată informaţia respectivă se găsea neîncriptată pe benzile de backup pe care le înhăţaseră poliţiştii în raidul de la Seattle, aşa că am luat în vizor cea mai mare instituţie de învăţământ superior din Oregon, Universitatea de Stat din Portland.

Am intrat pe serverul de la Biroul de admiteri şi am sunat administratorul bazei de date. „Sunt nou la Biroul de admiteri”, i-am spus. „Şi trebuie să mă uit la…” şi apoi i-am descris parametrii după care făceam căutarea: era vorba despre persoane care primiseră diplomele universitare între 1985 şi 1992. Omul a petrecut patruzeci şi cinci de minute întregi discutând cu mine la telefon, explicându-mi cum sunt organizate dosarele şi care erau comenzile de care aveam nevoie pentru a extrage datele tuturor studenţilor care au absolvit în perioada dorită de mine. Mi-a fost de folos, oferindu-mi chiar mai multe detalii decât cerusem.

Când am terminat convorbirea, aveam acces la dosarele a 13.595 de studenţi, conţinând fiecare numele complet, data naşterii, tipul diplomei, anul conferirii diplomei, numărul de la Securitatea Socială şi adresa de acasă.

Pentru moment, aveam nevoie doar de unul dintre miile de nume. Voi deveni Michael David Stanfill.

Începuse bâlciul. FBI-ul probabil că deja se prinsese că le scăpasem din nou printre degete. De data asta, excursia mea la Vegas va fi scurtă, suficient cât să-mi stabilesc o nouă identitate – deci două sau trei săptămâni. Apoi trebuia să o iau din loc, pentru eventualitatea că FBI-ul devenea suficient de disperat ca să înceapă să-mi urmărească mama, pe prietenul ei sau pe bunica mea.

Trebuia să avansez rapid în crearea noii mele identităţi ca Michael Stanfill. Pentru permisul de conducere, după obişnuitele etape de obţinere a unei copii legalizate după certificatul de naştere şi de completare a unui formular fals cu declaraţia de venit, am depus o cerere de permis temporar de conducere, oferindu-i doamnei de la Direcţia de Permise de Conducere (DMV) obişnuita mea explicaţie, cum că am nevoie de câteva lecţii, pentru că am locuit o vreme la Londra, unde am condus pe partea stângă a drumului.

Obţinusem cu doar doi ani în urmă permisul de conducere pentru Eric Weiss de la DMV-ul din Las Vegas, aşa că eram puţin cam neliniştit – în special pentru că ştiam că FBI-ul ar putea fi acum în alertă, ştiind că încerc să-mi fabric o nouă identitate. Cel mai apropiat sediu al DMV din afara Las Vegasului se găsea în oraşul Pahrump din deşert, care este celebru pentru două lucruri: acolo locuia popularul realizator de emisiuni radio pe teme paranormale Art Bell şi tot acolo se găsea Chicken Ranch, celebrul bordel legal. În conformitate cu legile statului Nevada, în acea regiune este permisă prostituţia.

Am căutat în Paginile Aurii o şcoală de conducere în Pahrump. Nu am găsit niciuna şi am început să sun în diverse locuri din Las Vegas (dar am evitat cu grijă locul folosit cu doi ani în urmă, când mă dădeam Eric Weiss), întrebând dacă pot folosi maşinile lor pentru a-mi da testul de conducere la Pahrump. După ce mi s-a spus de mai multe ori „ne pare rău, nu ne trimitem oamenii la Pahrump”, am dat în fine de o şcoală care îmi furniza maşină şi îmi oferea şi o lecţie de o oră pentru un ins „tocmai întors din Londra şi în mare nevoie să-şi împrospăteze condusul pe partea dreaptă a şoselei”. Instructorul urma să mă aştepte în timpul cât îmi dădeam examenul. Toate astea pentru două sute de dolari. Două sute de parai sunt foarte puţin pentru o nouă identitate.

Până la Pahrump, preţ de o oră cu maşina, m-a dus „Buni”. I-am cerut să mă aştepte la un restaurant de la şosea, pentru că ar fi fost prea riscant pentru amândoi dacă se întâmpla ceva rău, ca atunci, la centrul de copiere, în acel Ajun de Crăciun de tristă amintire.

Am ajuns la faţa locului cu douăzeci de minute mai devreme şi am rămas în sediul minuscul al DMV, pe un scaun ieftin de plastic, aşteptând nerăbdător să apară maşina şcolii, pe care urma să o conduc. În mai puţin de două ore, aveam să plec de acolo cu identitatea mea nou-nouţă, pe numele lui Michael David Stanfill.

Am ridicat privirea; în prag se afla instructorul de la şcoală. Al dracului!!! Era chiar insul care mă pregătise cu doi ani în urmă, pe când identitatea mea era cea a lui Eric Weiss. Probabil că a schimbat şcolile. Ce noroc puteam să am!

Este remarcabil cât de rapid poate intra în acţiune subconştientul, producând într-o clipă un plan salvator. Am deschis gura şi ce a ieşit din ea? „Hei, te cunosc! Unde îţi faci cumpărăturile?”

„La Smith, pe Maryland Parkway”, mi-a răspuns el, încercând să-şi dea seama de unde mă ştie.

„Da, corect”, i-am spus. „Acolo te-am văzut. Îmi fac cumpărăturile acolo tot timpul.”

„Da, ştiam eu că te-am mai văzut undeva”, mi-a spus el, satisfăcut de explicaţie.

Acum trebuia să-mi schimb povestea, pentru că data trecută folosisem tot „Londra”. De data asta, i-am spus că am fost în Uganda, cu forţele de menţinere a păcii, şi nu mai condusesem o maşină de cinci ani întregi.

A mers perfect. A fost mulţumit de rapiditatea cu care mi-am regăsit îndemânarea de şofer.

Am trecut fără probleme testul şi am plecat de acolo cu un permis de conducere pe numele de Michael Stanfill.




Yüklə 1,96 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   30   31   32   33   34   35   36   37   ...   42




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin