Capitolul IV



Yüklə 152,2 Kb.
səhifə1/3
tarix12.12.2017
ölçüsü152,2 Kb.
#34642
  1   2   3

Capitolul IV. Filmul şi psihoterapia. Terapia prin film sau „filmoterapia”
4.1. Apariţia terapiei prin film sau „cinema therapy”
Cinematografia, a cărei istorie se derulează spectaculos de peste 100 de ani, fascinează categorii variate de spectatori. Criticată de către unii, adulată de alţii, cinematografia continuă să creeze şi să releve modele de viaţă prin mijloace specifice, având înrâurire asupra multor destine. Psihoterapeutul, indiferent de formaţia sa, descoperă că filmul, atunci când este bine ales, se poate transforma într-un instrument util lui şi clienţilor/pacienţilor, procesului terapeutic.

Istoria a consemnat că prima perspectivă ştiinţifică, psihologică, mai exact psihanalitică, asupra modului în care filmele influenţează spectatorul a fost oferită de către Hugo Münsterberg, profesor de psihologie la Universitatea Harvard, în lucrarea sa The Photoplay. A Psychological Study, 1916. Munsterberg a decedat însă la numai opt luni de la publicarea cărţii sale, fiind cunoscut în istoria psihologiei numai pentru contribuţiile în psihologia aplicată şi judiciară.

Pe scurt, în cartea sa autorul încearcă într-o primă etapă să creeze paralele între film şi alte arte ca arhitectura, sculptura şi poezia. Apoi surprinde răspunsurile psihologice ale spectatorului şi proprietăţile estetice ale filmului înţelese ca elaborări mentale creative.

Pentru el, filmul, eliberat de constrângerile categoriilor de timp, spaţiu şi cauzalitate poate fi construit de activitatea mentală a spectatorului- o idee întâlnită la constructiviştii care i-au urmat. Filmul are capacitatea de a reformula timpul şi spaţiul şi de a crea procesul psihic al imaginaţiei.

Nimic mai firesc în existenţa acestor preocupări dacă ne gândim că cinematografia şi psihanaliza au aceeaşi dată de naştere- anul 1895: are loc prima proiecţie a unor scurt metraje în faţa unui mic public parizian, de către fraţii Lumiere şi publicarea lucrării Despre etiologia isteriei de Joseph Breuer şi Sigmund Freud. Mai mult, evoluţia celor două „arte” nu a urmat căi paralele, ci s-a împletit adeseori, mărturie stând operele cinematografice ale unor regizori-autori ca A. Hitchock, I. Bergman şi F. Fellini: studiile şi articolele despre cinematografie şi film ale psihiatrilor şi psihologilor aplecaţi spre psihoterapie. În anul 1926, eminentul psihanalist Hans Sachs a fost desemnat consultant în Germania pentru primul film asupra psihanalizei Secretele sufletului. De atunci şi până astăzi „lista” psihiatrilor şi psihologilor formaţi în psihanaliză şi interesaţi de film s-a mărit considerabil. Dintre cei care au publicat recent articole şi lucrări îi amintim pe Glenn O.Gabbard, Krin Gabbard şi Harvey Roy Greenberg.

În ţările occidentale, filmul a captat şi interesul altor terapeuţi, de diverse orientări: cognitiv-comportamentală, hipnoterapia, analiza jungiană; psihoterapiile înscrise în orientarea umanist-experienţialistă: psihoterapia centrată pe client, psihodrama, psihoterapia existenţialistă etc., precum şi pe al celor de formare eclectică.

În istoria umanităţii, multe culturi au recunoscut capacitatea transformatoare şi vindecătoare a actului de a spune şi de a asculta povestiri. Deşi terapia prin film ne trimite firesc prin intermediul efectelor sale asupra creatorilor şi publicului spectator, cu gândul la teatrul antic grec şi la cel roman, diverşi autori preocupaţi de identificarea rădăcinilor cinema-terapiei ne indică şi biblioterapia (angajarea cititorului în lectură cu scopul de a obţine insight-uri), ne trimite înapoi în timp, în Grecia antică, unde pe uşa bibliotecii din Teba fusese pusă inscripţia: „Locul în care sufletul se vindecă”.

Samuel Crowther a fost primul care a utilizat termenul de biblioterapie în 1916 (Birgit Wolz, 2005, p. 4). El a fost însuşit de către bibliotecarii ce observaseră valoarea reală pe care o aveau unele cărţi pentru pacienţii psihiatrici. Mai târziu, în anul 1930, devenise o practică frecventă prescrierea de lecturi terapeutice pacienţilor. William C. Menninger argumenta în 1937 că o literatură bine selectată poate servi unor scopuri educative, recreative şi de socializare în spitalele psihiatrice. El a propus ghiduri pentru teme literare considerând că terapeuţii trebuie să prescrie cărţi mai vechi, dar şi noi pacienţilor în funcţie de nevoile, trecutul şi tabloul simptomatic al acestora (J.W.Hesley, J.G.Hesley, 2001, p. 6).

Iniţial, clinicienii au recurs la lucrări de ficţiune şi non-ficţiune, dar în ultimii 20 de ani au produs ei înşişi literatură pentru autoajutorare („self-help”) destinată publicului larg. Non-ficţiunea a devenit genul dominant în biblioterapie.

Uneori, clienţii/pacienţii încep procesul psihoterapeutic cu un număr de cărţi de autoajutorare. În opinia lui Rubin (1978), lecturile îi ajută pe clienţi să se înţeleagă mai bine; să poată verbaliza cu mai multă uşurinţă preocupările; să descopere propriile probleme în povestirile altora; să renunţe la izolare; să dezvolte un sens al contextului; să înţeleagă şi să înveţe cum au rezolvat alţii probleme asemănătoare şi să-şi clarifice valorile; facilitează o autoevaluare corectă.1

Deşi unii clinicieni se îndoiesc în continuare de efectul benefic al cărţilor de „self-help” acestea sunt mai prezente ca oricând pe piaţa de carte occidentală, dar şi pe cea românească. Uneori, în timpul psihoterapiei, aceste cărţi sunt recomandate de clinicieni şi psihoterapeuţi ca materiale didactice pentru clienţi/pacienţi.

Pe lângă cărţi, au apărut şi s-au multiplicat casetele audio cu tehnici de relaxare, de auto-hipnoză, cu afirmaţii pentru creşterea stimei de sine; cu dramatizări care învaţă ascultătorul cum să se descurce în diverse situaţii de viaţă (comunicare în cuplu, creşterea copiilor, îngrijirea bătrânilor etc.).

De asemenea, nu putem omite Internet-ul, o impresionantă bibliotecă virtuală aflată la dispoziţia clientului care, subliniem, o poate folosi cu efecte benefice sub coordonarea psihoterapeutului.

O altă precursoare a cinema-terapiei poate fi terapia prin poezie. Practicarea ei a fost identificată încă la omul primitiv, apoi la vechii egipteni, la romani şi mai târziu la Benjamin Rush (1750). Terapeuţii care apelează la poezie în scopul vindecării şi dezvoltării personale, consideră că această tehnică era cunoscută omului primitiv, care utiliza ritualurile religioase în care şamanii şi vracii incantau poezii pentru binele unui individ sau al tribului. Istoria îl reţine pe primul terapeut care utiliza sistematic poezia în persoana doctorului roman Soranus care prescria tragedia pacienţilor maniacali şi comedia celor care sufereau de depresie. Prin urmare, nu este de mirare că Apollo este zeul poeziei, dar şi al medicinii! Medicina şi artele sunt înrudite istoric.

Benjamin Rush, considerat „părintele psihiatriei americane”, a introdus literatura şi poezia ca tratamente adjuvante pentru pacienţii psihiatrici în primul spital din Statele Unite ale Americii (Pennsylvania) , la mijlocul secolului al XVIII-lea.

Mari personalităţi ale medicinii şi psihologiei au recunoscut relaţia importantă dintre arte şi vindecare. Freud însuşi a scris că nu el, ci poetul a descoperit inconştientul! A. Adler, C.G. Jung, Arieti şi Reich au confirmat că poeţii au fost aceia care au trasat căile pe care psihologia şi ştiinţa le-au urmat mai târziu (Birgit Wolz, 2003).

Terapia prin film îşi are rădăcinile în poveşti, basme şi legende, în artele vizuale şi interpretative, acestea din urmă înţelese în sensul pe care l-au oferit grecii. Atunci când vizionau o piesă de teatru, grecii nu stăteau pasiv pe locul lor şi aplaudau politicos la sfârşit, aşa cum procedează omul epocii contemporane. În teatrul grec antic şi în cel modern, oamenii ţipau, strigau, plângeau, îşi exprimau starea afectivă în mod deschis. Grecii antici au dezvoltat mijloace poetice cu ajutorul cărora urmăreau să vindece rănile emoţionale provocate de război. Tragedia era interpretată cu scopul declanşării catarsisului, pentru eliberarea emoţională şi vindecarea traumei. Aristotel considera că piesele tragice au capacitatea de a purifica spiritul şi îi ajută pe oameni să facă faţă aspectelor de viaţă care nu pot fi rezolvate prin gândirea raţională.

Unii autori consideră că cinematografia modernă a derivat din celebrarea grecească a echinocţiului de primăvară, a morţii şi învierii.2 În antichitate, nu se realizase o distincţie clară între ştiinţă, artă şi spiritualitate. În onoarea zeului Dionisos, preoţii şi liderii laici ofereau poporului la amfiteatrul local o zi plină de teatru. Programul consta din trei tragedii în cinci acte, o satiră înainte de prânz, o masă de prânz, siesta care lua forma somnului de după amiază şi o comedie înainte de apus. În afară de eliberarea emoţională, tragediile îi învăţau pe oameni principii morale. Satira, cu bărbaţi îmbrăcaţi în piei de animale pentru a arăta ca satirii, crea un sentiment de eliberare, uşurare a publicului de mesajele serioase transmise de tragedii. Ziua se încheia cu o comedie uşoară care iniţia şi menţinea optimismul în rândul publicului. Credem că este timpul să redescoperim interrelaţionarea dintre principiile ştiinţei, artei şi ale spiritualităţii. În acest sens, Cathie Glenn Sturdevant (1998) prezintă modul în care se aplică relaţiile geometrice ale teoremei lui Pitagora în construirea unui scenariu de film cu durata de 120 de minute.

Revenind, sintagma „cinema therapy” a fost menţionată în articole americane de psihologie după anul 1990, iar în 1993 autoarea americană Marsha Sinetar a publicat prima carte ce prezintă în mod clar utilizarea filmelor ca mijloace eficiente în dezvoltarea personală: Reel Power- Spiritual Growth Through Film. Au urmat şi alte lucrări interesante care au preluat şi dezvoltat ideile lui Sinetar: C.G. Sturdevant (1998), J.W. Hesley şi J.G. Hesley (2001), G. Solomon (2001), F. Ulus (2003), M. Kalm (2004) şi nu în ultimul rând B. Wolz (2005), cunoscută reprezentantă a terapiei prin film în şi dincolo de graniţele S.U.A.

Termenul de provenienţă anglo-saxonă menţionat mai sus („cinema therapy”) este revendicat drept proprietatea unei corporaţii din Portland, statul Oregon, S.U.A.- R.E. Huhn, Ltd. din anul 1998.

În timp au existat o serie de dispute terminologice şi de paternitate a noii tehnici psihoterapeutice care presupunea utilizarea filmelor. Psihoterapeutul american, Gary Solomon pretinde că este autorul tehnicii „cinema-therapy” şi creatorul acestei sintagme. Pe continentul european, psihoterapeutul londonez Bernie Wooder (www.themovietherapist.com) susţine că a fost primul care a recurs la această tehnică în Marea Britanie.

Un alt termen, „VideoWork”, a fost lansat de către doi psihoterapeuţi americani care l-au definit ca pe „un proces terapeutic în care clienţii şi terapeuţii discută despre teme şi personaje din filme cunoscute, populare care au legătură cu problemele centrale ale terapiei aflată în desfăşurare. În VideoWork, utilizăm filme pentru a facilita înţelegerea de sine, pentru a introduce opţiuni în planurile de acţiune la care se adaugă scopul de a înlesni intervenţiile terapeutice ulterioare” (J.W. Hesley, J.G. Hesley, 2001, p. 4-5).

Psihoterapeutul finlandez, Pekka Lehto, susţine că în Finlanda există încă de la sfârşitul anilor '70 practica numită „videoterapie” desfăşurată în special în spitalele de psihiatrie. După 1991 această practică a devenit mai frecventă fapt care l-a inspirat pe Lehto să înfiinţeze Asociaţia Finlandeză de Terapie prin Film (Finnish Movie Therapy Association). În opinia sa, videoterapia este un concept prea îngust comparativ cu ceea ce americanii înţeleg prin „movie therapy”: toate tipurile de filme, terapia care se face „în şi cu” cinematografele, cu televiziunea, cu jocurile pe calculator, cu filmele pe care le realizează terapeuţii înşişi sau altfel spus cu tot ceea ce are legătură cu filmul („moving picture”).

Astăzi, termenul consacrat de Lehto în Finlanda este „elokuvaterapia”, echivalentul finlandez al lui „movie therapy”, deoarece „elokuva” (film) presupune atât imaginea în mişcare, cât şi sunetul care o acompaniază.

Datorită acestor probleme determinate de terminologie, propunem pentru utilizatorii limbii române sintagma „terapie prin film” sau mai simplu, termenul de „filmoterapie” înţeles ca acea tehnică utilizată de către un psihoterapeut specializat într-unul sau mai multe sisteme de psihoterapie „clasice”, care vizionează, analizează şi selectează filme artistice/ de lung metraj/ narative de ficţiune, pe care le recomandă în mod sistematic clienţilor/pacienţilor săi împreună cu care discută despre experienţa vizionării terapeutice, pentru atingerea unor obiective stabilite anterior.

Considerăm împreună cu Hesley şi Hesley (2001) că filmele se adresează „tărâmului” afectiv şi contribuie la declanşarea insight-urilor cognitive: „Deoarece filmele galvanizează emoţiile ele determină o creştere a probabilităţii ca, clienţii să dezvolte comportamente noi şi dezirabile. Insight-urile cognitive le spun clienţilor ce ar trebui să facă, iar insight-urile afective le oferă motivaţia de a merge mai departe” (subl.ns.; p. 10).

În prezent, este cunoscut faptul că tehnica este utilizată de psihoterapeuţi din S.U.A., Finlanda, Suedia, Malta, Spania, Anglia, Canada, Australia şi, la nivel experimental, în România.


4.2. Filmoterapia- caracteristici
Pentru ca tehnica numită filmoterapie să fie aplicată cu succes (atingerea obiectivului stabilit de terapeut împreună cu pacientul), un rol primordial îi revine psihoterapeutului. Condiţia princeps este ca psihoterapeutul să agreeze filmele şi să aibă o experienţă pozitivă cu acestea (ex. terapeutul consideră că de-a lungul timpului filmele l-au învăţat principii morale, i-au oferit modele de comportament adaptative, au sugerat soluţii la probleme lui de viaţă etc.). În continuare, terapeutul trebuie să înveţe să vizioneze filmele terapeutic pentru a putea prescrie filmul potrivit pacientului (problemei) potrivit. El poate alcătui o listă de filme terapeutice (expertiza cinematografică nu este necesară) sau poate apela la cele deja existente (cum sunt cele ale lui Hesley şi Hesley, 2001 şi B. Wolz, 2005), având preocuparea de fi la curent cu cele mai recente producţii ale cinematografiei internaţionale. El trebuie să considere filmele drept co-terapeuţi în psihoterapia pe care o practică; să asculte ceea ce cred pacienţii despre filme, dacă le agreează sau nu, ce genuri agreează şi ce propuneri fac ei înşişi pentru vizionare.

Psihoterapeutul poate recurge alături de film şi la alte instrumente terapeutice specifice filmoterapiei, cum sunt Matricile create de B. Wolz, sau altor sisteme de psihoterapie; de exemplu, Fişa Beck folosită, de regulă, în cadrul psihoterapiei cognitiv-comportamentale pentru tratarea depresiei, poate fi de real folos în depistarea şi restructurarea distorsiunilor cognitive ale clientului/pacientului.

Psihoterapeutul trebuie să surprindă în cadrul dialogului terapeutic purtat cu clientul dacă şi în ce mod filmul a servit obiectivelor formulate anterior de terapeut sau de acesta împreună cu pacientul. În funcţie de concluziile la care ajunge terapeutul, filmul va fi folosit ca instrument terapeutic şi ulterior sau se va renunţa la recomandarea vizionărilor temporar sau definitiv.

Subliniem faptul că vizionarea filmelor de către client/pacient se realizează ca sarcină terapeutică. Este de datoria terapeutului de a familiariza pacientul cu acest concept şi de a explica specificul vizionării terapeutice.

Constrânşi de timp, psihoterapeuţii trebuie să obţină maximum de eficienţă atunci când tratează un client/pacient. Din acest motiv, sarcinile terapeutice sunt foarte importante, fiind introduse de terapeut în timpul şedinţelor şi îndeplinite acasă de către pacienţi. În viziunea lui A. Bandura (1969), la baza acestei strategii stă convingerea că acele comportamente dezirabile introduse în şedinţele de terapie sunt practicate şi stăpânite de client în mediul său natural, determinând dezvoltarea funcţiilor autoreglatorii eficiente.3

Am identificat câteva dintre avantajele sarcinilor terapeutice:

1. oferă posibilitate clienţilor să practice în mediul lor natural ceea ce au învăţat în cadrul psihoterapiei;

2. îl ajută pe psihoterapeut să urmărească evoluţia şi să modifice planurile de tratament ale pacientului pentru a obţine rezultate mai bune;

3. avansează progresul terapeutic şi facilitează o creştere a încrederii în sine a clientului;

4. servesc ca punte de legătură între psihoterapie şi viaţa clientului.


Filmoterapia sau vizionarea în scop terapeutic a filmelor nu are acelaşi sens ca noţiunea de „divertisment”, pe care nu o exclude. În timpul vizionărilor de divertisment, s-a observat că spectatorul acordă mai multă atenţie intrigii filmului (tramei) şi mai puţin evoluţiei personajelor. În cadrul filmoterapiei, psihoterapeutul stabileşte un protocol de vizionare pentru client în care îl solicită să fie atent la modul în care personajele apar la început, cum reacţionează la conflict şi cum apar la sfârşitul filmului. Clienţii pot fi rugaţi să-şi noteze cum se îmbunătăţesc sau se deteriorează relaţiile în desfăşurarea povestirii, ce acţiuni desfăşoară fiecare personaj pentru a îmbunătăţi/înrăutăţi relaţiile etc. şi cum resimte personajul schimbările.

Este cunoscut faptul că în timpul vizionării sunt declanşate o serie de mecanisme psihologice tipice (proiecţie, identificare, transfer). Filmoterapia pune accentul pe identificarea conştientizată a clientului şi pe articularea identificării. Clientul este învăţat să fie capabil ca în timpul şedinţei să poată răspunde la întrebări de genul: Ce personaj ţi-a plăcut cel mai mult? Te-ai identificat cu el? De ce? Ce personaj ţi-a displăcut cel mai mult? De ce? Ce emoţii ai avut atunci când ai vizionat scena X ? La ce te-ai gândit? Cum şi-a rezolvat personajul X problemele? Acum, în ce mod poţi să ţi le rezolvi pe ale tale? etc. Psihoterapeuţii sunt adesea surprinşi plăcut de creativitatea de care dau dovadă clienţii în rezolvarea problemelor lor, ştiut fiind faptul că nu întotdeauna strategia sau soluţia descoperite de un personaj într-un film pot fi preluate şi implementate ca atare de către pacient în viaţa lui.

Prin urmare, în funcţie de obiectivele urmărite, putem stabili o diferenţă destul de clară între vizionarea pentru divertisment şi vizionarea terapeutică (Hesley şi Hesley, 2001, p. 29):


Vizionare pentru divertisment

Vizionare terapeutică

Intrigă

Personaje

Acţiune

Relaţii

Deznodământ

Proces

Distracţie

Insight

Suspans

Analiză

Staruri de film

Concentrare pe sine

Vizionarea terapeutică nu presupune şi cu atât mai mult nu interzice unui client/pacient de a savura sau nu un film, menţiune care se face atunci când se introduce sarcina terapeutică. Cu toate acestea, nu putem vorbi despre filmoterapie în cazul în care un psihoterapeut propune unui client să vizioneze un film doar pentru a râde sau plânge. În realitate, clientul participă la actul vizionării cu întreaga sa personalitate. De exemplu, presupunem că nivelul empatiei unui client/pacient (care numai uneori ia forma identificării) este un factor important pentru succesul vizionării terapeutice. Aceeaşi importanţă o acordăm stilului cognitiv, nivelului de inteligenţă şi creativităţii persoanei.

Filmul este adesea introdus de terapeut şi perceput de pacient ca un puzzle ce trebuie rezolvat. Clienţii conştientizează faptul că terapeuţii le recomandă filme din anumite motive pe care ei nu le cunosc, întrebându-se ce personaje le seamănă şi care parte a tramei este mai aproape de situaţia lor. Această problematizare declanşează şi susţine gândirea creatoare din momentul în care este menţionat titlul.

Terapeuţii trebuie să selecteze şi să recomande filme în care sunt înfăţişate personaje care rezolvă probleme şi care îl inspiră pe spectator.

Filmoterapia presupune combinarea vieţii reale cu ficţiunea, a realismului cu imaginaţia. Psihoterapeutul selectează un film deoarece el se aseamănă cu situaţia unui client. În timp ce clienţii urmăresc filmul poartă conversaţii interioare cu personajele, reflectă la relaţiile pe care le văd şi se gândesc la acţiuni pe care le-ar face (asemănătoare sau diferite de cele ale personajelor filmului) pentru a-şi rezolva problemele.

Terapeuţii recurg la filme în diverse arii. Amintim o serie dintre acestea în Anexa nr. 4. De exemplu, pentru clienţii care lucrează în organizaţii se recomandă filme care pot facilita discuţiile pe teme ca discriminarea sexuală, lucrul în echipă, etica muncii, leadership etc.

Iniţierea filmoterapiei se poate face încă din primele şedinţe cu un client/pacient. Pe lângă întrebări despre istoricul personal, problemele existente în momentul prezent, stil de viaţă, sisteme de suport social şi obiectivele psihoterapiei, terapeutul îi poate întreba pe clienţi dacă au vizionat filme pe care le consideră semnificative pentru ei şi le sugerează să menţioneze titlurile acestora. Clientul poate fi chestionat şi în privinţa genurilor preferate (comedia, drama, acţiune, romantic etc.), ce personaje a agreat, care i-au displăcut şi care erau mesajele filmelor. Răspunsurile lui oferă o serie de informaţii despre modelele de rol, aspiraţii, expectaţii, resurse interne, obiective, obstacole percepute, nivelurile inteligenţei, empatiei, creativităţii şi abilităţile verbale; de asemenea, se pot obţine informaţii primare despre temerile clientului, cât şi despre „Umbra” sa.

Discutând despre filme din timp, în cadrul relaţiei terapeutice, permitem clienţilor să-şi exprime emoţiile şi sentimentele care le pot părea prea terifiante pentru a le putea exprima direct. De asemenea, atunci când ei propun un film li se conferă impresia de autoritate (transferul de autoritate), ceea ce poate contribui la crearea şi menţinerea unei relaţii terapeutice nu de dependenţă, ci de colaborare (echipa terapeutică).

Atunci când psihoterapeutul recomandă filmul, trebuie să ofere sugestiile pentru vizionare şi să asigure clientul că vor discuta despre experienţa pe care acesta o va avea cu filmul în următoarea şedinţă. Psihoterapeutul poate pune accentul pe acele aspecte ale filmului pe care le consideră utile pentru pacient, evitând o posibilă pierdere în detalii a acestuia. Desigur, terapeutul nu va povesti filmul în întregime clientului său.

Introducerea sarcinii terapeutice în care se foloseşte filmul trebuie să respecte un anumit protocol. Hesley şi Hesley (2001, p. 60-61) au formulat un exemplu de introducere a acestui tip de sarcină terapeutică (la rândul nostru, am folosit în practică această introducere, precum şi unele sugestii de vizionare pe care le vom prezenta într-un capitol care urmează):


Elena, de obicei îi rog pe pacienţii mei să închirieze filme şi să le vizioneze. Cred că este de ajutor să vezi cum personajele se descurcă cu problemele pe care le au, chiar dacă detaliile lor diferă de ale tale. Mulţi oameni descoperă cu plăcere că au o legătură cu filmele şi obţin noi idei pe care le aplică pentru a-şi rezolva propriile probleme.

Aş vrea să-ţi spun câte ceva despre un film care îmi aminteşte de familia ta; se numeşte The Turning Point sau Piatra de hotar. Nu vreau să spun că familia ta este exact ca cea din film, dar există acolo unele asemănări, mai ales în ceea ce priveşte relaţia dintre mamă şi fiică. Poţi descoperi aspecte cunoscute din perioada în care erai adolescentă sau poţi descoperi şi altceva. Oricum, aş aprecia dacă ai viziona filmul pentru a discuta despre cum are el legătură cu tine.

Ai dori să închiriezi filmul cândva, în timpul săptămânii viitoare? Aştept cu nerăbdare să vorbim despre acest lucru în şedinţa noastră următoare şi să îţi aud părerea.”
În unele situaţii, clienţii pot afirma că au urmărit deja filmul recomandat. Psihoterapeutul trebuie să le menţioneze că de data aceasta îl vor urmări în alt mod:
Înainte de a urmări filmul, aş vrea să stai câteva clipe să te gândeşti la situaţia ta- problemele despre care am discutat şi obiectivele pe care le-am stabilit. Reaminteşte-ţi motivul pentru care ai venit la terapie şi ce a fost pentru tine cel mai important atunci. Te poţi gândi la problema ta ca la un puzzle pe care urmează să îl rezolvi. Imaginează-ţi că acest film are legătură cu tine într-un mod special. Filmul îţi poate oferi idei noi sau poate fi foarte reconfortant. Desigur, nu ştiu exact dacă şi cum are legătură cu situaţiile tale, dar fi deschisă la felul în care filmul îţi poate vorbi. Dacă dintr-un anumit motiv îţi doreşti să opreşti filmul şi să te gândeşti la anumite lucruri sau să revezi anumite secvenţe, o poţi face. Este în regulă.
Dacă clientul nu ştie de unde să procure filmul, terapeutul trebuie să cunoască cel puţin o sursă pe care să i-o recomande.

Din protocolul de vizionare considerăm că trebuie să facă parte şi următoarele indicaţii care se dau clienţilor:

- „Faceţi notiţe dacă doriţi.”

- „Opriţi filmul atunci când ajungeţi brusc la o concluzie, când aţi înţeles pe deplin ceva, când aveţi un răspuns la o problemă. Notaţi-vă emoţiile, senzaţiile şi gândurile pe care le aveţi. Gândiţi-vă la modul în care filmul se potriveşte cu situaţia dumneavoastră.”

- „Revedeţi scenele pe care le consideraţi importante.”

- „Dacă vizionaţi împreună cu partenerul, opriţi filmul pentru a discuta aspectele importante sau conveniţi înainte de a începe vizionarea să le discutaţi la sfârşit.”

- „Notaţi-vă personajele care vă plac şi pe cele care vă displac şi motivele acestor alegeri.”

- „Notaţi imediat după vizionare punctele principale pe care doriţi să le discutaţi în terapie.”
Dacă pacienţii se prezintă în şedinţa următoare cu obiecţii la adresa filmului vizionat, terapeutul trebuie să le abordeze şi să le discute împreună cu acesta. Uneori obiecţiile pot fi justificate, alteori nu, prezentând posibile rezistenţe ale clientului care îl împiedică să avanseze în terapie.

Practicienii filmoterapiei au observat că aceasta prezintă o serie de avantaje pentru evoluţia procesului psihoterapeutic (Hesley şi Hesley, 2001, p. 14-17). Acestea sunt:

1. Complianţa. Deşi unii clienţi vor refuza imediat o astfel de sarcină terapeutică, cei mai mulţi sunt dispuşi să dea o şansă acestei noi abordări. Recomandarea unui film îi ia de obicei prin surprindere, fiind mai degrabă obişnuiţi ca terapeutul să le recomande o carte. Mulţi clienţi afirmă că nu s-au gândit niciodată până în acel moment să abordeze astfel un film. Dacă prima experienţă cu filmele aduce rezultate pozitive, clienţii vor fi entuziaşti faţă de sarcinile similare din viitor. Din momentul în care ei cred că această abordare funcţionează pentru ei vor căuta filme relevante, îşi vor împărtăşi ideile cu familia şi prietenii. Clienţii mărturisesc că le face plăcere să discute despre filme chiar şi atunci când materialul prezintă o mare încărcătură afectivă şi îl vizează direct pe acesta.

2. Accesibilitatea. Clienţii cu tulburări afective pot face faţă mai bine filmoterapiei decât biblitoerapiei. Lectura unei cărţi presupune concentrarea atenţiei care li se va părea subiecţilor anxioşi şi celor depresivi o sarcină greu de realizat, în timp ce filmul presupune mai puţină concentrare. De asemenea, clienţii cu un limbaj limitat vor beneficia de pe urma filmelor. Clienţii care evită (încă) să meargă la cinematograf (ex. un agorafobic) pot vedea filmele acasă. Pentru cuplurile în care unui partener îi place să citească şi celuilalt nu, vizionarea unui film este o sarcină pe care o pot accepta amândoi.

3. Disponibilitatea. Vizionarea unor filme poate fi realizată de familii atunci când alţi membrii ai familiei nu participă la terapie. Se dă ocazia unor discuţii productive în cadrul familiei. Clienţii împrumută concepte folositoare din film pentru a explica aspectele terapeutice celorlalţi membrii ai familiei sau pentru a le împărtăşi preocupările personale. Psihoterapeutul trebuie să îl instruiască pe client să explice familiei că vizionarea filmului este o sarcină terapeutică. Dacă familia reacţionează negativ în urma vizionării, atunci este indicată participarea tuturor membrilor implicaţi la o şedinţă terapeutică pentru a putea discuta frământările lor.

4. Curiozitatea. Dacă terapeuţii explică clienţilor clar şi corect utilitatea folosirii filmelor, atunci această sarcină terapeutică le apare logică. Clienţii ştiu, de obicei, că terapeuţii au anumite motive pentru a le recomanda un film, motive pe care ei nu le cunosc. Ei se întreabă ce personaje le seamănă şi care parte a tramei este apropiată de situaţia lor. Această problematizare susţine gândirea creatoare din momentul în care este menţionat titlul. Sunt situaţii în care clienţii vizionează un film de mai multe ori pentru a se asigura că au surprins ceea ce intenţionau terapeuţii. Pentru pacienţi, filmele devin puzzle-uri ce trebuie rezolvate. Când se întorc în terapie numai cu jumătate din răspuns, le este sugerat să reia vizionarea filmului.

5. Familiaritatea şi valabilitatea ecologică. Filmele fac parte din viaţa de zi cu zi a clienţilor. Oamenii le folosesc ca metafore pentru viaţă, iar fraze din film sunt reţinute şi repetate. Filmele pot surprinde specificul unei generaţii sau a unei epoci (ex. Absolventul/The Graduate, Easy Rider, Marele îngheţ/The Big Chill etc.).

6. Facilitarea şi consolidarea echipei terapeutice. Cea mai mare parte a vieţii unui client se desfăşoară în afara cabinetului de psihoterapie. Filmele împărtăşite de clienţi cu terapeuţii lor contribuie la menţinerea şi aprofundarea relaţiei terapeutice, deoarece se bazează pe o experienţă comună. Aspectele privind autoritatea, nedorite în cadrul relaţiei terapeutice, pot fi atenuate de o astfel de sarcină terapeutică. Pregătirea profesională, experienţa şi statutul unui psihoterapeut pot să-l determine pe client să considere că are puţine în comun cu acesta şi să limiteze influenţa pe care o poate avea primul asupra celui din urmă. Discutând despre filme se poate realiza o apropiere între cele două părţi implicate în procesul terapeutic.



Vizionarea de filme oferă modificări dezirabile atât în zona psihismului uman, cât şi la nivel fiziologic. Cercetătorii americani, de exemplu, au fost atât de convinşi de efectele terapeutice ale râsului încât au format o echipă de cercetare în anul 1983 pentru a le valida ştiinţific, după ce Norman Cousins, jurnalist de notorietate în S.U.A., a descoperit în 1964 că vizionându-le filmele fraţilor Marx obţinea o perioadă de câteva ore fără durere în perioada în care se refăcea după o boală gravă (spondiloza anchilozantă) .4

S-a observat că râsul activează sistemul imunitar. Aceste cercetări au demonstrat că răspunsul fiziologic produs de râs este opusul stresului. S-a ajuns la concluzia că râsul reprezintă o stare de eustres- o stare care produce emoţii sănătoase şi pozitive.

Descoperirile echipei de cercetători au indicat că după ce individul experimentează starea de râs se produce o descreştere a hormonilor de stres şi o creştere a activităţii în cadrul sistemului imunitar, incluzând:

- creşterea numărului de celule T (limfocitele T);

- creşterea anticorpului IgA (imunoglobulina A) care răspunde de sistemul respirator superior;

- creşterea interferonului gama, care „comandă” diverselor componente ale sistemului imunitar să „dea drumul”;

- creşterea Celulelor ucigaşe naturale, acele celule care omoară celulele infectate şi pe cele tumorale;

- creşterea IgG, imunoglobulina produsă în cea mai mare cantitate în corp, precum şi a Complementului 3 care ajută anticorpii să pătrundă în celulele disfuncţionale sau infectate. Creşterea prezentată în ambele substanţe a fost prezentă numai atunci când subiecţii au urmărit comedii; mai mult, subiecţii au continuat să prezinte nivele ridicate în ziua următoare, observându-se un efect de persistenţă („lingering effect”).

- nivelul de epinefrină a fost mai scăzut în grupul experimental care a urmărit o comedie atât înainte, cât şi după vizionare; nivelul dopaminei era scăzut, ştiut fiind că dopamina este implicată în răspunsuri de tip „luptă sau fugi” şi este asociată cu presiunea arterială ridicată.

Prin urmare, cercetătorii au recomandat utilizarea comediilor cu scopul prevenirii diverselor tulburări organice şi în tratarea lor.5

Un factor cheie în obţinerea unor rezultate pozitive în urma vizionării terapeutice este încrederea cu care terapeuţii introduc filmele în terapie (Hesley şi Hesley, 2001, p. 17). Ed Dunkelblaum scria că a „prescris” filme pacienţilor săi având în vedere anumite mesaje de viaţă transmise de acestea: „Distanţa pe care o presupune vizionarea, combinată cu efectul vizionării unor lucruri care se petrec pe ecran, are adesea un impact profund şi pozitiv. Văzându-i pe alţii cum se descurcă într-o situaţie, văzându-se pe sine într-un personaj sau bucurându-se de o vacanţă de două ore, filmele sunt instrumente terapeutice puternice.”6

Considerată o inovaţie, cinema-therapy, VideoWork, movie therapy, elokuvoterapia sau filmoterapia îşi are adepţii şi criticii săi. Dintre criticile aduse utilizării filmului în procesul terapeutic amintim:

1. Filmoterapia este un instrument neştiinţific, existând puţine cercetări pentru a i se susţine valoarea terapeutică;

2. Filmoterapia este o abordare simplistă; nu se pot trata serios problemele psihologice ale clienţilor lăsându-i să se uite la filme.

3. Cele mai multe filme sunt de proastă calitate şi nesănătoase pentru psihic, în special dramele şi cele încărcate de violenţă;

4. Cei mai mulţi oameni doresc să fie distraţi de filme şi nu să le „analizeze” în scop terapeutic, fapt care le-ar diminua bucuria vizionării.



Considerăm că prima obiecţie formulată aici este relativ îndreptăţită deoarece nu există cercetări ştiinţifice care să demonstreze valoare terapeutică, situaţie care ne motivează în demersul nostru actual. Celelalte critici sunt discutabile şi pot fi combătute prin argumentele prezentate mai înainte.
Filmele sunt considerate poveşti vindecătoare şi mijloace care oferă strategii de coping. Ele sunt metafore care pot fi utilizate în terapie într-o formă asemănătoare basmelor, miturilor, fabulelor şi glumelor narative construite terapeutic; ne permit să explorăm experienţe precum natura dragostei, sensul vieţii şi cel al morţii, conceptele de spaţiu şi timp, viziunea asupra viitorului nostru: „Filmele au devenit ferestrele noastre către univers”, afirma producătorul american Stephen Simon, promotorul unui nou gen cinematografic- filmul spiritual.7

De asemenea, filmele oferă un mesaj mistic şi ocazia unei dezvoltări spirituale. „Filmele sunt bisericile moderne”, susţine Robert Thomson, actor, producător şi regizor american.

Puterea imaginativă pe care o oferă ecranul a modelat felul în care umanitatea se contemplă pe sine, viaţa şi cosmosul.8


Anexa nr. 2


Protocolul de vizionare.

Matricile vizionării terapeutice adaptate după B.Wolz (2005)


Yüklə 152,2 Kb.

Dostları ilə paylaş:
  1   2   3




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin