Ministerul săNĂTĂŢii al republicii moldova



Yüklə 2,43 Mb.
səhifə25/38
tarix29.10.2017
ölçüsü2,43 Mb.
#19901
1   ...   21   22   23   24   25   26   27   28   ...   38

Paradigma Aliniarităţii.

Schimbările revoluţionare în plan on-tologic şi logico-gnoseologic în ştiinţă în jumătatea a doua a sec. XX au pro-vocat apariţia şi devenirea unui nou stil de gîndire – stilul de gîndire neliniar, iar în continuare şi un nou tablou al lumii – tabloul ştiinţific neliniar, bazat pe paradigma aliniarităţii. Conţinutul categoriilor structurii nominalizate ex-tinde şi îmbogăţeşte conceperea feno-menelor complicate, neliniare, ce au loc permanent în fizică, chimie, bio-logie, societate, în toate domeniile de activitate umană, care contribuie nemi-jlocit la supravieţuirea omenirii. Para-digma aliniarităţii se asociază cu re-ducţionismul, în ea predomină deter-minismul laplasian care exclude orice întîmplare, orice imprevizibilitate în comportarea sistemului autoidentic di-namic. Conţinutul paradigmei aliniari-tăţii nu se reduce (limitează) la o ne-gare abstractă a liniarităţii. Ea preconi-zează dezechilibrul sistemului, ceea ce discriminează noţiunea de traiectorie în sensul clasic şi conduce la o revi-zuire cardinală a modurilor anterioare de abordare a problemei ireversibili-tăţii.



PARADIGMĂ (din gr. paradeigma – exemplu, model) – ansamblu de vi-ziuni şi idei, care servesc drept model pentru formularea şi rezolvarea proble-melor teoretico-ştiinţifice, anumit tip (stil) de gîndire dominant într-o etapă concretă a dezvoltării ştiinţei. Ca no-ţiune general-ştiinţifică P. poate fi con-siderată ca o totalitate de concepţii, con-vingeri şi valori, acceptate de majori-tatea savanţilor şi care asigură existen-ţa tradiţiei ştiinţifice. Fiecare ştiinţă are P. sale, în jurul cărora, se formulează diferite construcţii teoretice. Savantul american T.Kuhn pentru prima dată formulează noţiunea de P. ştiinţifică şi o consideră ca o trăsătură caracteristică a maturizării ştiinţei. După părerea lui, P. este ceea ce uneşte reprezentanţii unei comunităţi ştiinţifice şi, invers, comu-nitatea ştiinţifică constă din oameni, care recunosc una şi aceeaşi P. În lu-crarea sa “Structura revoluţiilor ştiinţi-fice” (1962) T.Kuhn menţionează că fiecare epocă are paradigmele sale şi schimbul lor prezintă revoluţii ştiinţi-fice. P. este un tip specific de filoso-fare. Deosebim mai multe P. Însă încă din antichitate se evidenţiază două principale – P. ontologismului şi epi-stemologismului (gnoseologismului). Deosebim, de asemenea, paradigmele cosmocentrismului, teocentrismului, an-tropocentrismului, materialismului şi idealismului, dialecticii şi metafizicii ş.a.
PARADIGMĂ FORMAŢIONALĂ – mod de explicare a dezvoltării socie-tăţii prin noţiunea formaţiune social-economică. A fost formulată de către K.Marx şi F.Engels. Societatea consti-tuie un sistem integru, un organism la baza căruia se situează activitatea de producţie a oamenilor. Viaţa societăţii este un proces natural-istoric, care po-sedă etapele şi legităţile sale. Forma-ţiunea social-economică constituie o treaptă în dezvoltarea istorică a socie-tăţii (un anumit tip istoric de socie-tate), un organism social specific, alcă-tuit din relaţii şi procese materiale şi spirituale. Drept elemente fundamen-tale ale formaţiei evidenţiem baza şi suprastructura. Baza prezintă totalita-tea relaţiilor de producţie la o etapă anumită a dezvoltării sociale. Supra-structura reprezintă ansamblul institu-ţiilor respective, ce reflectă baza. Con-tradicţiile modului de producţie sunt izvorul autodezvoltării societăţii. Schim-barea bazei conduce la schimbarea su-prastructurii. La rîndul său, suprastruc-tura acţionează asupra bazei, asupra re-laţiilor şi forţelor de producţie. Tre-cerea de la o formaţiune la alta are loc prin revoluţia socială însoţită de vio-lenţă. Marxismul a evidenţiat în istoria omenirii cinci formaţiuni: comuna pri-mitivă, sclavagismul, feudalismul, ca-pitalismul şi comunismul.
PARADIGMĂ INFORMAŢIONAL-CIVILIZAŢIONALĂ modalitate de explicare a evoluţiei societăţii prin in-formatizare. Este dezvoltată de R.Aron, D.Bell, A.Toynbee, O.Toffler, U.Ros-tow, A.Ursul ş.a. La temelia civilizaţiei se situează baza informaţional-tehno-logică a epocii, ce determină în între-gime specificul civilizaţiei concrete (agrară, industrială, informaţională-ecologică etc.), iar traversarea de la o civilizaţie la alta se execută în rezul-tatul revoluţiei socio-tehnologice, fără lupta de clase, în mod evoluţionist, fă-ră “sînge”. La temelia formaţiunii so-cial-economice identificăm relaţiile eco-nomice, modul de producere (unitatea relaţiilor şi forţelor de producţie). La baza civilizaţiei stă informatizarea şi noile tehnologii. Dezvoltarea civiliza-ţiei depinde nu numai de baza economi-că, ci şi de condiţiile naturale, demogra-fice, de particularităţile etnice şi soci-al-psihologice. Paradigma formaţională, de regulă, aceste momente nu le ia în considerare, ba chiar le neagă. P. i-c. de periodizare a dezvoltării omenirii ne permite a studia mai profund procesul istoric, a înţelege geneza, specificul şi tendinţele evoluţiei comu-nităţilor de oameni, caracteristicile socio-psihologice ale unor popoare, ce nu pot fi explicate de pe poziţiile pa-radigmei formaţionale. P. i-c. ne pre-zintă cultura drept fenomen specific social, ce reflectă diversitatea procesu-lui istoric. Paradigma formaţională ca-racterizează dezvoltarea omenirii pe “orizontală” (de la apariţia ei şi pînă în contemporaneitate), evidenţiind mo-mentele comune şi în acest sens uni-ficînd procesul istoric. P. i-c. reflectă istoria pe “verticală” (după intensi-tatea dezvoltării bazei informaţional-tehnologice), punînd accentul pe diver-sitate şi acele forţe, ce conduc la inte-gritate. Marxismul, care se baza pe pa-radigma formaţională, absolutizează rolul forţelor dezintegratoare, distrugă-toare, ignorează rolul factorilor extra-economici (statul, spiritualitatea, psi-hologia socială, mediul geografic, inte-lectul, fenomenele subtil-vibratile etc.) în dezvoltarea societăţii.
Paradigmele evoluţiei so-cietăţii moduri de explicare a dezvoltării societăţii. În filosofia socia-lă, ca şi în alte ramuri ale ştiinţei şi fi-losofiei, se stabilesc anumite paradig-me, care contribuie substanţial la ex-plicarea diverselor fenomene, ce au loc în socium, în caracteristica evoluţiei acestuia. Dintre acestea putem menţio-na paradigma idealistă şi cea materia-listă a dezvoltării sociale, paradigmele deterministe (a determinismului geo-grafic, ecologic, biologic, psihologic), paradigma formaţională şi cea infor-maţional-civilizaţională.
PARADOX (din gr. para – lîngă, do-xa – părere) – judecată stranie, neobiş-nuită, care în aparenţă ori în realitate contrazice opiniile stabilite, convinge-rilor dominante. P. este şi raţionamen-tul logic corect, care conduce la con-cluzii, ce se exclud reciproc sau care pot fi în aceeaşi măsură demonstrate ambele. Zenon din Eleea formulează un şir de paradoxuri, inclusiv “Ahiles şi broasca ţestoasă”, “Săgeata” ş.a.
PARADOXUL CEASULUI – para-dox aparent, interpretat din punct de vedere al teoriei relativităţii. Efectul dilatării timpului în teoria relativităţii conduce la faptul că ceasurile aflate în diferite sisteme inerţiale vor arăta di-ferite ore, ceea ce este o contradicţie. (vezi: Paradox).
PARADOXUL DEMOCRAŢIEI – dilemă morală, care trebuie să conci-lieze două tendinţe opuse. Democratul nu este de acord cu decizia majorităţii, dar recunoaşte dreptul poporului de a se supune acestei decizii.
PARADOXUL ÎNVĂŢĂRII – pro-blemă abordată de către Platon în dia-logul Menon, referitor la cunoaştere ca reamintire. Pentru a şti, trebuie să în-văţăm, dar dacă noi nu ştim ceva, atunci nu putem nici învăţa.
PARADOXUL SOCRATIC – con-cluzie pe care o formula Socrate în dialogurile sale, căutînd adevărul (Eu ştiu că nu ştiu nimic).
PARADOXURI LOGICE – judecăţi corecte din punct de vedere logic, dar care conduc la contradicţii. Spre ex., Paradoxul bărbierului.
PARADOXURI SEMANTICE – apar prin identificarea ilicită a sensu-rilor a două judecăţi diferite (la nivelul limbajului şi metalimbajului). Spre ex. paradoxul mincinosului.
PARADOXURILE LUI ZENON – modalitate de a demonstra că existenţa este veşnică, indivizibilă şi neschim-bătoare. Formulînd paradoxurile: Ahile şi broasca ţestoasă, Săgeata, Dihoto-mia, Stadionul, Zenon demonstrează imposibilitatea mişcării. (vezi: Zenon din Eleea)
PARALELISM psihofiziologic – concepţie dialectică, potrivit căreia fenomenele fiziologice şi psihice for-mează două serii de fenomene parale-le, că orice fenomen psihic se află în corelaţie cu un fenomen fiziologic şi invers. Între aceste două serii de fe-nomene există un paralelism, dar nu şi legături cauzale. Fenomenele fiziolo-gice formează baza, mecanismul nece-sar al fenomenelor psihice, dar nu sunt suficiente pentru desfăşurarea activită-ţii vitale omeneşti. Fenomenele fizio-logice nu determină conţinutul feno-menelor psihice.
PARALOGISM (din gr. paralogismos raţionament greşit) – este o concluzie eronată, bazată pe o greşeală. P. repre-zintă o încălcare neintenţionată a le-gilor logicii, fapt care conduce la con-cluzii greşite. P. este necesar să fie di-ferenţiat de sofistică – ceea ce este o încălcare conştientă a regulilor logicii. P. psihologiei eronate sunt numite de Kant drept concluzii eronate despre su-fletul simplu, imaterial şi nemuritor, fi-indcă subiectul, ce cunoaşte, este con-siderat în acelaşi timp şi drept obiect al cunoaşterii.
PARAMNEZIE – tulburare a memo-riei, ce se caracterizează prin confun-darea evenimentelor, care au avut loc sau reprezentarea unor fenomene false, imaginare. P. face impresia că ceva a fost deja văzut (fr. dejа vu), este o con-fundare dintre prezent (nou) şi trecut.
PARANOIA – noţiune care cuprinde un şir de boli psihice cronice, ce se ca-racterizează printr-un delir sistemati-zat, gîndire paralogică, idei fixe, sus-ceptibilitate, orgoliu hipertrofiat, halu-cinaţii ş.a. Individul paranoic este hi-persensibil şi vulnerabil, are o relaţie dificilă cu lumea înconjurătoare.
PARANORMAL – fenomene, care depăşesc limitele normalului, se expli-că prin a fi cauzate de forţe neobişnui-te, extraordinare. La P. se referă per-cepţia extrasenzorială, telepatia, psiho-kinezia, levitaţia, clarviziunea ş.a. (vezi: Parapsihologie)
PARAPSIHOLOGIE – domeniu al cercetărilor fenomenelor neobişnuite, asemănătoare cu fenomenele psiholo-gice, dar care n-au încă o explicaţie şti-inţifică. La aceste fenomene se referă percepţia extrasenzorială, telepatia, te-lechinezia, levitaţia, precogniţia, prezi-cerea, biolocaţia, clarviziunea, cîmpu-rile biologice şi diferite capacităţi de diagnosticare şi tratament. Istoria para-psihologiei începe de la crearea So-cietăţii cercetărilor psihologice din 1882 (Londra) şi 1885 (SUA), iar în 1937 a fost fondată prima revistă para-psihologică. Astăzi în lume se editează mai mult de 50 reviste parapsihologi-ce. În interpretarea fenomenelor para-psihologice există două concepţii dia-metral opuse. Conform unei concepţii (M.Bunge), P. este o pseudoştiinţă, iar fenomenele parapsihologice – pseudo-fapte. Conform altei concepţii (S.E.Toulmin), nu întotdeauna se pot limita strict teoriile şi ipotezele ştiinţi-fice şi pseudoştiinţifice, raţional şi ira-ţional, nu toate fenomenele se pot ex-plica de pe poziţiile paradigmei şti-inţifice. Ceea ce noi nu putem explica de pe poziţiile ştiinţei contemporane nu înseamnă că nu poate exista. În jurul fenomenelor parapsihologice circu-lă mai multe insinuări şi mistică, decît fapte demonstrate şi explicate. Pentru a trage unele concluzii în privinţa feno-menelor parapsihologice şi parapsiho-logiei, trebuie să avem argumente te-meinice şi verificate.
PARMENIDE DIN ELEEA (570–470 î.Hr.) – filosof grec, reprezen-tantul cel mai de seamă al şcolii eleate. Formulează teoria despre existenţă ca ceva inteligibil, ce se cunoaşte numai cu raţiunea. Existenţa se contrapune lumii senzoriale. Existenţa este ideală, invariabilă, neschimbătoare atît can-titativ, cît şi calitativ, indivizibilă, uni-că, singulară, absolut constantă. Lu-mea concret-senzorială, schimbătoare este neadevărată, aparentă. Orice gîn-dire este gîndire despre existent, ceea ce nu există – nu poate fi gîndit. Pentru P. existenţa şi gîndirea este unul şi ace-laşi lucru.

PARONIME – cuvinte care sunt ase-mănătoare după sunet, dar diferite du-pă sens (cardan-cadran, manej-menaj, abuz-obuz, oral-orar etc.).
PARSONS TALCOTT (1902–1979) – sociolog american, fondatorul teoriei acţiunii sociale şi şcolii structural-func-ţionale în sociologie. A încercat să creeze un sistem analitic logico-deduc-tiv, care ar cuprinde activitatea omului în multitudinea aspectelor ei. Activi-tatea umană P. o înţelege ca un sistem în autoconstruire şi autoreglare, spe-cificul căreia constă în simbolism. Ac-tivitatea umană ca sistem este consti-tuită din asemenea subsisteme, cum ar fi culturală, socială, personală şi organi-că, ce se află în relaţii de interacţiune şi schimb reciproc. Personalitatea înde-plineşte funcţiile de realizare a anu-mitelor scopuri. Sistemul social asigu-ră integrarea activităţii indivizilor. Cultura conţine diferite modele de ac-tivitate, principii, valori, credinţe, ce asigură comunicarea. Organismul ca subsistem ai activităţii umane asigură funcţia de adaptare, aprovizionare cu resurse fizice şi energetice în interac-ţiune cu mediul ambiant. Societatea, de asemenea, este privită ca un sistem compus din diferite subsisteme. Eco-nomia îndeplineşte funcţia de adaptare, politica – de realizare a anumitelor sco-puri, dreptul – funcţia de integrare, cre-dinţa, morala, familia şi alte instituţii sociale – funcţia de reproducere a si-stemului social. Funcţionarea subsiste-melor şi sistemelor are loc prin in-termediul anumitor echivalenţi. Ase-menea echivalenţi la nivelul sistemelor sociale sunt limbajul, emoţiile, pute-rea, orientările valorice.

Op.pr.: “Structura acţiunii socia-le”; “Sistemul social”; “Structura so-cială şi personalitatea”; “Sistemul so-cietăţii moderne”; “Teoria activităţii şi condiţiile umane”.
PARTE ŞI ÎNTREG – categorii filo-sofice, care reflectă legături structu-rale, raportul dintre diferite obiecte şi laturile, elementele lor şi legătura din-tre ele. Sub noţiunea de P. şi Î. trebuie înţeles asemenea obiect sau unitate de obiecte, care include în sine legătura părţilor, elementelor şi care posedă asemenea însuşiri (integrale), ce nu se află în părţile componente. P. exprimă nu un obiect absolut singular, ci un obiect luat în raport cu alt obiect, referitor la care el se manifestă ca P la Î. P. este un element ori o totalitate de elemente, care organic se includ în Î., în sistem şi se află în anumită de-pendenţă structurală în raport cu acest întreg. Î. se deosebeşte de suma, an-samblul părţilor componente prin fap-tul că el este o interacţiune relativ sta-bilă a părţilor componente şi are cali-tăţi şi însuşiri noi, care nu sunt proprii unor părţi, elemente aparte. Î. este un atare sistem, care are calităţi integra-tive. Pentru biologie şi medicină im-portant este principiul integrităţii, care ne obligă să studiem toate legăturile şi relaţiile dintre P. şi Î. ori dintre diferite tipuri de Î.
PARTICULE ELEMENTARE – ce-le mai mici componente structurale ale materiei fizice cunoscute pînă în pre-zent. Ele caracterizează materia la ni-velul microlumii. Însă P.e. nu sunt şi cele mai simple. O trăsătură specifică a P.e. că acestea pot să se transforme re-ciproc, în funcţie de condiţii şi inte-racţiuni, au o durată de existenţă foarte mică. Pînă în prezent sunt cunoscute circa 300 P.e. şi antiparticule. Din cele stabile P.e. deosebim: gravitoni, fotoni, neutroni şi antineutroni, electroni, po-zitroni, protoni şi antiprotoni. Practic toate P.e. au antiparticule, care se deo-sebesc de particule prin semnul sarci-nii şi alte proprietăţi. În procesul cioc-nirii P.e. are loc transformarea lor re-ciprocă.
PASCAL BLAISE (1623–1662) – fi-losof, matematician, fizician şi scriitor francez, fondatorul teoriei probabilită-ţilor. El are lucrări în domeniul arit-meticii, geometriei, fizicii, calculului infinitezimal, teoriei numerelor, alge-brei, calculului probabilităţilor. În 1654 se retrage la mănăstirea din Port-Royal, unde se ocupă mai mult de pro-blemele religiei, moralei şi filosofiei. Concepţiile lui filosofice oscilează în-tre raţionalism şi scepticism, ştiinţă şi religie. Dualismul trupului şi sufletului era interpretat de P. ca nimicnicia cor-pului şi măreţia sufletului, iar contra-dicţia dintre raţiune şi credinţă – în favoarea credinţei. Lui P. îi aparţine celebra maximă că omul este o trestie, însă o trestie gînditoare, prin care el afirmă superioritatea sa ca fiinţă gîn-ditoare asupra universului.

Op.pr.: “Scrisori provinciale”; “Cugetări”.
PASIUNE – stare afectivă puternică stabilă şi durabilă, care predomină in-dividul. Dorinţele devin P., dacă ele nu pot fi stăpînite şi depăşite. Dragostea, ura, ambiţia, avariţia sunt pasiuni, care pot determina comportamentul nostru. Uneori P. capătă o intensitate patolo-gică şi poate conduce la comportament neadecvat (crime din gelozie, mizeria avarului etc.).
PATERNALISM – mod de abordare în bioetică, ce oferă medicului statut de tutelă a bolnavului, care “ştie mai bine” ce-i trebuie acestuia şi care este împuternicit de a lua decizii în privinţa diagnosticării, a căilor şi metodelor de tratament etc. Acest mod de abordare (model) în bioetică are cîteva premise de bază: a) condiţiile tratamentului, viaţa şi sănătatea omului sunt incontes-tabil valori prioritare; b) poziţia etică a medicului se formează univoc, conform vechii maxime: “Salus aegroti – su-prema lex” (“Binele bolnavului e o le-ge supremă”); c) forma relaţiilor etice e asimetrică, deoarece întreaga (ori aproape întreaga) răspundere în ceea ce priveşte adoptarea hotărîrilor clinice şi-o asumă medicul. În condiţiile tran-ziţiei spre o medicină asigurată, co-mercializată, informatizată şi compute-rizată, cînd sistemul binar “Medic-Pa-cient” se transformă vertiginos într-un sistem triplu “Medic-Tehnică-Pacient”, modul de abordare paternalist necesită o modificare radicală. Actualmente suntem martorii a două tipuri de pa-ternalism: primul, cînd medicul “domi-nă” pacientul, şi al doilea, cînd medicul se află sub dominarea celui din urmă. Se pot evidenţia şi alte tipuri de relaţii paternaliste. Practica medicală contem-porană ne vorbeşte despre existenţa modelului paternalist de tip tehnic şi sacral. Principiul moral de bază al ti-pului sacral de paternalism spune: “Acordînd ajutor pacientului, nu-i dău-na!”
PATOLOGIE SOCIALĂ – noţiune folosită de unii filosofi şi sociologi pentru desemnarea fenomenelor de-viante (delicvente, aberante) în atitudi-nea şi comportamentul oamenilor. Această noţiune n-are un sens strict determinat şi se foloseşte în diferite înţelesuri.
PĂTRATUL LOGIC – schemă mne-motehnică pentru a uşura memorizarea judecăţilor cu acelaşi subiect şi pre-dicat, dar care se deosebesc după can-titate sau calitate.
A contrare E





I subcontrare O
Avem relaţiile: AE – contrarietate, IO – subcontrarietate, AI – subalternare, EO – subalternare, IE – contradictorii, AO – contradictorii, unde: A – jude-cată universal-afirmativă, E – judecată universal-negativă, I – judecată parti-cular-afirmativă, O – judecată particu-lar-negativă,

1. Raporturi contradictorii (A–O; E–I). Aceste judecăţi nu pot să fie în acelaşi timp nici adevărate, nici false. De la adevărul unei judecaţi porneşte falsita-tea alteia şi vice versa.

Aa  Of ; Af  Oa ; Ea  If ; Ef  Ia.

2. Raporturi de contrarietate (A–E). Judecăţile contrare nu pot fi în acelaşi timp false. Din adevărul unei judecaţi rezultă falsitatea alteia, dar din falsita-tea uneia poate rezulta atît adevărul, cît şi falsitatea altei judecăţi.

Aa  Ef; Ea  Af; Af  E?; Ef  A?

3. Raporturi de subcontrarietate (I-O). Aceste judecăţi pot fi în unul şi acelaşi timp adevărate, dar nu pot fi în acelaşi timp false. Din falsitatea unei judecăţi rezultă adevărul alteia, însă din adevă-rul uneia din ele poate rezulta atît ade-vărul, cît şi falsitatea alteia.

If  Oa; Of  Ia; Ia  O?; Oa  I?

4. Raporturi de subalternare (A-I, E-O). De la adevărul judecaţii subordona-toare porneşte adevărul judecăţii sub-ordonate, dar nu şi invers. Din adevă-rul judecăţii subordonate nu rezultă adevărul judecăţii subordonatoare, ea poate să fie adevărată ori falsă. Din falsitatea judecăţii subordonate rezultă falsitatea judecăţii subordonatoare, dar nu şi invers.

Aa  Ia; Ea  Oa; Ia  A?; Oa  E?

If  Af; Of  Ef; Af  I?; Ef  O?



În evul mediu P. L. se folosea şi pentru memorizarea judecăţilor modale, ra-porturile cărora sunt asemănătoare cu judecăţile analizate mai sus.
PATRIARHAT (din lat. patriarches – capul gintei) – formă de organizare a comunei primitive, ce se caracterizea-ză prin dominaţia bărbatului în viaţa socială, economică şi alte sfere ale co-munităţii gentilice. P. succede matriar-hatul şi acordă bărbatului, tatălui fon-dator de familie şi de comunitate, un statut de superioritate intelectuală, mo-rală, juridică ş.a. Bărbatul îndeplinea funcţii foarte importante pentru exis-tenţa comunei gentilice şi de aceea ju-ca rolul hotărîtor în dirijarea comunei, reglementarea relaţiilor între membrii ei ş.a. În condiţiile P. are loc aşezarea patrilocală (soţia vine în familia bărba-tului) şi patriliniară (determinarea ru-deniei după tată). Odată cu apariţia şi dezvoltarea societăţii cu clase, P. trep-tat dispare.
PATRIOTISM (din gr. patris – pa-trie) – principiu social-politic şi moral, ce caracterizează atitudinea şi dragos-tea oamenilor faţă de Patria lor. P. pre-supune, de asemenea, devotament faţă de ţară, mîndrie pentru trecutul şi pre-zentul ei, dragostea pentru cultura şi tradiţiile poporului său. P. înseamnă activitate de slujire pentru interesele patriei şi poporului din care faci parte. Sentimentul şi mîndria patriotică în-cepe de la dragostea faţă de baştină, lupta pentru păstrarea şi dezvoltarea limbii, culturii şi tradiţiilor naţionale, munca cu abnegaţie pentru realizarea îndatoririlor cetăţeneşti, pînă la sacrifi-ciul vieţii pentru apărarea patriei. P. este incompatibil cu şovinismul şi cos-mopolitismul.
PATRISTICĂ (din gr. şi lat. pater – tată) – termen teologic şi filosofic, ce marchează totalitatea de doctrine teo-logice, filosofice şi sociologice ale pă-rinţilor şi scriitorilor bisericeşti din pri-mele secole de existenţă a creştinis-mului (2–8). În cadrul patristicii putem stabili 3 perioade: 1) sec. II–III – se caracterizează prin filosofarea pole-mică a apologeţilor (Iustin, Afinagor, Tertulian, Clement al Alexandriei, Ori-gen). Ultimii doi au făcut prima în-cercare de a crea un sistem teologic al creştinismului; 2) sec. IV–V – are loc sistematizarea doctrinei creştine în condiţiile luptei cu diverse erezii (cer-cul capadocian: Vasile cel Mare (de Cezareea). Grigorie de Nazianz, Gri-gorie de Nyssa; la Apus – Aureliu Augustin Fericitul); 3) sec. VI–VIII – timpul sistematizării dogmelor şi codi-ficării ştiinţelor sub egida teologiei (Leonţiu din Bizanţ, Boethius, Ioan Damaschinul). P. mai reprezintă un domeniu şi disciplină de studiu aparte. Limitarea cronologică la sec VIII nu înseamnă că spiritul patristic nu a con-tinuat. Tot mai mulţi specialişti vor-besc de neopatristică, în care includ gînditorii teologi pînă aproximativ la sec. XV; (4). P. în istoria filosofiei re-prezintă prima perioadă a filosofiei medievale (premărgătoare scolasticii) europene.
Yüklə 2,43 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   21   22   23   24   25   26   27   28   ...   38




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin