Mitropolia Chişinăului şi a întregii Moldove Universitatea de Teologie Ortodoxă din Moldova


Iconoclasmul. Sinodul al şaptelea Ecumenic. Importanţa Sinoadelor Ecumenice



Yüklə 1,01 Mb.
səhifə30/48
tarix01.11.2017
ölçüsü1,01 Mb.
#25754
1   ...   26   27   28   29   30   31   32   33   ...   48

Iconoclasmul. Sinodul al şaptelea Ecumenic. Importanţa Sinoadelor Ecumenice



Cauzele şi cadrul istoric ale iconoclasmului. În secolele opt şi nouă, sub influenţa evreilor, a islamiştilor şi a unor secte monofizite, unii împăraţi bizantini au declanşat sistematice acţiuni de înlăturare a cultului sfintelor icoane din biserici şi de prigonire a creştinilor care le cinsteau.

Evreii considerau zugrăvirea şi cinstirea icoanelor drept o călcare impardonabilă a poruncii a doua din Decalog. Interdicţia iconografiei era însă o măsură pedagogică, până la venirea lui Hristos, apărând poporul evreu de ispita căderii în cinstirea idolilor popoarelor cu care veniseră în contact de-a lungul istoriei.

Monofiziţii - care negau firea omenească a lui Hristos - considerau şi ei, datorită acestui fapt, că nu poate fi permisă pictarea chipului lui Dumnezeu.

Unele icoane erau luate drept naşi de botez şi de călugărie; unii preoţi oficiau Sf. Euharistie având o icoană drept altar.

O altă motivaţie a declanşării luptei de înlăturare a icoanelor o reprezintă interesele materiale şi politice ale bazileilor iconoclaşti. Unii aveau nevoie de bogăţiile Bisericii, îndeosebi de cele ale mănăstirilor, care deţineau imense latifundii; alţii, din raţiuni politice, doreau pacea în imperiu cu anumite mase influente ale populaţiei care refuzau cultul icoanelor sau alianţe pentru reuşita campaniilor militare.

Termenii utilizaţi şi aprecieri generale. Toţi cei care s-au angajat în campaniile de înlăturare a cinstirii icoanelor sunt denumiţi iconomahi ( din greceşte - luptători contra icoanelor) sau iconoclaşti (= spărgători de icoane). De aici şi denumirea acestei erezii-iconoclasm. Apărătorii sfintelor icoane s-au numit iconoduli (= cinstitori ai icoanei). Începutul acţiunii de interzicere a cultului sfintelor icoane l-a făcut împăratul Leon al III-lea Isaurul, în anul 726, perioada domniei sale fiind una a terorii şi a muceniciei. Episcopii ortodocşi erau exilaţi, creştinii torturaţi şi ucişi. Persecuţia au continuat-o bazileii Constantin Copronim, Leon al cincilea Armeanul şi Teofil. Îndeosebi călugării care apărau cu mult curaj icoanele erau vânaţi de persecutori. Cu toate acestea iconodulii, n-au pregetat să apere cinstirea imaginilor sfinte cu propria lor viaţă. Peste opt sinoade locale, în intervalul anilor 754-843, s-au ocupat de problema icoanelor.

Începuturile persecuţiei iconoclaste. Leon al III-lea Isaurul (717-740) realizează în perioada domniei sale o serie de reforme sociale, politice, legislative, administrative şi religioase.

Pe plan religios, el a considerat necesară o curăţire a creştinismului de elementele păgâne pe care credea că le conţine. Leon al III-lea inaugurează una dintre cele mai grele persecuţii pe care le-a îndurat Biserica - iconoclasmul.

În anul 726 el dă un edict potrivit căruia icoanele trebuiau scoase din biserici şi distruse.

Aplicarea edictului a produs însă reacţia vehementă a poporului credincios.

În ianuarie 730, împăratul convoacă o adunare la palat, în cadrul căreia senatorii şi demnitarii, precum şi o parte din episcopi au acceptat propunerile bazileului de a înlătura icoanele.

Cultura teologică în Răsărit în secolele IV-XI

Perioada de după Părinţii apostolici şi apologeţi, inaugurată de libertatea acordată creştinilor prin măsurile reformatoare ale Sfântului împărat Constantin cel Mare şi declinul păgânismului, este considerată, pe plan cultural-creştin, drept cea mai fecundă şi, totodată, generatoare a celei mai profunde literaturi teologice.

În confruntările cu ideile şi scrierile eretice, Biserica, după cum am văzut în capitolul dedicat sinoadelor ecumenice, a fost nevoită să ia atitudine apologetică şi să-şi precizeze învăţătura. Acest context a favorizat alcătuirea unei cantităţi apreciabile de scrieri care, în marea lor majoritate, sunt capodopere ale literaturii teologice, la care şi astăzi creştinii fac referinţă.

În cele ce urmează vom face scurte prezentări ale celor mai reprezentativi părinţi bisericeşti.



Sfântul Atanasie cel Mare (295-373, prăznuit la 18 ianuarie) se distinge ca teolog de seamă, personalitate exemplară şi ierarh strălucit, a cărui contribuţie teologică la menţinerea Ortodoxiei atacate de arianism a fost covârşitoare. S-a născut în Alexandria (Egipt) şi a primit aleasă educaţie clasică şi creştină. În calitate de diacon şi secretar al patriarhului Alexandru al Alexandriei, l-a însoţit pe acesta la Sinodul I Ecumenic (Niceea, 325), unde a combătut erezia ariană, distingându-se prin cunoştinţele sale profunde. Din anul 328 până la moartea sa (2 mai 373), a păstorit vreme de 45 de ani ca patriarh al Alexandriei. Datorită împăraţilor bizantini arieni sau semiarieni, Sfântul Atanasie a petrecut, cu intermitenţe, aproape 20 de ani din acest timp în exil, dar şi acolo a desfăşurat o rodnică lucrare misionară şi de apărare a Ortodoxiei.

Sf. Atanasie se numără printre primii ierarhi cărora li s-a acordat un cult public, fără să fie martirizaţi.

Opera scrisă a Sf. Atanasie cel Mare nu s-a păstrat în întregime. El a scris lucrări apologetice, dogmatico-polemice, istorice, exegetice, ascetice. Intre acestea se pot aminti: Cuvânt despre întruparea Logosului, Cuvinte contra arienilor (cea mai mare şi mai importantă operă dogmatică a sa), Apologie contra arienilor, Viaţa Sfântului Antonie (una din celebrele scrieri ale literaturii aghiografice universale).

Din scrierile epistolare, mai importantă este Scrisoarea a 39-a festală (pascală) alcătuită în anul 367, în care enumera cărţile canonice ale Sfintei Scripturi.



Sfântul Efrem Sirul (306-373, prăznuit la 28 ianuarie) este cel mai de seamă părinte şi scriitor al Bisericii Siriene. S-a născut la Nisibi (azi Nusaybin, în Turcia) şi a studiat în oraşul natal cu renumitul episcop Iacob şi-şi definitivează studiile la Edessa. Botezându-se în anul 324, se dedică monahismului în 363 în Edessa. Aici îşi alcătuieşte el opera, respectiv comentarii şi exegeze biblice, rugăciuni, imnuri care au pătruns în cult, omilii etc. în anul 370, l-a vizitat pe Sfântul Vasile cel Mare la Cezareea Capadociei. Una dintre cele mai cunoscute rugăciuni pe care a alcătuit-o este „Doamne şi Stăpânul vieţii mele..." care se rosteşte în perioada Postului Mare.

Sfântul Vasile cel Mare (330-379, prăznuit la l ianuarie), este părinte bisericesc capadocian, a cărui personalitate domină veacul al IV-lea. S-a născut în Cezareea Capadociei (azi Kayseri, în Turcia)), credinţa creştină fiindu-i insuflată de evlavioasa sa mamă Emilia şi de bunica sa, Macrina. A studiat la Cezareea Capadociei, Constantinopol şi Atena, însuşindu-şi cultura clasică a vremii. La Atena, între alţii, a fost coleg cu viitorul împărat Iulian Apostatul (361-636) şi cu Grigorie, viitor episcop de Nazianz, de acesta din urmă legându-l o prietenie statornică. Ca studenţi, Sfinţii Vasile şi Grigorie cunoşteau doar două drumuri: unul la Biserică şi altul la şcoală.

După şase ani de slujire ca preot (364-370), în anul 370 devine arhiepiscop al Cezareei Capadociei, unde păstoreşte până la moartea sa (l ianuarie 379).

Sfântul Vasile cel Mare va milita pentru combaterea ereziilor, îndeosebi a arianismului şi păstrarea, şi afirmarea credinţei ortodoxe. Lucrările sale sunt, după continui, dogmatice, ascetice, liturgice, canonice, omiletice. Dintre acestea consemnăm: Contra lui Eunomiu, în trei cărţi (364), combătând erezia anomeilor (un arianism extremist); Despre Sfântul Duh, dedicată Sf. Amfilohie de Iconium; Omilii la Hexaimeron (o interpretare literală, de mare talent, a primelor cinci zile ale creaţiei); Omilii la psalmi (cu explicarea doar a câţiva psalmi); Către tineri (în care îi îndeamnă pe tinerii studenţi să ia din studiile autorilor profani doar ceea ce este de folos pentru suflet, aşa cum culege albina nectarul din flori), Panegirice precum la Cei 40 de martiri din Sevasta.

De la Sfântul Vasile ne-au rămas în colecţiile canonice 92 de canoane care îmbrăţişează diferite aspecte ale vieţii şi disciplinei bisericeşti. Tot Sfântul Vasile cel Mare este şi autorul Liturghiei care-i poartă numele şi care se săvârşeşte de 10 ori pe an şi al rugăciunilor de alungare a demonilor, cunoscute sub numele „Molitfele Mari ale Sfântului Vasile".



Sfântul Grigorie de Nazianz (supranumit Teologul, 328-389, prăznuit la 25 ianuarie) s-a născut în cetatea Arianz, lângă Cezareea Capadociei. Tatăl său, tot Grigorie, a fost episcop de Nazianz, iar mama sa - Nona, a fost o femeie credincioasă şi cu multă înţelepciune. A studiat în oraşul natal, la Cezareea Palestinei, la Alexandria şi Atena, în capitala Greciei va lega, cum am amintit mai înainte, o trainică prietenie cu Sfântul Vasile cel Mare. împotriva voinţei sale - întrucât se considera nevrednic - este hirotonit preot în anul 361 şi fuge apoi în Pont. Când în anul 362 revine la Nazianz, rosteşte un Cuvânt de apărare pentru fuga în Pont, cunoscut în literatura de specialitate, ca un veritabil tratat Despre preoţie, alături de cel al Sf. Efrem Sirul şi mai ales celebrul tratat scris de Sf. Ioan Gură de Aur.

Sfântul Vasile cel Mare îl hirotoneşte episcop pentru Eparhia de Sasima, unde se pare că nu s-a dus niciodată, stând pe lângă tatăl său.

A trecut în lumea drepţilor în anul 389 sau 390, la Arianz, unde se născuse, după ce o perioadă scurtă s-a ocupat de Eparhia de Nazianz.

Sfântul Grigorie a dovedit un excepţional talent oratoric şi literar şi o rară profunzime teologică. Opera sa, scrisă în proză şi versuri, constă în cuvântări, poeme, scrisori.



Cinci cuvântări teologice sunt o dovadă a înaltelor idei teologice cu care opera Sfântului Grigorie tratează învăţătura despre Sfânta Treime (care este dogmă şi ca atare asupra ei nu se poate filosofa) şi combate pe arieni.

Cuvântări la sărbători mari (Naşterea, Botezul şi învierea Domnului, la Rusalii) ale căror texte au fost incluse de imnografii de mai târziu în cultul Bisericii.

A scris o impresionantă operă poetică (aproximativ 18.000 de versuri), între care şi un poem Despre viaţa sa. De asemenea, a alcătuit şi diverse alte cuvântări şi panegirice (acela la moartea Sfântului Vasile cel Mare, prietenul său) ş.a.

Sfântul Grigorie Teologul este considerat - dintr-o anume perspectivă - cel mai mare teolog al veacului al IV-lea, opera sa influenţând enorm teologia contemporană şi de după el. A excelat în domeniul elocinţei şi este considerat, pe drept, un mare poet al Bisericii creştine.

Sfântul Grigorie de Nyssa (335 - 394, prăznuit la 10 ianuarie) s-a născut în Cezareea Capadociei, fiind frate mai mic al Sfântului Vasile cel Mare, pe care îl numeşte, de altfel, „tatăl şi învăţătorul său".

După încheierea studiilor la şcolile vestite de atunci, s-a căsătorit şi a devenit profesor de retorică. Moartea soţiei sale Teosebia 1-a determinat să se retragă pentru vreme de 10 ani la mănăstirea din Pont a fratelui său, după care, în anul 371, Sfânul Vasile îl hirotoneşte episcop de Nyssa în răsăritul Capadociei.

Izgonit de arieni, se întoarce triumfător după moartea împăratului Valens (378), devine exponentul cel mai autorizat al apărării Ortodoxiei în Asia Mică şi este ales mitropolit de Sevastia (azi Sivas, în Turcia) în Armenia. La Sinodul al II-lea Ecumenic (Constantinopol, 381) este proclamat „stâlp al Ortodoxiei". A fost unul din cei mai mari oratori ai Bisericii şi ne-a lăsat o bogata operă. Dintre lucrările sale amintim: Despre crearea omului, scrisă în 379, pentru a completa Hexaimeron-ul Sf. Vasile cel Mare, care se oprise la ziua a cincea a creaţiei; Despre viaţa lui Moise (cu subtitlul Despre desăvârşirea prin virtute); Demonstraţia întrupării divine după asemănarea omului, cea mai importantă dintre scrierile contra lui Apolinarie ereticul; Tâlcuire amănunţită la Cântarea cântărilor; Despre fericiri; Despre Rugăciunea domnească; Marele cuvânt catehetic; Dialogul despre suflet şi înviere şi multe altele.

Sfântul Ioan Gură de Aur (354 - 407, prăznuit la 13 ianuarie). Cel mai reprezentativ exponent al culturii teologice din veacul al IV-lea a fost Sfântul Ioan, supranumit pentru calităţile sale oratorice excepţionale - Gură de Aur (Hrisostom, în greceşte, Zlataust, în slavonă). S-a născut în Antiohia, în anul 354.

După ce în perioada anilor 368 - 372 s-a botezat, dascăl în cunoaşterea Scripturii i-a fost Diodor din Tars (393), iar coleg, în asketerion-ul lui Diodor şi Carterie, i-a fost Teodor, viitorul episcop,de Mopsuestia. între anii 372-378, când arienii persecutau violent pe ortodocşi, Sfântul Ioan s-a retras, ca ascet, în grotele de pe Muntele Silpios din Antiohia. Această retragere ascetică s-a datorat tentativei de a fi hirotonit, fuga sa fiind motivată mai târziu în lucrarea Tratat despre preoţie, o capodoperă a literaturii teologice, în care preaslăveşte sublimitatea slujirii sacerdotale, îmbolnăvindu-se de rinichi, se întoarce în capitala Siriei şi este hirotonit diacon, iar după şase ani (în 386) preot.

Prin intervenţia ministrului Eutropiu, Sfântul Ioan este numit Patriarh al Constantinopolului, fiind hirotonit arhiereu la 26 februarie 398. Ca patriarh a iniţiat o serie de reforme şi măsuri pentru curmarea abuzurilor, a luxului şi a corupţiei în rândul clerului. El însuşi a adoptat viaţa simplă, călugărească în Palatul patriarhal, a fixat reguli de vieţuire în rândul călugărilor, monahiilor şi văduvelor şi s-a îngrijit de extinderea activităţii filantropice în rândul celor săraci şi neajutoraţi.

Către sfârşitul anului 403, se inaugurează o statuie a împărătesei Eudoxia aproape de biserica în care slujea Sfântul Ioan, producându-se grave neorânduieli. Patriarhul critică această stare de lucruri, iar Eudoxia, în colaborare cu Teofil al Alexandriei, pune la cale îndepărtarea din nou a sfântului, în preajma Paştilor din anul 404, Sfântul Ioan este arestat în secret şi după Rusalii exilat la Cucuz (Armenia Mică) şi trei ani mai târziu deportat la Pityus (pe malul răsăritean al Mării Negre). Moare însă pe drum, în localitatea Comana din Pont, la 14 septembrie 407, ultimele sale cuvinte fiind „ Slavă lui Dumnezeu pentru toate! ".

Între alte lucrări, mai importante sunt: Despre preoţie, capodopera literară şi teologică a Sfântului Ioan, scrisă între 381-386, pe când era diacon, Cuvântări panegirice, Predici la sărbătorile mari ale Mântuitorului etc.

Corespondenţa sa cuprinde 236 de scrisori care s-au păstrat, după cum am amintit deja.

Sfântul Ioan este şi autorul Liturghiei care-i poartă numele şi care se săvârşeşte cel mai des în Biserica Ortodoxă. De asemenea, este şi autorul mai multor rugăciuni intrate în cultul Bisericii (Molitfele, rugăciuni în Canonul pentru Sfânta împărtăşanie etc.).

Alesul părinte capadocian, care a primit în secolul al Vl-lea meritatul cognomen de „Gură de Aur", este cel mai mare orator creştin al tuturor timpurilor şi unul din cei mai mari patriarhi ai Bisericii Ortodoxe.



Sfântul Ioan Casian (390 -435, prăznuit la 29 februarie). Marele părinte s-a născut în Scythia Minor (Dobrogea), de unde pleacă, împreună cu prietenul său, Sfântul Gherman, la Betleem, unde intră în monahism, apoi călătoreşte în Egipt şi poartă convorbiri cu părinţii monahi de acolo, aşezându-se sub influenţa învăţăturilor lui Evagrie Ponticul (399). Ajungând la Constantinopol, este hirotonit diacon de Sfântul Ioan Gură de Aur, căruia îi ia apărarea la Roma, în 404-405.

După anul 410, părăseşte Roma şi se stabileşte la Massalia (azi Marsilia, în sudul Franţei) unde, în 415, întemeiază două mănăstiri: una de călugări şi alta de călugăriţe, dându-le primele Reguli monahale în Apus. Prin activitatea sa, este considerat organizatorul vieţii monahale în Apus. A murit prin 433-435, sfintele sale moaşte fiind înhumate în biserica „Sfântul Victor" din Marsilia, pe ţărmul Mediteranei, unde se află şi în prezent.

Dintre lucrările sale amintim:

Despre aşezămintele cenobiţilor şi despre vindecările celor opt păcate principale, în 12 cărţi;



Convorbiri cu părinţii, în 24 de cărţi, rod al cercetării monahilor din Orient, lucrarea fiind capodopera Sf. Ioan Casian.

Despre întruparea Domnului, contra lui Nestorie, scrisă la îndemnul diaconului Leon, viitorul Papă Leon cel Mare (440-461).

Sfântul Ioan Casian a combătut teoria predestinaţiei lansată de Fericitul Augustin, dar a alunecat în semipelagianism, afirmând că primii paşi pe calea mântuirii aparţin voinţei umane, după care vine ajutorul Harului divin.



Sf. Chirii al Alexandriei (370-444, prăznuit la 18 ianuarie), patriarh al Alexandriei (412-444), autor de lucrări exegetice, dogmatice, apologetice, din care mai importante sunt cele 12 anatematisme referitoare la erezia lui Nestorie.

Dionisie Areopagitul (sec. VI), unul din cei mai disputaţi teologi originar, se pare, din Siria, a alcătuit mai multe scrieri, între care cele mai valoroase sunt: Despre Numele divine, Ierarhia cerească. Ierarhia bisericească, Teologia mistică, Epistole ş.a.

Sf. Maxim Mărturisitorul (580-662, prăznuit la 21 ianuarie), teologul universal şi adversarul cel mai de temut al ereziilor monofizite şi monotelite, care adânceşte ideile dogmatice şi ridică teologia la unul dintre cele mai înalte piscuri de cunoaştere şi exprimare. Scrierile sale, precum Ambigua la Sf. Grigorie Teologul (comentarii asupra textelor biblice şi patristice dificile), Mistagogia, Răspunsuri către Talasie reprezintă şi astăzi un izvor nesecat de inspiraţie pentru teologi şi o instanţă de apel în problemele dificile de înţelegere a dogmelor Bisericii.

Sf. Ioan Damaschin (650-749, prăznuit la 4 decembrie), unul dintre marii teologi bizantini, a cărui imensă operă cuprinde lucrări cu caracter dogmatic, polemic, aghiografic, omiletic şi poetic. El este considerat ultimul părinte bisericesc. A jucat un important rol în perioada disputelor iconoclaste, scrierile sale dedicate acestei chestiuni, intitulate Trei tratate contra celor care atacă sfintele icoane, rămânând cele mai bune lucrări teologice în acest sens. O altă lucrare foarte cunoscută şi apreciată a Sf. loan Damaschin este sinteza dogmatică Izvorul cunoaşterii, publicată sub titlul Dogmatica.

A alcătuit, de asemenea, cea mai mare parte a cântărilor Octoihului. Această laborioasă activitate i-a atras numele de, ,David al Noului Testament".



Sfântul Simeon - Noul Teolog (949-1022, prăznuit la 12 martie şi 12 octombrie), vieţuitor şi stareţ la Mănăstirea Studion (Constantinopol), iar mai apoi la o mănăstire pe malul răsăritean al Bosforului. Cele mai cunoscute şi mai importante lucrări ale sale sunt Cuvântări (Discursuri) teologice şi etice 225 capete teologice şi practice (publicate în româneşte în voi. VI al Filocaliei) şi Imnele dragostei dumnezeieşti (58 de imne de o remarcabilă frumuseţe poetică şi de mare adâncime teologică).

Scriitori bisericeşti. Am avut prilejul, în capitolul dedicat învăţământului religios, să ne referim la câteva reprezentative nume ale scriitorilor bisericeşti, pe care Biserica, din motive temeinice, n-a putut să-i treacă în rândul sfinţilor.

Cel mai important şi mai fecund scriitor bisericesc este Origen ( 254). Din vasta lui operă putem menţiona: Lucrări exegetice la Vechiul şi Noul Testament, Despre rugăciune, Despre începuturi, Contra lui Celsus, Filocalia. Alţi scriitori bisericeşti importanţi sunt:



Clement Alexandrinul (cea 215), conducător al Şcolii Catehetice din Alexandria, de la care, între altele, ne-au rămas lucrările: Care bogat se va mântui?, Cuvânt de îndemn către elini, Pedagogul, Stromate, Eusebiu de Cezareea (340), supranumit „părintele istoriei bisericeşti' a cărui lucrare, în zece cărţi, acoperă intervalul de la Naşterea lui Hristos până la anul 324.



Yüklə 1,01 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   26   27   28   29   30   31   32   33   ...   48




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin