Ministerul culturii si cultelor administratia fondului cultural national consiliul jude

Semănatul grâului -moment de prag în calendarul agricol popular. Studiu de caz: satul Hăşdate

Laura TROŞAN – restaurator, drd. Muzeul Etnografic al Trasilvaniei
În cadrul cercetării desfăşurate în satul Hăşdate, comuna Săvădisla, judeţul Cluj, având ca tematică cultura grâului, am avut în vedere următoarele aspecte: produsele plantei şi mai ales importanţa utilizării ei, istoria plantei, ecologia şi economia plantei, amenajarea solului, semănatul, întreţinerea solului, miturile agrare, tehnicile agrare, diviziunea muncii pe sexe, tipul de proprietate. În viitor, cercetarea va trebui să depăşească graniţele satului, cuprinzând întreaga regiune.

Ca metode de lucru am adoptat chestionarul, interviul semistructurat, discuţiile libere, observaţia participativă, materialul cules fiind stocat pe suport audio. Am realizat, de asemenea, numeroase fotografii digitale.

În satul Hăşdate, memoria colectivă a păstrat încă aspecte rituale legate de munci agricole cum ar fi ieşirea la câmp, aratul, semnănatul, culesul, dar acestea au ieşit din practica agricolă curentă, iar sensurile simbolice sunt necunoscute gene-raţiilor născute după al doilea război mondial. Aceste practici au fost abandonate treptat, începând cu perioada navetismului, sau au fost adaptate noilor timpuri.

Deşi satul Hăşdate nu a fost cooperativizat, totuşi el a fost afectat economic prin impunerea cotelor, a obligaţiilor în natură, a contractelor de stat. Reforma agrară aplicată de către regimul comunist la nivelul întregii ţări a urmărit să schimbe mentalitatea ţăranilor, în scopul realizării unei agriculturi moderne, tractorul fiind considerat simbolul colectivizării. Din păcate, nu a reuşit decât trista performanţă de a contribui la abandonarea în satele noastre, într-un timp record, a unor obiceiuri foarte vechi, iar în unele situaţii a dus chiar la dispariţia unor sate. Explicaţia este simplă: aceste obiceiuri nu-şi mai găseau rostul, locul, sau puteau crea practicanţilor unele probleme din partea autorităţilor. Cei care totuşi încă le mai practicau, o făceau deoarece aşa apucaseră, fără să le atribuie un conţinut. Astfel, spovedania înaintea începerii semănatului a fost înlocuită cu rostirea în şoaptă a unei rugăciuni, care se încheia cu semnul crucii (Farcaş Ioan, 74 ani). Au fost abandonate şi interdicţiile legate de participarea femeilor la anumite munci, în condiţiile în care bărbaţii erau navetişti, iar ele au devenit o importantă forţă de muncă, în unele cazuri fiind singurele din familie care puteau munci la câmp. Regimul comunist a introdus şi o stratificare ocupaţională în cadrul satului, unde vom avea ţărani, zootehnişti, muncitori industriali, mecanici şi pensionari. Ţărănimea a fost în trecut generatoarea şi păstrătoarea valorilor noastre culturale, astăzi ea este confruntată cu nevoia de a se adapta unei lumi noi, deşi nivelul de trai, starea sanitară au rămas la nivel patriarhal, iar lumea satului cunoaşte după 1989 apariţia şomerilor şi a patronilor.

În ultimii ani s-a constatat că unele obiceiuri vechi au fost reînviate în cadrul unor serbări populare (Fii satului, Sfinţirea unor lăcaşuri de cult). Aceste manifestări trebuie privite doar ca încercări de păstrare a contactului cu atmosfera tradiţională, iar participarea la asemenea experimente trebuie să se limiteze la înregistrarea fenomenului, chiar dacă comunităţile îmbrăţişează cu entuziasm ideea unor asemenea serbări populare.

Prezenta lucrare îşi propune să puncteze doar câteva aspecte legate de cultura grâului în satul Hăşdate, în perioada ultimelor 7 decenii.

Teritoriul aşezării rurale reunea două elemente importante, vatra sau intravilanul, în cadrul căreia se găseau gospodăriile ţărăneşti, şi hotarul sau extravilanul, care cuprindea pământul ce era cultivat. Din punct de vedere al proprietăţii, hotarul satului se compune din proprietatea comună a întregii colectivităţi (pădurea, drumurile) şi proprietatea individuală, constituită din grădinile, fâneţele şi terenurile arabile familiale. În perioada interbelică, hotarul satului Hăşdate era împărţit în trei câmpuri rotate anual (ţarina cu holde, ţarina cu cucuruz şi inimaşul). Ţarina cu holde (păioase) se organiza în fiecare an pe locul fostului inimaş. Pentru grâu, terenul se pregătea din anul precedent, prin îngrăşarea pământului cu gunoi de grajd sau provenit de la oi. Îngrăşatul cu staurul oilor era considerat mai eficient pe terenurile în pantă, deşi avea o rentabilitate mai scăzută decât fertilizarea cu bălegar (1-2 ani, spre deosebire de 3-4 ani). Odihnirea pământului, prin tehnica moinei, era şi ea cunoscută în sat, chiar dacă era practicată rar, terenul disponibil fiind insuficient.

Din cauza climei mai reci, sătenii din Hăşdate au preferat să semene grâu de toamnă, acesta dând rezultate mai bune, din punctul de vedere al productivităţii. Se semăna însă şi grâu de primăvară. Din grâul de toamnă se cocea pâinea pentru sărbători, care, sub raport calitativ, era superioară celei făcute din grâu de primăvară (Farcaş Ioan, 74).

În concepţia populară, grâului i se atribuie origine divină, iar acţiunile care implică prezenţa lui sunt strict supravegheate de către divinitate şi presupun respectarea unor prescripţii. Toate obiectele care intră în contact cu grâul (plugul, grapa, secera, coasa) dobândesc o valoare simbolică, iar la ieşirea lor din uz prescripţiile populare cereau ca, în final, ele să fie aruncate într-o apă curgătoare (Bonda Maria, 63 ani).

Acţiunile şi gesturile care însoţesc cultivarea grâului dobândesc un caracter sacru, simbolic. Trecerea grâului prin diferite stări este asociată în mentalitatea populară cu o moarte-regenerare treptată, înţeleasă ca un chin al grâului. Toate etapele prin care trece grâul alcătuiesc, de fapt, o înlănţuire de rituri, chemate să condiţioneze şi să întreţină sacralitatea simbolului. Orice încălcare a acestor prevederi ducea la pierderea prosperităţii, a belşugului (Pop, 1989:16; Mureşanu, 1975: 31–32).

În satul Hăşdate, aratul – debutul lucrărilor agricole – era marcat în perioada interbelică prin demersuri de natură magico-rituală, ieşitul la plug având o semnificaţie aparte pentru întreaga comunitate. Lucrul plugarului presupunea o curăţenie rituală: acesta trebuia să se spele, să-şi schimbe cămaşa, să nu doarmă femeia cu bărbatul, ca să fie liniştit (Farcaş Anastasia, 73 ani). Urma un întreg set de practici magice legate de arat: în prima zi de arat femeile nu mergeau la câmp şi nu aveau voie să treacă peste ruda carului; bărbaţii trebuiau să fie curaţi la haine şi la trup, ca să nu facă tăciune grâul; când se mergea la arat, vitele trebuiau să treacă peste o potcoavă, lanţ, sau peste un fier, ca să fie închisă gura fiarelor şi a păsărilor; vitele nu se îndemnau cu botă uscată, ci cu nuia verde de răchită: pe unde trec ele înverzesc brazda; când se mergea la primul arat se stropea plugul cu apă sau aghiasmă şi era afumat cu tămâie (Farcaş Anastasia,73 ani; Tompa Valeria, 84 ani; Roman Maria,74 ani). Sub aspect tehnic, aratul s-a realizat în sat în următoarele modalităţi tradiţionale, păstrate până recent: aratul într-o brazdă; aratul în lături;aratul cătreolală. De remarcat că abia în ultimii ani se ară cu tractorul.

În cursul semănatului grâului, putem surprinde alte acţiuni cu conotaţii simbolice: plugarul care ară şi seamănă, la fel ca femeile care coceau pâinea, trebuiau să respecte condiţia primară de puritate fizică şi sufletească. Ei nu aveau voie să intre în contact cu persoane decedate, nu aveau voie să le atingă, să le spele şi să le îmbrace (Roman Maria,74 ani). Perioadele de dinaintea semănatului şi de după erau marcate de numeroase rituri de apărare. În aceste demersuri, Dumnezeu, sfinţii şi toate forţele pozitive erau chemate să apere bobul de grâu de toate primejdiile care-l ameninţau, păsări, dăunători. Succesul semănatului, în concepţia satelor noastre arhaice, era asigurat de gesturi rituale.Pentru apărarea holdelor se proceda în Hăşdate în modul următor: după ce plugarul trăgea prima brazdă, acesta arunca cu ochii închişi în sus, de trei ori, sămânţă, zicând aşa: Să nu vadă păsările grâul (Roman Maria, 74).

Perioada semănatului era considerată una sacră, de ea depindea în mare măsură succesul recoltei următoare. Această perioadă trebuia să îndeplinească condiţia de puritate şi să nu fie profanată în nici un fel. Pentru a fi ferit de tentaţii, bărbatul dormea noaptea dinaintea aratului separat, iar femeile în perioada menstruaţiei nu aveau voie în preajma plugului şi a seminţelor (Neamţu Aurelia, 74 ani). Grâul de sămânţă se alegea după treierat, din cel mai frumos şi mai curat, şi se punea la o parte, iar înainte să fie semănat era pregătit cu piatră vânătă şi var, ca să nu facă tăciune. Semănatul se făcea de către bărbaţi, din desagi şi din saci. Grâul de sămânţă era sfinţit de către preot la biserică, iar pentru a proteja boabele de boli, acestea erau amestecate cu apă sfinţită şi cu piatră vânătă, iar în desagii de semănat se scuturau boabe din cununa de seceriş.

Persoanele care ştiau să semene erau căutate în sat, căci nu orşicine ştie a semăna (Bonda Iuliu Silviu, 63 ani), iar în unele cazuri acestea erau tocmite contra cost pentru semănat. Operaţiunea începea în zori de zi şi se semăna toată ziua. Semănatul cu mâna era efectuat numai de către bărbaţi şi se desfăşura pe parcursul întregii zile, gazda trebuind să asigure semănătorilor mâncarea (Bonda Alexandru, 76 ani).

Remarcăm pentru perioada interbelică încă un element care ilustrează caracterul de ritual al semănatului: stricta reglementare a timpului în care acesta putea fi realizat. Din momentul industrializării, perioadă în care sătenii erau, în acelaşi timp, agricultori şi navetişti, nu se mai respectă interdicţiile referitoare la zilele când se putea începe lucrul la câmp, deoarece aceştia erau dependenţi de zilele libere obţinute de la fabrică (FarcaşVeronica, 92 ani).

Calendaristic, începutul semănatului varia în funcţie de mersul vremii şi de tipul cerealelor, din această cauză nu poate fi precizată o dată fixă. Semănatul trebuia să se încheie până la 1 mai, stil vechi (Arminden).

Ne-am rezumat în această lucrare la prezentarea sumară a aspectelor legate de arat şi semănat, deoarece acestea marchează momentele cele mai importante, decisive, în cadrul ritualurilor în care este implicat grâul, urmând ca în viitor aceste prime repere să devină parte a unei structuri mai ample, care să includă şi elementele de tehnică agricolă şi de organizare a muncii în familie şi comunitate.
Bibliografie

BORZA, Alecsandru

1968 Dicţionar etnobotanic. Editura Academiei Române, Bucureşti

POP, Dumitru

1989 Obiceiuri agrare în tradiţia populară românească. Editura Dacia, Cluj-Napoca

MUREŞANU, Pompei

1975 Credinţele ţăranilor români despre influenţa lunii asupra culturilor cerealiere în lumina ultimelor cercetări privind fiziologia plantelor şi animalelor. Biharea, Culegeri de studiişi materiale de etnografie şi artă, Muzeul Ţării Crişurilor, Oradea