Litera noastră

Eveniment editorial la Hunedoara

de Daniel Solonca

Municipiul Hunedoara cunoaşte o anumită dinamică a vieţii culturale care este bine să fie luată în considerare, iar, dacă la aceasta iau parte şi persoane cu deficienţe de vedere, astfel de momente merită a fi consemnate şi făcute cunoscute publicului larg. Un astfel de eveniment a avut loc în data de 10 noiembrie 2016, când Biblioteca Municipală din localitate a găzduit lansarea volumului de evocări intitulat "Mozaic", avându-l ca autor pe poetul şi criticul literar Ion Podosu. Au participat numeroase personalităţi culturale locale, iar în public au luat loc şi membri ai filialei judeţene a Asociaţiei Nevăzătorilor din România.

Manifestarea a fost deschisă de doamna Lucia Tănase, directoarea instituţiei de cultură mai sus amintite, care a prezentat câteva date referitoare la biografia autorului, insistând asupra complexităţii activităţii sale. O astfel de afirmaţie este pe deplin justificată, dacă se are în vedere faptul că această activitate acoperă un spectru larg de preocupări, care ţin atât de vocaţia de poet şi critic literar, cât şi de profesia de cadru didactic (exercitată timp de peste trei decenii) sau de funcţia de preşedinte al filialei clujene a ANR.

Structura volumului "Mozaic" a fost prezentată într-o manieră riguroasă de poetul Ion Urda şi de doamna Victoria Stoian, membră a cenaclului literar "Victor Isac" al Casei de Ajutor Reciproc a Pensionarilor din municipiul Hunedoara. Este de remarcat faptul că această structură este vizibilă deja prin simpla lectură a titlurilor secţiunilor volumului: "Medalioane, cronici şi recenzii literare", "Portrete şi evocări", "Din viaţa şcolii" şi "Amalgam". Doamna Stoian şi-a ilustrat prezentarea prin lectura unor fragmente din lirica poeţilor Ion Podosu şi Radu Sergiu Ruba. O prezentare plină de sensibilitate a creaţiei domnului Podosu a fost realizată de doamna Raisa Boiangiu, membră a cenaclului literar mai sus amintit, care a evidenţiat calitatea literară a scrierilor autorului citat. La eveniment a fost prezent şi poetul şi prozatorul Viorel Şerban, legat de domnul Podosu printr-o frumoasă şi trainică prietenie, care durează de peste o jumătate de veac. Domnia sa şi-a felicitat confratele pentru noua sa apariţie editorială, evocând, totodată, cu nostalgie şi căldură anii de şcoală generală şi de liceu petrecuţi împreună la Cluj-Napoca. Nu au fost uitate nici primele încercări literare, realizate sub egida cenaclului de profil care funcţiona pe lângă Liceul Special pentru Deficienţi de Vedere din Cluj-Napoca, un cenaclu condus pe atunci de către profesorii Petre Mereuţă şi Valentin Tăutu, trecuţi între timp în eternitate, dar rămaşi mereu în amintirea celor cărora le-au călăuzit paşii pe drumul uneori sinuos al literaturii şi, în general, al desăvârşirii spirituale. În aceeaşi notă evocatoare s-a situat şi discursul domnului Ion Podosu, care le-a mulţumit atât doamnelor Lucia Tănase şi Simona Ciuncanu pentru contribuţia adusă la reuşita acestei manifestări, cât şi antevorbitorilor săi pentru cuvintele frumoase rostite la adresa sa şi a evocat unele personalităţi precum Ioan Blăjan, Romulus Rusan, dar şi Johann Wolfgang Goethe. Aprecieri pozitive la adresa cărţii şi a autorului au mai fost rostite de domnul Ioan Neamţiu şi de poetul Constantin Grecu, mentorul cenaclului literar "Victor Isac". Acesta din urmă nu a ezitat să îşi exprime aprecierile la adresa tuturor nevăzătorilor, despre care a spus că pot oferi modele demne de urmat.

După încheierea manifestării, autorul s-a întreţinut colocvial cu cei prezenţi şi a împărţit cu generozitate autografe pe exemplarele de carte achiziţionate de către aceştia, totul într-un cadru destins şi cordial. Se cuvine în final să îi adresăm şi pe această cale domnului Ion Podosu sincere felicitări pentru cea mai recentă dintre apariţiile sale editoriale şi să îi dorim o activitate rodnică în toate domeniile. În ceea ce priveşte manifestarea desfăşurată la Hunedoara, ea poate fi apreciată pe drept cuvânt ca fiind o reuşită şi, am putea spune, un "punct luminos" în existenţa comunităţii deficienţilor de vedere din această parte de ţară. Căci "lumina" cea mai de preţ este aceea care radiază din spirit şi care se exprimă în acte de cultură.

Doi nevăzători români premiaţi la Concursul european de eseuri Onkyo Braille

Juriul tradiţionalului Concurs european de eseuri Onkyo Braille a anunţat rezultatele ediţiei din acest an, printre fericiţii câştigători numărându-se şi doi nevăzători români - Rada Rodica Sandu şi Livi Ciobanu. Rodica Sandu, aflată la prima sa participare la această competiţie, a primit Premiul de excelenţă la categoria seniori, iar Livi Ciobanu, deja un veteran al întrecerii, a fost recompensat cu menţiune. Premiul cel mare - Otsuki First Prize - a fost câştigat de Teresa Dederko din Polonia cu eseul "I see with my fingers" ("Văd cu degetele").

În acest an s-au înscris la Concursul european de eseuri Onkyo Braille, competiţie organizată de Uniunea Europeană a Nevăzătorilor (The European Blind Union - EBU) şi sponsorizată de Onkyo Corporation şi Braille Mainichi, două firme japoneze implicate activ în promovarea alfabetului braille la nivel mondial, 51 de participanţi din 19 ţări. Reuşita nevăzătorilor români este, aşadar, cu atât mai mare. Menţionăm că lucrările nevăzătorilor români au fost trimise iniţial în braille la Asociaţia Nevăzătorilor din România, unde textele în limba română au fost traduse în engleză de către profesorul deficient de vedere Tiberiu Păun din Buzău şi expediate mai departe forului european. Publicăm în continuare cele două eseuri premiate.

Alfabetul braille mi-a dat lumina cărţii

de Rada Rodica Sandu

Mă numesc Rada Rodica Sandu din Craiova. M-am născut într-o noapte geroasă de februarie a anului 1951, în localitatea Segarcea din judeţul Dolj, ca al nouălea copil al unei familii de oameni săraci, cu puţină ştiinţă de carte. Ninsese mult, iar vântul sufla cu putere, viscolind zăpada şi troienind drumurile şi curţile oamenilor. La naşterea mea, mama a avut mari probleme de sănătate. Din cauza vremii potrivnice, familia nu a putut să o ducă la masa de naşteri înfiinţată de curând la noi. A rămas să nască cu ajutorul unei vecine, care ajutase la naştere toate femeile de pe uliţa noastră. În zori cu vaietele de durere ale mamei am venit pe lume eu: o fetiţă dolofană cu păr galben, mătăsos şi cu ochii albaştri. Mama avea probleme şi după naştere, iar vecina m-a învelit într-o pătură groasă şi m-a aşezat într-un pat alăturat, apoi a făcut tot ce a putut să o salveze pe mama. Dimineaţa când mama şi-a revenit, vecina s-a ocupat şi de mine şi a constatat ca aveam ochii plini de puroi. Doctora de la dispensar a venit, mi-a spălat ochii cu ceai şi le-a spus părinţilor să mă ducă la medici la Craiova. La doi ani m-au dus la un oftalmolog. Vedeam doar lumina şi deosebeam ziua de noapte. Medicul a spus că niciodată nu voi vedea mai mult, şi nu se ştie cât o să mai văd. Când venea vrun oftalmolog renumit în Craiova, mă duceau să mă consulte, crezând că cineva ne va da vreo speranţă că voi vedea. M-au dus şi la Bucureşti, dar nici acolo nu am primit asigurări că am să văd. Eram sortită să duc viaţa prin întuneric, fără să-mi văd drumul.

Aveam doi fraţi apropiaţi de vârsta mea, cu care mă jucam toată ziua. Mă învăţau şi pe mine jocurile lor şi se bucurau că prindeam repede orice. Cunoşteam curtea noastră şi uliţa şi alergam împreună cu ei, ori încercam să-i prind sau să-i găsesc, când pe unul, când pe altul. Mă puneau să ghicesc cine este cel pe care l-am prins. Alergam fără teamă că mă lovesc sau că voi cădea în vreo groapă. Până la o vârstă mulţi copii nevăzători din naştere credeau că sunt la fel ca ceilalţi copii. Aşa credeam şi eu. Mă urcam prin pomi ca şi ei, fără frică. Când fraţii mei au plecat la şcoală, m-am întristat, că nu mai aveau timp să se joace cu mine. Când veneau acasă îmi povesteau ce învăţaseră şi îmi spuneau poeziile din cărţile lor. Eu le învăţam repede şi ei se bucurau că sunt isteaţă. Aveam un difuzor conectat la staţia de radioficare a localităţii şi eu ascultam la el. Am învăţat multe cântece pe care le cântam acasă, dar mai ales prin pomi. Cei care mă auzeau rămâneau uimiţi şi le dădeau lacrimile. La şapte ani a venit un plic de la prevederile sociale, prin care părinţii erau informaţi că trebuie să facă dosarul pentru şcoala de nevăzători din Buzău. Rudele şi vecinii încercau să-i convingă pe părinţi să mă ducă. Acolo voi învăţa carte, apoi o meserie. Voi avea un serviciu şi voi trăi din munca mea şi nu voi sta la mila fraţilor când nu vor mai fi părinţii. Dar ai mei nu s-au lăsat înduplecaţi. Ce să fac eu la şcoală dacă nu văd. Cum o să învăţ? Şi cum o să muncesc. Că eşti om cu ochi şi tot te loveşti, dar dacă nu vezi... Când m-au întrebat pe mine, am spus că mă duc dacă merge şi mama. Am început să plângem amândouă. Împlinisem 10 ani. Într-o seară de iarnă, am intrat în casă, îmbujorată la faţă şi i-am spus mamei din prag să aprindă lampa. Ea a spus că e aprinsă, iar eu am început să plâng şi am plecat să mă culc. A doua zi, nu mai vedeam nici lumina, pe care o văzusem, dar n-o voi mai vedea niciodată. Au trecut mulţi ani. Mă obişnuisem cu lipsa luminii. Într-o zi de vară, a venit instructorul social de la filiala nevăzătorilor din Craiova şi m-a întrebat dacă vreau să merg la şcoala de fete nevăzătoare de la Arad. Voi învăţa carte de meserie şi voi trăi din munca mea. Eu am acceptat bucuroasă şi i-am dictat datele pentru ancheta socială. Familia nu s-a mai opus, că acum eram majoră şi puteam hotărî singură ce voi face mai departe. Mi-au întocmit dosarul, şi, în toamna următoare eram elevă la Arad. La început a fost greu, că nu plecasem niciodată de acasă. Câteodată îmi doream să mă întorc la ai mei. Alfabetul braille, cu punctele lui încurcate, care nu semănau cu nimic, mi se părea imposibil de învăţat. M-am acomodat greu cu obiceiurile din şcoală. Dar încet încet m-am obişnuit cu toate. Am început să umblu singură prin şcoală şi prin internat, şi începeam să înţeleg vorbirea oamenilor şi obiceiurile de aici. Cu ajutorul profesorului de limba română, am început să descifrez tainele alfabetului braille. La început nu-mi închipuiam cum poţi să înveţi carte dacă nu vezi. Acum simţeam că se poate şi-mi părea rău că mă gândisem să plec acasă.

Alfabetul l-am învăţat repede. Prima carte pe care am citit-o a fost Răscoala. Când am terminat-o am plâns de bucurie. O lumină îmi pătrunsese în suflet. În vacanţa mare am luat cartea acasă şi le-am citit şi fraţilor mei din ea. Ei mă ascultau şi-i simţeam că plâng. În toţi anii de şcoală am luat premiul întâi pe clasă. Faptul că puteam citi şi că luasem premiul întâi erau cele mai mari satisfacţii pe care mi le-a oferit braille-ul. Cu ajutorul lui corespondam cu prietenii mei din ţară. Mi-au oferit posibilitatea de a participa la concursurile "Prietenii cărţii braille" organizate de ANR în cadrul cărora mi-am întâlnit vechi prieteni şi colegi şi mi-am făcut noi relaţii de prietenie. Valoarea alfabetului braille sporeşte şi prin faptul că azi (în plină ascensiune a altor mijloace de comunicare), îl găsim imprimat pe plăcuţele de la uşile hotelurilor, ale lifturilor, în muzee, grădini botanice, pe cutiile de medicamente. Simt o deplină mulţumire că alfabetul braille a revărsat asupra mea o lumină binefăcătoare, lumina ştiinţei de carte.

O viaţă predominată de puncte

de Livi Ciobanu

Mă numesc Livi Ciobanu şi sunt din România. Când m-am născut, la 20 octombrie 1944, după cum îmi povesteau părinţii, în jurul satului meu, pe lanurile de recolte încă se mai ridicau fumurile incendiilor provocate de retragerea armatelor hitleriste. Din loc în loc se mai puteau vedea alte puncte ce stârneau spaima locuitorilor. De pe la şase ani, am început şi eu să-mi dau seama despre lucrurile văzute. Peste tot numai puncte la vedere. Toate, păsările care zburau, insectele, dar mai cu seamă unele plante înflorite, cum ar fi floarea soarelui, florile de pe câmp de diferite culori: albastre, roşii, galbene, albe sau mov, le vedeam ca pe nişte miracole ale naturii, care mă bucurau enorm. Nu le rupeam, gândindu-mă cu mintea mea de atunci că le doare. Părinţii mei aveau o vie nobilă, cu un soi mai rar pe atunci, făcea struguri numiţi "muscat de Hamburg". Aveau nişte boabe mari, negre, aşadar erau nişte puncte dulci, unite într-un ciorchine care, privind de la distanţă, formau un alt punct, mai mare. Am văzut şi puncte care îmi provocau teamă şi oroare. Chiar acolo lângă vie, într-o râpă, după şase-şapte ani de la trecerea războiului, se puteau vedea benzi de mitralieră, grenade, tunuri distruse, chesoane ruginite, schelete de cai, harnaşamente putrezite etc. Puncte şi iar puncte văzute cu ochii.

Timpul a trecut. Când am împlinit 40 de ani, se întâmpla în 1984, au apărut în ochii mei, mai exact pe retine, alte puncte, pe care eu nu le puteam vedea. Este vorba de punctele ce provoacă retinopatia pigmentară, acea boală blestemată care provoacă în toată lumea milioane de victime. După atâtea puncte, mai frumoase sau mai urâte, văzute cu ochii,

iată-mă acum cu puncte în retine. Cu timpul, ele s-au unit şi au format un punct compact, născând un alt punct mai mare. Într-o seară de Crăciun, având în faţa mea un abecedar pentru învăţat sistemul de scris-cititul braille şi alături de acesta o revistă scrisă braille, am început să iau contactul cu viaţa de orb. Mi-am propus să încep, mai întâi, cu acomodarea, cu sensibilizarea pielii de pe prima falangă a degetului arătător de la mâna dreaptă. Apoi, am mângâiat cu palma întreaga pagină a revistei. Îngrămădirea de puncte ce mi se păreau aranjate haotic, fără o regulă, anume, m-a făcut să mă ridic şi, ieşind din camera mea, am auzit nişte şoapte. Erau cele trei fetiţe ale mele. Gândul m-a purtat din nou în copilăria mea. Puncte haotice, mi-am zis, şi în ochi mi-au apărut două imagini. Una era coala de hârtie cu puncte, iar alta era cerul înstelat, pe care-l priveam ore întregi. Dar stai puţin, mi-am zis. Stelele de pe cer nu erau chiar haotice. Da, trebuie să mă conving! Am ieşit pe terasă şi am privit pe cer. Strada era plină de hărmălaie. Auzeam colindătorii, tobe, voci de copii, pleznituri de bice. Obişnuinţele de văzător m-au făcut să ridic privirea spre cer, o imensă nostalgie mi-a cuprins sufletul. Nimic, absolut totul cenuşiu. Asta e, mi-am spus. M-am reaşezat pe scaunul din faţa manualului. Cerul înstelat mi-a apărut în faţa ochilor. Mai palpez o dată punctele de pe foaie. În memorie îmi apar, văd luna, iar lângă ea, la câţiva metri, o stea mai mare, apoi "Carul mare", rânduri de stele ca o puzderie îngrămădite, toată această îngrămădire ce semăna a fi răsucită, iar între aceste fuioare foarte lungi, curbate când în stânga, când în dreapta, o suprafaţă albă, compactă, ce despărţea fuioarele de stele.

Mi-am amintit, era "Calea Lactee" căreia noi, copiii, îi spuneam în două feluri: când "Drumul Robilor", când "Drumul Orbilor". Eu, orb? Şi cu forţe proaspete trec iarăşi la revistă. De data aceasta, tot frecând cu degetul la întâmplare, am sesizat o mică suprafaţă, pe orizontală, liberă, fără nici un punct. Iată calea orbilor. Era distanţa între rânduri acum, gata, trec la abecedar. Acolo literele, ca şi cum erau scrise în negru, dar punctate, îmi indicau un punct. Aşadar, un punct este litera "A". Fac pauză, colindele continuau, iar eu vedeam "drumul sau calea orbilor". Revin în copilărie. Aşezat pe spate, în mijlocul viei, cu struguri muscat în jurul meu, priveam trecerea cocorilor. S-a nimerit să zboare pe acolo, ducându-se spre ţările calde cârdurile de cocori. Când erau mai depărtaţi, acele şiruri sub formă de "V" cu vârful săgeţii în faţă, păreau două linii desenate aproape geometric în imaginaţie, am retrăit-o la situaţia mea. Păi, aceste linii sunt distanţele între şirurile de cuvinte braille. Când era înnorat şi cocorii erau nevoiţi să zboare mai jos, se vedea distanţa între ei. Erau ca nişte puncte mai mari, înainte de parcă erau legate cu o sfoară. Da, nu erau distanţe între litere în interiorul cuvântului.

Şi aşa, încetul cu încetul, literă cu literă, rând cu rând, într-un anumit timp am început să buchisesc cuvintele. Eram alt om, îmi revenise curajul de a trăi. Şi cum să nu mă întreb, măcar aşa, din când în când, cine ai fost tu, Louis Braille? Chiar dacă ai suferit mult, ca om, eu cred că şi tu eşti un punct în spaţiu. Nu cred că poţi fi o bandă de mitraliere, nici un cheson ruginit. Precis, acum eşti un punct plăcut şi iubit. Eşti o floare, poate albă, un cocor zburând, un ciorchine de strugure, carul mare sau o stea luminoasă. Eu cred că eşti Calea Lactee sau Calea Robilor. Mai precis, eu te cred orice punct plăcut din natură. Pentru mine eşti orice punct iubit şi plăcut de toţi nevăzătorii cititori ai sistemului tău şi precis ai fost, eşti şi vei rămâne, aşa cum spuneam în copilărie, "Calea Orbilor".

Îţi mulţumesc mult. Livi Ciobanu.

Breviar cultural
Nevăzătorii în cărţile altora -

Vatra Luminoasă în viaţa scriitorilor

de Radu Sergiu Ruba

- Marin Preda (1922-1980) -

Marin Preda s-a născut în Teleorman, la Siliştea-Gumeşti în 1922. A venit pe lume cu o vedere slabă. Suferea pesemne de o miopie puternică. Mai multe momente esenţiale din viaţa sa sunt legate de această deficienţă, înainte de toate, evoluţia şcolară în cursurile preuniversitare superioare. Părinţii viitorului scriitor căzuseră de acord ca acesta să fie înscris la o şcoală normală, ca să devină învăţător. Taxele de studiu fiind însă mari, era vital să obţină o bursă. De aceea, deşi şcoli normale funcţionau în fiecare judeţ, inclusiv în Teleorman, la Turnu-Măgurele, Marin Preda se prezintă la examen la Şcoala normală din Câmpulung-Muscel, unde existau şanse mai mari pentru obţinerea unei burse. E respins la vizita medicală, pentru vedere slabă. După acest eşec, tatăl se gândea să-l înscrie la o şcoală de meserii, dar aşa-zisul librar Constantin Păun din Miroşi îl îndrumă către Şcoala normală din Abrud şi îl însoţeşte acolo, să se înscrie la examenul pentru bursă. Băiatul reuşeşte la examen cu nota 10. Nu rămâne prea mult la această şcoală înzestrată cu profesori germani şi cu maniere central-europene de pe vremea stăpânirii chezaro-crăieşti, fiindcă, din cauza numărului mic de elevi, unitatea este desfiinţată. Şcolarii normalişti sunt mutaţi la instituţia similară din Cristur-Odorhei, numai că, în septembrie 1940, după cedarea jumătăţii de nord-est a Ardealului, elevii români nu mai pot ajunge acolo. Marin Preda este transferat la o şcoală din Bucureşti. Rămâne în legătură cu cei care-l ajutaseră, cu Constantin Păun şi cu soţia acestuia. Prin intermediul doamnei, ajunge să cunoască aşezământul orbilor din Vatra Luminoasă, experienţă evocată în romanul memorialistic "Viaţa ca o pradă", cea mai elegantă scriere a lui Preda, în opinia mea, apărută în 1977. Iată împrejurarea care face ca el să calce în şcoala şi azilul din Vatră:

"Gândul la soarta falsului librar n-a stăruit prea mult în conştiinţa mea. Dimpotrivă, mi-am amintit de soarta fratelui soţiei lui, de care ea îmi vorbise des, Pavel, orb care locuia la Vatra luminoasă, om deosebit care îşi pierduse vederea de mic într-un accident neelucidat... "Să nu-l întrebi, îmi şoptise ea, la prima vizită pe care i-o făcusem împreună, într-o duminică, e foarte sensibil, îi face rău această amintire". Şi nici ea nu vrusese să-mi spună. Cultiva misterul în jurul ei şi al familiei din care provenea, de pe undeva din Moldova şi nici cum ajunsese ea, tocmai în Miroşi, sub forţa de atracţie a bărbatului pe care îmi sugera că îl ura, dar pe care nu-l părăsea...

Am lăsat lacul şi am luat-o spre Vatra luminoasă. Taina în care era învăluită viaţa fratelui orb şi a sorei lui mi se părea insondabilă. Nici nu vroiam s-o dezleg; mă duceam la Pavel atras de puternica lui personalitate, care se formase citind nu atât mult (biblioteca lui din cărţi uriaşe scrise cu cuiul nu era mare), cât reflectând asupra vieţii de a cărei lumină din afară era lipsit... "Fără îndoială, îmi spuneam ascultându-l, e un om superior" căci nu mai auzisem niciodată până atunci de la cineva idei mai severe despre literatura contemporană cum auzeam de la el (abordasem de la început acest subiect când îi fusesem prezentat de soră-sa drept "un tânăr care scrie") şi îl ascultam uluit, fiindcă aflam pentru întâia oară că Liviu Rebreanu era în declin, Ionel Teodoreanu eşuat într-un lirism fără frână, cu subiecte fanteziste, şi Cezar Petrescu în vorbărie fără noima... îi plăcea în schimb doamna Bengescu, Camil Petrescu, Sadoveanu, Mircea Eliade... Tocmai citisem şi eu Maitreyi şi Huliganii. "Scriitorul trebuie să ne iniţieze în ceea ce există dincolo de realitatea vizibilă, spunea el... Revelaţia lucrurilor deja ştiute s-a produs în secolul trecut prin Balzac şi Flaubert, exceptându-i pe ruşi, care cei dintâi au explorat fantasticul realităţii. Corespondenţa dintre cei doi câini ai lui Gogol ne face pe toţi câini, şi Tolstoi devine şi el cal şi ne face şi pe noi cai, dar inferiori unor cai, în Holstomer. Fiindcă el se întreabă: la ce foloseşte un om? Să taie coada câinilor, să castreze animalele, să strice ce-a făcut natura? De ce? Ca să-i facă lui plăcere? Să-l ducă pe el cu droşca, uitând să-i dea apă, biciuindu-l să alerge după o femeie desfrânată care îl părăsise? Swift a fost primul care a imaginat o lume în care animalul om, numit Yahoo, are stări de suflet capricioase şi inexplicabile, la care caii se uită uimiţi şi îl ţin în grajd aşteptând liniştiţi să-i treacă isteria şi ţicneala... Un spirit turmentat, pe care nu trebuie să-l urmezi. Eşti băiat tânăr, ai iluzii şi idealuri, Swift te va turbura prea tare, nu-l citi... dar citeşte-i pe ruşi... Sunt îngrijoraţi de destinul omului, pe care îl văd din subterană, ca Dostoievski... Dar mărturia nu e rece, soarta omului nu e iremediabilă, ca la acest englez care a mers în declin după Gulliver, ci patetică, cu ochii spre Dumnezeu... Tolstoi e mai echilibrat, nu-i citi acum nici pe Gogol nici pe Dostoievski. Tolstoi e mai aproape de natură, mai curat, el n-a violat o fetiţă de nouă ani ca Dostoievski, şi nici n-a căzut în biserică, în criză, ca Gogol, speriat de monştrii care îl vizitau şi pe care îi crease. Toţi aceşti Bobcinski şi Dobcinski de care ar trebui să râdem, nu ne stârnesc deloc râsul... indivizi de coşmar... caricaturi... Dar nebunul care e lovit în cap şi îşi aduce aminte de maică-sa... o, mamă, cine m-a făcut aşa?... Tu m-ai făcut?... Mă bat... Nu-l citi!"

Să-i dai unui adolescent un sfat... Va face exact contrariul! Am început să umblu prin anticarii după Swift, Gogol şi Dostoievski şi îi citeam în mica odăiţă a fratelui meu Nilă, care îmi dădea şi bani. Îl evitam pe Tolstoi...

În ziua aceea l-am găsit pe Pavel cu o femeie şi am înţeles de unde ştia el atâtea despre literatură: ea îi citea... Era o prietenă, care mi-a spus mai târziu că vrea să se mărite cu el. Cum el era profesor acolo la Vatra luminoasă, şi câştiga, ea vroia să-l scoată din acea casă (sinistră pentru cine nu era orb) şi să-l aducă la ea...

Într-adevăr pe coridoare şi chiar în odăi mirosea parcă a orbi, un miros straniu, de ciment umed şi murdar, deşi murdar nu era, de ceva nespălat şi rânced. Culorile erau întunecate peste tot, deşi grija de casă o aveau văzători angajaţi, care ar fi putut pune o culoare ici colo, un ghiveci, un strat de flori sau ar fi putut vopsi altfel pereţii. Curtea era animată totuşi. Cei tineri se plimbau gânditori, singuri sau câte doi. Numai tineri am văzut... unii erau frumoşi, cu părul într-o parte, cu fruntea aplecată, cu expresii melancolice, încă neînţepenite, cum arătau cei bătrâni, pe care îi întâlneam pe scări, coborând sau urcând cu mâinile alunecând pe cimentul lustruit al palierelor, cu fruntea în sus, inexpresivi şi decoloraţi, în hainele lor care se încheiau la gât fără croiala obişnuită, în bocancii lor negri şi grei...

- Nu vă deranjaţi, le-am spus, vin în altă zi, dacă acum...

- Nu, mi-a răspuns Pavel, stai, am citit destul...

Şi m-a prezentat prietenei lui. M-a întrebat ce-am mai făcut? Femeia a pus cartea deoparte şi Pavel s-a ridicat în capul oaselor pe patul lui de fier. Stătuse lungit. M-am aşezat pe un scaun şi i-am aruncat femeii o privire rapidă. Nu era frumoasă, nici bine îmbrăcată, dar era tânără, cu un chip expresiv, cu privirea însufleţită, deşi puţin turbure... Pavel semăna cu tinerii de pe afară, deşi putea să aibă treizeci de ani. Avea însă şi el o vagă paloare care nu-mi plăcea. După război m-am dus să-l vizitez. Mi s-a spus că a murit. Suferise de ceva? am întrebat. Nu. Am înţeles că femeia aceea nu-l luase cu ea, sau nu vrusese el, se despărţiseră şi îl omorâse singurătatea.

Ce-am mai făcut? A, da! Şi am început să-i povestesc întâlnirea mea cu acel şef legionar. Nu ştiam să-i redau exact discuţia, totul se îndepărtase de mine considerabil, se şi îngropase în adâncul uitării, îmi rămăsese în minte doar ameninţarea la adresa evreilor, că o să li se taie curând labele lor pistruiate...

- Aşa a zis?!

- Da.

- Hm! Or s-o şi facă! Avem şi noi semne...

Şi îl văd că pune mâna pe umărul, apoi pe părul femeii, pipăind...

- Te-ai coafat azi, îl aud că îi spune.

- Da, i-a răspuns femeia. A mângâiat-o...

- Unde e ziarul acela de alaltăieri, Buna-vestire? L-ai lăsat aici sau l-ai luat?

- Nu, i-a răspuns femeia, ai nevoie de el?

- Da, mai citeşte o dată ştirea aceea cu Asociaţia surdomuţilor, să audă şi el.

Femeia se ridică şi luă de pe bibliotecă un ziar dintr-un teanc.

Îl răsfoi şi citi:

- "Zilele acestea la Bucureşti Asociaţia surdo-muţilor din România a ţinut şedinţă plenară în care s-a hotărât cu majoritate de voturi excluderea membrilor evrei".

- Cum?! am întrebat.

Auzisem bine, dar voiam să mai aud o dată. Femeia citi din nou ştirea. Am izbucnit într-un râs înalt. Ştiam cum vorbesc

surdo-muţii, au alfabetul lor, cu degetele... Deci au ţinut şedinţă plenară, au luat "cuvântul" şi... Şi iar am izbucnit în râs.

- Eşti băiat vesel, zise Pavel, nici contrariat, dar nici molipsit de reacţia mea. Nu m-aş mira să apară şi dintre noi nişte beţivi care să ceară acelaşi lucru.

- Ce beţivi? am zis fără să reuşesc să-mi potolesc râsul.

- Avem destui beţivi!

- Aici?!

- Da, aici.

N-am mai întârziat mult. Mi-am dat seama că starea mea de spirit, cu râsul acela care nu înceta (cât mă gândeam şi contemplam în minte ridicola ştire, cât izbucneam în hohote) s-ar putea să-l jignească pe omul din faţa mea..."

Am încercat multă vreme să aflu cine a fost misteriosul şi eruditul Pavel, tânărul profesor care lucra şi locuia în aşezământul Vetrei Luminoase. Nici măcar domnul Nicolae Ionescu, o veritabilă enciclopedie a istoriei aşezământului cu toate personajele sale, nu a reuşit să-l identifice. Marin Preda a folosit probabil numele de Pavel pentru un model real care se chema altfel, dar a cărui identitate e greu de stabilit, calităţile şi depresiile lui putând aparţine multora. Este limpede însă că scriitorul a vizitat şi cercetat cu un ochi atent Vatra… Mulţi au recunoscut de bună seamă peisajul interior dezolant, cufundat în griurile cimentului şi ale unor pereţi ce nu aveau nevoie de însufleţirea feţei lor prin imagini fără semnificaţie pentru azilanţi, dar înviorătoare, fireşti pentru ochii lumii largi. Nu existau însă, în minţile administraţiei, destui spectatori pentru asta. Apoi, ţinuta orbilor e de asemenea realist redată, pe categorii de vârstă, în ipostaze statice sau în mişcare.

***