Ministerul culturii si cultelor administratia fondului cultural national consiliul jude

Câteva aspecte privind cultura materială tradiţională a localităţii Vălişoara

Ioan TOŞA – muzeograf, Muzeul Etnografic al Trasilvaniei

Prima menţiune documentară a localităţii Vălişoara datează din 1456, sub numele de possesio Rakos (Coriolan, 1968: 240). În anul 1733, localitatea este menţionată în documente cu numele Rakis, iar în anii 1760–1762 figurează ca Rakis olah (Coriolan, 1968: 240).

În anul 1891, localitatea Vălişoara Rakos (Olah) avea 57 case, cu 331 locuitori, dintre care 327 români, foşti iobagi (313 greco-catolici şi 14 ortodocşi) (Dvorzsák, 1893: 110), un maghiar şi 3 evrei, iar în anul 1920 numărul de locuitori a ajuns la 383, care locuiau în 74 case. Teritoriul localităţii (intravilanul şi extravilanul) era în 1891 de 1.592 jugăre cadastrale ( 907,44 ha), din care numai o parte era proprietatea locuitorilor. Începând din anul 1906, locuitorii cumpără teren de la groful local, astfel că în 1920 (Martinovici – Istrati, 1921: 202) deţineau 1636 jugăre cadastrale (932,52 ha).

După primul război mondial, proprietatea locuitorilor Vălişoara ajunge la o suprafaţă 975 ha, din care 450 ha teren arabil, 150 ha păşune, 100 ha fâneţe, 150 ha pădure, cca. 30 ha teren neproductiv în cadrul teritoriului localităţii şi 85 ha de păşune primite prin reforma agrară la Muntele Băişorii şi Stolna.

Pentru exploatarea celor 150 ha. pădure de stejar, cumpărate de către locuitori în anul 1932, se înfiinţează composesoratul iobagilor din Vălişoara, care funcţionat până în anul 1948. După cel de-al doilea război mondial, pădurea composesoratului s-a tăiat, iar din venituri s-a construit căminul cultural, terenul devenind păşune comunală. În anul 1961, după colectivizare, terenul composesoratului a fost trecut la comuna Săvădisla.

Ca tip de aşezare, Vălişoara este o aşezare răsfirată de-a lungul drumului, drum paralel cu Valea Vălişorii, cu tendinţă de adunare în centrul localităţii. Localitatea are două drumuri importante, care fac legătura cu localităţile Vlaha şi Lita şi trei drumuri de hotar, care fac legătura între gospodăriile din sat şi terenurile din hotar.

Teritoriul localităţii era delimitat de teritoriul aşezărilor învecinate prin semne de hotar (borne), movile de pământ în mijlocul cărora se afla o piatră.

Ocupaţia de bază a locuitorilor a fost agricultura şi creşterea animalelor, în cadrul unei economii autarhice. Viaţa economică a localităţii Vălişoara în ultimul secol a cunoscut trei perioade importante: perioada interbelică, perioada 1962–1979, şi perioada de după 1979.

În perioada interbelică locuitorii au practicat o agricultură extensivă, cultivând grâu de toamnă, porumb, orz, ovăz, cartofi, fasole, porumb, cânepă, in, bostani şi floarea soarelui pentru satisfacerea propriilor necesităţi şi mai puţin pentru vânzare, pentru că „ bucatele nu prea se vindeau”.¹⁵

Ca sistem de agricultură, locuitorii au practicat sistemul trienal cu furdulauă. Terenurile arabile, separate de fâneţe şi păşune, erau împărţite în trei câmpuri, furdulauă, care erau cultivate de întreaga comunitate cu acelaşi fel de cereale. Câmpurile se numeau, după cerealele cultivate într-un an, ţarină, câmpul semănat cu grâu, cucurizaştină, câmpul semănat cu porumb, şi ogor, câmpul lăsat să se odihnească.

Lucrările agricole se făceau individual, de către fiecare proprietar, cu atelajele proprii. Aratul se făcea cu plugul cu fier cu grindeiul de lemn, cu corman fix, tras de bivoli. Pentru terenurile situate în pantă mai mare se folosea plugul cu corman schimbător, mărturiile utilizării acestuia fiind răzoarele dintre proprietăţi, care se păstrează şi astăzi. Grăpatul arăturii se făcea cu grapa de lemn cu colţi de fier. Înainte de semănatul cerealelor, terenurile erau îngrăşate prin târlire şi cu gunoi de grajd. Sămânţa era aleasă cu grijă din recolta cea mai bună, iar înainte de semănat grâul era tratat cu porzol. Semănatul se făcea cu mâna, prin împrăştiere peste arătură, pentru păioase, sau pe brazdă pentru prăşitoare. Primăvara holdele erau plivite de buruieni şi scaieţi cu plivitorul, porumbul şi cartofii erau săpaţi de două ori cu sapa. În perioada interbelică, pentru săpatul porumbului pus pe brazdă s-au folosit şi săpători trase de cai.

Recoltatul s-a făcut manual. Cerealele erau secerate cu secera, pentru că se făceau snopii mai curaţi. Snopii, formaţi din două trei mănunchiuri, erau legaţi cu legături de spice făcute în cruce sau ciocan, erau clădiţi pe mirişte în cruci (o cruce avea 14 snopi, iar două cruci formau o claie) şi lăsaţi să se usuce. Prin august, se cărau bucatele acasă unde se făcea stog. Din deceniul cinci al secolului al XX-lea, după introducerea cotelor, stogurile se făceau la arie, la marginea satului.

Treieratul în perioada interbelică se făcea cu batoza. Prima batoză cu tractor în sat a fost cumpărată de familia Hodrea,¹⁶ înainte de al doilea război mondial.

Forţa de tracţiune pentru executarea lucrărilor agricole a fost asigurată de bivoli, iar pentru transport – de bivoli şi cai. Până la colectivizare nu prea creşteau vaci.

Bivolii se creşteau în număr mare (peste 300), atât pentru executarea lucrărilor agricole, cât şi pentru obţinerea îngrăşămintelor naturale necesare fertilizării terenurilor arabile. În sat erau trei ciurzi de bivoli (300 bivoli), care erau păziţi de ciurdar pe păşunea comunală, din luna mai până se lasă bruma. Bivolii cu lapte erau aduşi zilnic acasă, seara, pentru muls, iar dimineaţa erau scoşi iarăşi. Bivolii erau iernaţi în grajduri de lemn.

În localitate erau trei turme de oi (450-500 oi) din rasa ţigaie, (ţurcane erau puţine), crescute pentru necesităţile casnice (lână, brânză) şi pentru târlitul terenurilor arabile. Primăvara fiecare proprietar îşi îngrijea oile sale, iar din aprilie până la împreunat (1 mai) oile erau îngrijite de către ciobani zilnic şi înoptau în cadrul gospodăriei. Înainte de împreunat se scotea staurul şi oile nu mai veneau în sat pentru ca să nu le dea bucate proprietarii şi să aibă lapte mai mult.¹⁷ Împreunatul se făcea în sat, unde fiecare proprietar mulgea oile lui, iar la sfârşit se măsura laptele cu cupa, fele, ponterul, porţia şi jumătatea de porţie.

După terminatul mulsului, gazda de turmă făcea o listă în care erau trecuţi proprietarii, în funcţie de cantitatea de lapte avută de oile lor. După două cupe de lapte se lua un lapte întreg în fiecare rând. Cine nu avea două cupe putea cumpăra de la cei care aveau mai mult.

Materiile prime utilizate în cadrul industriei casnice textile au fost: cânepa, inul, lâna şi bumbacul.

Cânepa era cultivată în cantităţi mici, pentru necesităţile familiei, deoarece era semănată pe terenurile cele mai fertile. Sămânţa se obţinea de la halduri, cânepa semănată rar, odată cu porumbul¹⁸. Înainte de semănat, terenurile erau arate toamna (ogorâte) şi erau fertilizate cu gunoi de grajd primăvara.

Cânepa se semăna des, cu mâna, după care terenul era grăpat. Când se îngălbenea se culegea, tăindu-se cu secerea, şi se făceau mănuşi care erau lăsate să se usuce în picioare, în boturi. Mănuşile se puneau la topit în vale¹⁹, unde se ţineau cam trei săptămâni, după care mergeau să o caute. Dacă era albă şi se desfăceau uşor fibrele de pe ea, cânepa se scotea, spălându-se bine, făcându-se bocori, grămezi de 5-6 mănuşi, aşezate în picioare, ca să se usuce.

Mănuşile de cânepă topită se meliţau pe timp călduros.²⁰ Fuioarele se hecelau pentru a se înlătura ultimii pozderi şi se obţineau trei categorii: fuiorul, cânepa cea mai bună, câlţii şi bucii,din care se făceau caiere separate.

Lâna se obţinea de la oile proprii, care erau tunse când lâna se îngălbenea, pe la sfârşitul lunii mai. Lâna era spălată,²¹ scărmânată,²² drevelită,²³ după care se făcea caier.

Caierele de cânepă se torceau cu fusul şi cu roata de tors, iar cele de lână se torceau cu fusul sau se îndrugau, firele se răşchiau pe răşchitor, se numărau firele făcându-se jirebii, jirebiile se depănau făcându-se gheme, după care se urzea şi se ţesea în două sau patru iţe.

Gospodăria tradiţională a fost unitatea social-teritorială formată din casă şi construcţii economice anexe, dispuse în cadrul unei curţi, şi o grădină de legume şi pomi fructiferi care aparţine unei familii care administra şi folosea în comun toate bunurile ce formau proprietatea ei şi erau împrejmuite cu garduri de nuiele de alun sau carpen, streşinite cu paie, cu garduri de scânduri – pălantul acoperit cu scândură –, de şipci şi de mărăcini.

În cadrul gospodăriei, casa era plasată în imediata apropiere a drumului, iar construcţiile anexe (grajdul cu şura,coteţele de porci şi de găini, latrina) se ridicau în ocol, în funcţie de configuraţia terenului, pe linia casei, fie în apropierea drumului, fie în dosul curţii.

Lemnul şi piatra au fost principalele materiale de construcţie utilizate în cadrul localităţii Vălişoara. Lemnul de stejar utilizat pentru ridicarea pereţilor se procura din pădurea comunală, iar cel de brad necesar şarpantei acoperişului se cumpăra. Pentru fundaţii se folosea piatră extrasă din cariera locală şi piatră cioplită adusă de la Viştea. După cel de-al doilea război mondial s-au folosit cărămizile arse, făcute de către ţigani.

În Vălişoara n-au fost meşteri dulgheri, locuitorii apelând pentru ridicarea construcţiilor (în special a casei şi şurii) la meşterii maghiari din Săvădisla şi Vlaha.

Casa tradiţională era casa cu tindă. Informatorii îşi amintesc de cea mai veche casă din sat, a lui Alexa Culii: casă de lemn, cu cuie de lemn, acoperită cu paie, cu tindă şi casă cu ferestre mici, cu băşică de bou, distrusă după cel de-al doilea război mondial. Tinda n-avea ferestre, nici pod, în ea se găsea cuptorul de copt pâine. ²⁴

În localitate nu era obiceiul ca la căsătorie tânăra familie să se mute din casa părintească în casă nouă,²⁵ casele noi se făceau în situaţii deosebite, pentru a demonstra posibilităţile materiale ale familiei.²⁶

Pentru a oferi spaţii de locuire pentru mai multe familii, în perioada interbelică s-a generalizat casa cu două sau trei camere, cu intrări separate, din târnaţ (în camera din colţul târnaţului aflându-se cuptorul de copt, în care familiile făceau pe rând pâine), cu una sau două pivniţe.

Camerele şi târnaţul aveau duşumea de scândură pe jos şi pod cu grinzi aparente, pe care erau puse podelele cu clop. Iluminatul natural era asigurat de trei ferestre cu trei ochiuri, plasate două în frontul clădirii şi una la faţadă, iar iluminatul artificial era asigurat de lampa cu petrol.

Interiorul tradiţional a fost organizat pe colţuri, în dreapta camerei era cuptorul de gătit de tuci, în continuarea căruia, lângă peretele din dos, se afla patul. Pe lângă peretele de la front şi faţadă se afla lădoiul (o laiţă cu spătar şi cu ladă pentru haine), în faţa căruia se găsea masa. În interior mai era un pat plasat paralel cu cuptorul şi scaune. În interior se mai afla o porladă, o laiţă de tras, în care se putea dormi, un dulap de haine.

Până la colectivizare, mobilierul de interior era confecţionat de astaluşii din Săvădisla şi făcea parte din zestrea miresei. Pe pereţi erau puse blide de lut cu flori, de la olarii din Iara.

Cea mai importantă construcţie din cadrul gospodăriei, după casă, a fost şura cu grajdul, ridicate din bârne de lemn îmbinate în coadă de rândunică sau în căţei, cu acoperiş în două ape. Grajdul de dimensiuni mari, pentru a adăposti 6-8 animale, cu lozbe groase de stejar pe jos şi cu pod cu grinzi aparente, este plasat în partea dinspre casă. Pentru că adăpostea un număr mare de animale, grajdurile nu erau lipite nici în interior, nici în exterior.

Şura se construia în continuarea grajdului, spre grădină, cu porţi şi pod înalt, pentru a putea intra carul încărcat cu furaje. În continuarea şurii era un puiuc, un spaţiu podit la înălţimea grajdului, care era folosit pentru depozitarea unor unelte agricole şi lădoaie de cereale. Furajele erau depozitate pe podul celor trei încăperi ale construcţiei.

În imediata apropiere a grajdului se aflau coteţele pentru porci şi găini.

După colectivizare, viaţa economică a satului Vălişoara a cunoscut o evoluţie dictată de noile realităţi economico-sociale.
Informatori: Costea Maria, 80 ani; Ardelean Gheorghe, 52 ani; Mocan Vicenţiu, 78 ani; Morea Virginia, 64 ani; Ilea Letiţia, 64 ani; Hodrea Ilie, 77 ani; Mureşan Ambrozina, 60 ani.
Bibiliografie

CORIOLAN, Suciu

1968 Dicţionar istoric al localităţilor din Transilvania. II. Editura Academiei RSR, Bucureşti

DVORZSÁK, János

1893 Magyarország helységnévtára tekintettel a közigazgatási, népességi és felekezeti viszonyokra. Budapest

MARTINOVCI, C. – ISTRATI, N.

1921 Dicţionarul Transilvaniei, Banatului şi celorlalte ţinuturi alipite. Cluj