Marian Papahagi

21 „Un mare artist trebuie să împace contrariile.” (apuci Lais Correa de Araujo, op. Cit, secţiunea Ideărio critico, p. 164).

22 Nota liminar la Antologia poetica, cit., p. 8.

Deci o evoluţie dinspre concret spre abstract; resorturile poeziei „metafizice” a lui Murilo Mendes rezidă incapacitatea sa de a conferi concreteţe (până la plasticitatea vizuală) unei lumi transumane (nu există nimic mai cotidian decât constelaţiile, spune el undeva23). Ea nu e lipsită de antecedente, poetice, laice sau teologice-chiar. Există la Murilo Mendes un mod poetic al familiarităţii cu metafizicul care nu scade niciodată până la intimism; ea trimite la o întreagă tradiţie, de la misticii spanioli la viziunile picturale ale lui Chagall, De Chiri co şi Magritte (artişti atât de deosebiţi între ei), sau la enorma proiecţie metaforică barocă (o poezie se numeşte chiar Poem baroc, în Tempo Espanhol, Conver-gencia şi Ipotesi artiştii baroci sau Roma seicentistă sunt prezenţe obişnuite). Asemeni celei a altui american, transplantat în Europa, Eliot, predilecţia lui Murilo Mendes pentru poeţii metafizici e innegabilă. În planul conştiinţei ea se asociază unui sens al revoltei care îşi are antecedentele în Cartea lui Iov, trimite uneori la scepticismul Eclesiastului, câştigă altădată o dimensiune evidentă a rebeliunii, care nu refuză o direcţie socială”, sau se înalţă la tonurile psalmistului. Armonia şi dizar-monia coexistă M deci la toate etajele acestei creaţii poetice, în toate momentele cronologiei sale, la nivelul conştiinţei care o informează şi la cel al sintaxei metaforice-care îi dă formă.

Se poate găsi totuşi un plan unde acea mereu prezentă coincidentia oppositorum nu are decât valabilitatea pe care o poate conferi fractura ontologică dintre om şi-divinitate (căci în Dumnezeu se vede Celălalt prin excelenţă, alteritatea pură): acesta e domeniul moral.

23 „Cineva ar putea, în trecere, să protesteze împotriva acumulării nepermise a anumitor semne, simboluri şi motive proprii operaţiunii poetice moderne: eventual un exces de îngeri, constelaţii, meduze, dame de operă, sibile, piane etc. Or, călătorind pe plaja de la Flamengo, vom întâlni zeci de albatroşi şi nici o portocală: de aici se încheie că un albatros e mai cotidian decât o portocală. Şi apoi, există oare ceva mai cotidian decât o constelaţie?” (Ideărio critico, cit., p. 167).

34 In acelaşi Ideărio critico, cit., p. 20: „Mari teme centrale ale artei şi ale vieţii omeneşti: ideea transgresiunii ordinii – nostalgia după paradisul pierdut – întoarcerea la unitate”.

18 c 185

Chiar dacă se consideră un foarte rău creştin, un cristâo pessimo„ 25, trecut de la apostazie la conversiune, integrându-şi în acelaşi timp într-o măsură substanţială o componentă etică şi socială, Murilo Mendes nu poate crede că Dumnezeu a murit (chiar dacă şi Nietzsche e unul din „autorii„ lui). În poezia lui Murilo Mendes apare desigur o umanitate agonică, fantasmele bântuie pe străzi, oraşele sunt pustii, nou-născuţii sunt fiinţe ameninţătoare; dar, ca şi pentru Camus, omul e pentru el purtător al revoltei. Poet al „marii castităţi a poeziei”, Murilo Mendes este şi poetul unei nelimitate încrederi în puterea ei de incidenţă asupra lumii; el este un martor, dar şi un nou Orfeu din pieptul căruia păsări contemporane duc daruri oamenilor.

Nu e surprinzătoare, de aceea, constituirea în corpul poeziei mendesiene a unui spaţiu pentru marile noţiuni. Adevărul, Raţiunea, Justiţia, Moartea, Revolta, Iubirea, adesea chiar aşa, cu majuscule, dau unora dintre poemele sale o notă de sentenţiozitate ce presupună în poetul brazilian un moralist. O vocaţie specifică în acest sens nu lipseşte din opera mendesiană: O discipulo de Emaus şi Poliedro (pe lingă numeroasele reflecţii semănate în articole sau texte despre artă) sunt poate volumele cele mai reprezentative ale acestei direcţii. Poetul cultivă aforismul, expresia lapidară, informată frecvent de arguţie barocă, de paradox şi ironie; poezia nu e nici ea străină de atari componente. In această nouă perspectivă lumea apare ca o enigmă, sfinxul devine emblema ei („Trebuie să fie pe undeva [.] o întrebare către sfinx” – Antielegie nr. 3): ea se clădeşte în liniile contorsionate ale Casei Atrizilor, dar îşi propune în acelaşi timp uluitoarea metamorfoză şi labirintica

Microdefinigâo do autor, în Poliedro, cit., p. XVII.

Geometrie a elementelor. Poetului îi revine s-o scruteze; martor al ei, rezistă insidiilor demonilor care o populează, şi atunci când se izolează „singur în monumentul veacurilor” e numai pentru a câştiga perspectiva „cea mai amplă a privirii. Prin însăşi structurarea ei, privirea poetului este participare: el nu se transformă niciodată într-un rece moralist, abstras şi indiferent. Pe de altă parte, aşa cum s-a putut deduce şi până aici, Murilo Mendes nu face parte nici din categoria poeţilor cerebrali şi abstracţi: iruenţa concretului străbate chiar şi acolo unde ar părea să domine jocul conceptelor. De-a lungul evoluţiei sale, poezia mendesiană a abandonat, sau mai degrabă a sublimat, senzualismul modernist al Începuturilor: acesta şi-a încorporat aceeaşi dimensiune metafizică paradoxală care trimite pe de o parte la schematismul noţiunilor dar şi la plasticitatea vizuală, palpabilă a cancerului lumii. Metafisica da moda feminina, de pildă, ale cărei inspiraţii îndepărtate conduc până la consideraţiile estetice ale lui Baudelaire asupra modei (înţeleasă ca o celebrare a artificialului, ca unică specie acceptată a frumuseţii), poate ilustra în modul cel mai elocvent această convergenţă a obiectualului şi senzualităţii, a ironiei abstrase şi a ardentei senzuale, a concretului şi supranaturalului, a artisticului şi a naturalului, a metafizicului teologic şi a contingentului.

Dar locul geometric al „convergenţelor” rămâne mai ales spaţiul artei şi al culturii. O serie întreagă de referinţe geografice şi istorice, la lumea muzicii şi a artei, a filosofiei şi a literaturii, e înregistrată mai ales de ultimele volume (Siciliana, Tempo Espanhol, Convergin-cia, Ipotesi). Depăşind semnificaţia strictă a unor trimiteri de prestigiu, ele presupun întâi de toate identificarea unor constante de ordin spiritual. Ca şi până aici, vorbind despre alţii, poetul vorbeşte despre sine şi despre lume: artistul însuşi este o metaforă a umanităţii, iar temele sale temele lumii („Calderon, şi-n potrivirea de azi a veacului/LA VIDA ES SUENO” – Temă din Calderdn). Teritoriul artei nu este o zonă a. refugiului; el echivalează într-un mod nu numai mai ilustru, ci şi mai palpabil şi mai clar, complexitatea existentului, amestecul său de trăire şi spiritualitate. Aceeaşi funcţie o au şi poeziile despre poezie în care poemele, fabuloase animale cu aripi, galopează în largul câmpiei, unde suflul poeziei însufleţeşte lucrurile, iar miraculoasa ei castitate este o garanţie a purităţii de viziune şi o racordare fără rezerve la imediat, fie că este vorba de imediatul cotidian sau de prezenţa familiară a constelaţiilor.

La capătul acestor sumare consideraţii, ideea care răzbeşte până la pragurile evidenţei este din nou aceea” a unităţii fundamentale de ton şi viziune a operei poetice mendesiene. Gradaţia tonurilor este, desigur, sensibilă şi evoluţia sau mai degrabă specificarea tematică nu e absentă de-a lungul celor patru decenii şi jumătate ale poeziei lui Murilo Mendes: dar este vorba până la urmă nu de o creştere în parabolă, ci de o organică rotire pe arcurile deschise ale unei spirale. Între experiment (care stă sub semnul avangardei, al suprarea-lismului şi al futurismului în varianta Pessoa/Alvaro de Campos, şi ajunge, prin modernism, până în zonele rarefiate ale unor sugestii de poezie concretă în Con-vergencia) şi viziune, dialectica este numai a formelor: figura esenţială a poetului rămâne aceeaşi; într-o egalitate cu sine ce nu exclude devenirea, dar nici nu părăseşte certitudinile deja cucerite, refuzându-şi renunţările dar necedând cu nici un pas în faţa întrebărilor multiple care îl asaltează. Pariul poetului cu sine se ioacă pe un eşichier care adună pe suprafaţa sa metafora majoră a poeziei ca risc existenţial. Se regăseşte aici o idee veche de când lumea: aceea a poeziei -cifra! A eului, ca ecuaţie a vieţii cu arta, ca sens nedisjunct de polimorfa configuraţie de sensuri ale lumii şi universului, faţă de care poetul este în acelaşi timp o parte şi o emblemă.

SFÂRŞIT