Tartalomjegyzék

2. Sensul vieţii

2.1. Conceptul „sensul vieţii”

Întrebarea despre sensul vieţii se poate formula din două perspective: din perspectiva generală – „Are viaţa vreun sens?” şi din perspectiva individuală, personală – „Care este sensul vieţii mele?”. La prima întrebare (sensul vieţii) răspunde filosofia şi religia, la a doua întrebare (sens personal în viaţă) încearcă să răspundă psihologia. Conform Debats religia tradiţională numai poate să răspundă convingător la întrebările omului modern despre sensul şi scopul vieţii, şi din acest motiv cercetările legate de sens sunt în perioada de renaştere.⁶⁵

Cercetările au confirmat importanţa sensului şi a sentimentului de sens. De exemplu persoanele care au decoperit un sens în situaţiile de stres, cum ar fi cancerul sau alte boli incurabile, SIDA, pierderea unui copil, sunt capabile să facă faţă mai bine acestor suferinţe, decât cei care nu văd nici un sens în suferinţa lor.⁶⁶

Sentimentul de sens este un corelat important al sănătăţii menatale şi fizice. Zika şi Chamberlain în cercetările lor au găsit că sensul este un predictor puternic al stării de bine psihologice.⁶⁷

Lipsa resimţirii de sens corelează cu probleme psihopatologice specifice, cum ar fi alcoolismul sau suicidul.⁶⁸ Rezultatele obţinute pe Scala Sensului în Viaţă (PIL) corelează în mod semnificativ cu consumarea de droguri de exemplu.⁶⁹

Sensul sau lipsa de sens este esenţială în existenţa umană, şi are aspecte cognitive, afective şi comportamentale importante.

Conform Reker şi Wong din punct de vedere afectiv împlinirea de sens este însoţită mereu de sentimentul de satisfacţie, din punct de vedere cognitiv sensul face posibilă interpretarea experienţelor de viaţă, iar din punct de vedere comportamental este motivaţia pentru comportament.⁷⁰

Conform Maddi lipsa de sens se manifestă în nevroza existenţială, care din punct de vedere cognitiv se manifestă în imposibilitatea de a crede în valoarea sau folosul străduinţelor de viaţă, din punct de vedere afectiv se manifestă în sentimentul atotpătrunzător de plictiseală şi perioade temporare de depresie, iar din punct de vedere comportamental se manifestă în selectivitatea activităţilor sau în lipsa de activitate.⁷¹

Lipsa de sens corelează cu neuroticismul şi extraversia, precum şi cu nivelul de anxietate. Prezenţa mai mare a sentimentului de sens corelează cu o valorizare de sine mai mare, precum şi cu un control mai mare.⁷²

Conform cercetărilor lui Debats⁷³ sensul pozitiv al vieţii duce la un nivel mai scăzut de anxietate, depresie şi ostilitate, şi este posibil şi o relaţie inversă: sentimentele pozitive ajută la descoperirea unui sens pozitiv în viaţă.⁷⁴

Conform Das construcţia de sens este în slujirea mai multor funcţii umane: conferă direcţie şi scop vieţii noastre, funcţionează ca şi standard pentru acţiunile şi judecăţile noastre, şi asigură resimţirea sentimentului de control şi a conştiinţei valorii de sine.⁷⁵

Conform unor autori, odată cu înaintarea în vârstă oamenii sunt mai preocupaţi de întrebările legate de sensul vieţii şi descoperă mai mult sens în viaţă.⁷⁶ Alţi autori susţin că preocuparea de sens este specifică adolescenţei. Pe lângă vârstnici şi adolescenţi, a treia categorie studiată de cercetători este reprezentată de cei care se află în situaţii de stres.

Conform Debats şi asociaţii, persoanele care au trăit deja o criză în trecut şi au descoperit un sens în ea, şi în prezent vor descoperi un sens mai mare.⁷⁷

Debats, Van der Lubbe şi Wezeman⁷⁸ însă nu au găsit diferenţe semnificative legate de gen şi şcolarizare în găsirea de sens în viaţă.

La fel şi Frankl susţine că „nu mai puţini de 20 de cercetători au adus dovezi empirice pentru ipoteza că omul este capabil să găsească sens în viaţă indiferent de genul, vârsta, QI-ul, calificarea, structura de caracter, sau de mediul său – în mod remarcabil – indiferent de faptul de a fi religios sau nu, şi dacă este religios – indiferent de confesiunea din care face parte.”⁷⁹

Resimţirea de sens este o problemă legată şi de dezvoltarea personalităţii. Conform Erikson sensul este legat de fazele de dezvoltare a identităţii, intimităţii, generativităţii şi integrităţii. Conform Baumeister sunt mulţi factori care influenţează construcţia conceptului de sens, cum ar fi: factori de personalitate, experienţe din copilărie, factori sociali şi economici, şi chiar factori genetici.⁸⁰

Este indiscutabil faptul că sensul descoperit în viaţă are efecte benefice, dar unii autori atrag atenţia asupra posibilelor aspecte negative. Conform Baumeister de exemplu, consecinţele măsurii exagerate a valorilor şi a sensului sunt aşa numitele comportamente de fugă. Acestea pot fi benigne – de exemplu practici spirituale sau exerciţii fizice, dar pot fi şi auto-distructive – de exemplu alcoolismul sau dependenţa de droguri.⁸¹ Conform Debats sensul poate duce la consecinţe negative cum ar fi evitarea realităţii, auto-transcendenţa timpurie şi nesigură, fixarea pe necesităţi, blocaj în dezvoltare sau în procesul de doliu.⁸²

2.2. Dimensiunile sensului

Conform Reker şi Wong construcţia de sens poate fi analizată pe baza a patru dimensiuni: componente structurale, surse, lăţime şi profunzime.⁸³

2.2.1. Componente structurale. Componenta cognitivă a sensului cuprinde acele credinţe şi înţelegeri, pe care oamenii le-au dobândit prin evaluarea experienţelor lor. Componenta motivaţională cuprinde valori, scopuri, precum şi comportamente. Scopurile alese pe baza valorilor duc la componenta afectivă, asigurând sentimentul de împlinire şi satisfacţie.

2.2.2. Surse. Sursa sensului este variabila factorilor socio-demografice, culturale, etnice şi de vârstă.⁸⁴ Se pot identifica cinci surse, care prezintă baza sensului: relaţii umane, dezvoltare personală, creativitate, activitate politică şi socială, domeniul religios şi spiritual. A şasea sursă este identificată de O’Connor şi Chamberlain, care în cercetarea lor au găsit ca o sursă importantă de sens relaţia cu natura.⁸⁵

Debats, Drost şi Hansen în cercetarea lor, ⁸⁶ au analizat prin metode calitative şi cantitative, situaţii în care subiecţii au trăit sentimentul de sens sau de lipsă de sens. În concordanţă cu rezultatele lui O’Connor şi Chamberlain au găsit că sentimentul de sens corelează semnificativ cu interacţiunile sociale pozitive.

Conform Debats şi alţii experienţele generatoare de sens, în general sunt legate de starea de a fi în relaţii. Aceaste relaţii pot fi de trei feluri: relaţii cu sinele, cu alţii sau cu lumea. Primul nivel se referă la starea de integrare, a doua la atitudine, iar a treia la existenţă sau transcendenţă. Situaţiile care duc la lipsă de sens sunt situaţii de înstrăinare, care la fel, se pot manifesta pe trei nivele: pe nivelul sinelui, unde se manifestă în blocarea dezvoltării potenţialelor, pe nivelul relaţiilor cu alţii, unde se manifestă prin izolare şi pe nivelul vieţii sau a lumii, unde se manifestă într-o viaţă fără scop.

Rolul important al relaţiilor interpersonale a fost confirmat de Debats, Van der Lubbe şi Wezeman, care în cercetarea lor au găsit corelaţii semnificative între relaţiile intime şi sens: valorile de sens măsurate au fost semnificativ mai mari la persoanele care trăiesc în căsătorie sau cu un partener de viaţă, decât la cei divorţaţi sau fără partener.⁸⁷

2.2.3. Lăţime. Dimensiunea de lăţime se referă la numărul surselor de sens: cu cât sunt identificate mai multe surse de sens de către persoane, cu atât e mai largă construcţia de sens. Conform Lukas oamenii au mai multe surse de sens, iar Kaufman conform studiului realizat a identificat între patru şi şase teme majore într-o istorie de viaţă.⁸⁸

2.2.4. Profunzime. Dimensiunea profunzimii se referă la categorizarea sensului şi la mărimea auto-transcendenţei. Conform Reker şi Wong dimensiunea de profunzime cuprinde patru niveluri: (1) preocupare de sine, plăcere şi confort, (2) energia şi timpul cheltuit pentru relizarea posibilităţilor personale, (3) slujirea celorlalţi, sau a chestiunilor sociale şi de politică, (4) cultivarea unor valori care depăşesc sfera individuală, sunt direcţionate spre sensul cosmic sau sensul final. Conform Reker lăţimea mai mare corelează cu un nivel mai mare de coerenţă şi de sens. În practică însă delimitarea nivelelor de profunzime nu este întotdeauna echivocă.⁸⁹

O’Connor şi Chamberlain, la fel ca şi Battista şi Almond atrag atenţia asupra importanţei cadrului sau a tiparului. Cadrul oferit de sens îi asigură persoanei posibilitatea de a interpreta în acest cadru experienţele sale, şi să caute noi sensuri în alte domenii noi, precum să prelucreze la un nivel mai profund aceste experinţe.⁹⁰

2.3. Modele de sens

În pofida faptului că problematica de sens se prezintă a fi una imperioasă, s-au elaborat puţine modele teoretice.⁹¹ Conform Wong după cei aproximativ 100 de ani de călătorie în pustiu „sensul personal”, astăzi a devenit un partener competitiv serios în domeniul cercetării ştinţifice şi a practicii clinice. În psihologia clinică s-au născut modele relevante datorită contribuţiei lui Frankl, Maslow, Yalom şi Längle.⁹²

Debats identifică patru tipuri de modele de sens: religios, existenţial, umanistic şi relativist.⁹³ Primele trei văd sensul ca având originea într-o valoare esenţială – Dumnezeu, existenţă, om - iar cel de al patrulea consideră că orice valoare poate servi ca şi cadru în procesul dezvoltării unui sens.

2.3.1. Modelul religios

Contribuţia lui Viktor Frankl a dus la o nouă epocă în istoria psihologiei. Prin punerea în centru a problematicii sensului Frankl a realizat o cotitură copernicană, aşa cum o numeşte el în cartea sa Omul în căutarea sensului. Logoterapia sau „psihoterapia pornită dinpre spiritual” dezvoltată de Frankl s-a născut din critica paradigmelor existente până atunci: a psihologismului, reducţionismului, pandeterminismului şi patologismului.⁹⁴

Fără a pune la îndoială meritul lui Frankl, putem constata însă că din aspectul originii sensului el rămâne la orientarea tradiţională teologică, şi pentru aceasta este criticat de mai mulţi autori.⁹⁵ Pentru că Frankl în ultimă instanţă îl numeşte pe Dumnezeu ca fiind la originea sensului, putem plasa teoria lui între modelele religioase.⁹⁶

Teoria lui Frankl are trei premise de bază: libertatea voinţei, voinţa de sens şi sensul vieţii.⁹⁷

Libertatea voinţei se referă la faptul că omul, deşi este subiectul a mai multor influenţe restrictive, cum ar fi cele socioculturale, psihologice şi biologice, acestea nu definesc în totalitate răspunsul individului. Omul poate decide liber, şi poate chiar să reziste satisfacerii propriilor trebuinţe biologice sau psihologice, dacă decide aşa.

Voinţa de sens se referă la faptul că motivaţia primară a omului nu este realizarea de sine, dar căutarea de sens. Omul se poate realiza pe sine numai transcendându-se. Realizarea de sine este rezultatul auto-transcendenţei şi a împlinirii sensului, dacă intenţia primară a omului este autorealizarea, omul numai s-ar pierde. Deschiderea spre ceva, spre cineva ţine de esenţa persoanei.⁹⁸

Sensul vieţii se schimbă în funcţie de situaţie şi persoană. La sens omul are acces prin împlinirea valorilor. Frankl numeşte trei categorii de valori: valori de creaţie, valori de trăiri şi valori de atitudine. Valorile de creaţie se exprimă printr-o acţiune sau o operă de artă, valorile de trăiri prin angjamentul faţă de o idee sau faţă de o persoană iubită, iar valorile de atitudine se exprimă prin acceptarea unui destin care nu se poate schimba. Organul de sens este conştiinţa, care recunoaşte în mod intuitiv aceste valori.⁹⁹

Antropologia lui Frankl este tridimensională: pe lângă latura biologică şi psihică, identifică o nouă latură, cea noetică. Cele trei dimensiuni descriu diferitele moduri de existenţă umană: dimensiunea biologică descrie existenţa fizică a omului, dimensiunea psihică descrie existenţa reactivă a omului orientată spre trebuinţe, iar cea noetică poate fi descrisă prin sens, libertate şi responsabilitate.¹⁰⁰

Omul se află în intersecţia acestor trei dimensiuni, iar dimensiunea noetică are caracter definitoriu, omul este dotat cu „capacitate de opoziţie”, şi aceasta este ceea ce reprezintă particularitatea umană.¹⁰¹

Dacă voinţa de sens eşuează, se ajunge la starea de vid existenţial, care dacă persistă duce la nevroza noogenă. Vidul existenţial se manifestă prin sentimentele de plictiseală, dezinteres şi sentimentul de gol, şi poate fi un substrat bun pentru depresie sau nevroză.¹⁰²

Pe lângă nevroza noogenă Frankl diferenţiază şi nevroza colectivă, care are patru simptome principale: trăirea fără sens de pe o zi pe alta, atitudinea fatalistă, gândirea colectivă şi fanatismul.¹⁰³

2.3.2. Modelul existenţial

Alfried Längle continuă şi dezvoltă cu succes ideile lui Frankl. Criticile primite de Frankl pentru interpretarea de sens sunt rezolvate de Längle prin diferenţa făcută între sensul existenţial şi cel ontologic. Primul ţine de domeniul psihologiei şi psihoterapiei, iar cel de al doilea de domeniul teologiei. Sensul existenţial este, prin definiţie, cea mai valoroasã modalitate de acţiune, de trăire sau de atitudine într-o situaţie datã, este imperativul momentului.¹⁰⁴

Conform Längle motivaţia voinţei de sens este precedată de alte motivaţii, omul trebuie să ajungă la sens (sensul este a posteriori), contrar tezei frankliene, care susţine că sensul premerge existenţa (sensul este a priori).¹⁰⁵

Analiza existenţială contemporană distinge patru motivaţii existenţiale fundamentale:¹⁰⁶

Motivaţiile existenţiale sunt baza tuturor celorlate motivaţii şi pe lângă cogniţie, sens şi valoare, cuprind şi un acord interior. Motivaţiile existenţiale fundamentale se clădesc una pe alta, dacă la nivelul uneia există un blocaj, acesta se va răsfrânge asupra celorlalte.

1. Existenţa. Prima motivaţie existenţială fundamentală provine din simplul fapt că existăm. „Exist – pot să exist cu adevărat?” Ca să putem răspunde la această întrebare avem nevoie de trei lucruri: ocrotire, spaţiu, suport. Dacă toate acestea există ne naşte în noi sentimentul încrederii primordiale, sentimentul că putem exista în această lume. Pentru ca acest sentiment să se nască, şi persoana trebuie să-şi aducă contribuţia: trebuie să lase lucrurile, fiinţele să fie, să accepte pozitivul şi să suporte negativul. Rezultatele împlinirii primei motivaţii sunt: încrederea, curajul, speranţa, fidelitatea, adevărul, credinţa. Dacă împlinirea motivaţiei eşuează apare în om frica, închiderea şi nesiguranţa.

2. Valoarea. A doua motivaţie existenţială fundamentală provine din faptul că trăim, şi acest lucru ne duce la întrebarea „e bine să trăieşti?”, „e bine aici?”. Ca să putem răspunde e nevoie de trei lucruri: relaţii, timp, intimitate. Acestea definesc sentimentul de valoare a vieţii. Din partea persoanei este nevoie de: consacrare şi apropiere. Împlinirea celei de a doua motivaţii duce la apariţia sentimentelor, precum dragoste, ataşament, bucurie, tristeţe. Eşuarea împlinirii duce la dor, depresie, înstrăinare, împovărare.

3. Persoana. Întrebarea celei de a treia motivaţii existenţiale fundamentale este: „Eu sunt – dar pot să fiu aşa cum sunt? Am dreptul să fiu aşa cum sunt?” Pentru ca să răspundem la această întrebare avem nevoie de atenţie, adevăr şi apreciere. Dacă toate acestea le avem conştientizăm valoarea noastră şi se dezvoltă în noi valoarea de sine. Contribuţia persoanei se cere în delimitare şi confruntare. Rezultatele pozitive ale împlinirii motivaţiei sunt: autenticitatea, iertarea, consolarea, respectul, demnitatea. Dacă împlinirea este blocată apare singurătatea, neliniştea, vulnerabilitatea, ruşinea şi isteria.

4. Sensul. Dacă primele trei motivaţii existenţiale fundamentale se împlinesc, atunci ajungem la întrebarea: „Eu sunt aici – de ce este bine că sunt aici?”

Ca să putem da un răspuns pozitiv la această întrebare, avem nevoie de trei lucruri: domeniu de activitate, context structural şi o valoare care poate fi realizată în viitor. Dacă acestea sunt îndeplinite ajungem la sensul vieţii şi la sentimentul de împlinire. Rezultatele pozitive ale împlinirii celei de a patra motivaţii existenţiale fundamentale sunt: dăruiea, activitatea, religiozitatea.

Conform Furnică (conf. note de curs) primele trei motivaţii existenţiale fundamentale corespund motivaţiilor identificate de alte teorii de personalitate. Prima motivaţie corespunde sentimentului de inferioritate şi urmărirea competenţei descrise de Adler. Aşa cum sentimentul de inferioritate ne motivează să ne găsim locul potrivit în lume, aşa şi prima motivaţie existenţială fundamentală este orientată spre asigurarea existenţei noastre în lume. Cea de a doua motivaţie existenţială fundamentală corespunde trebuinţelor freudine, prin dragoste sau ură ne apropiem de valorile prezente în lume şi de existenţă însăşi. Cea de a treia motivaţie existenţială fundamentală corespunde individuaţiei descrise de Jung, pentru că amândouă văd scopul existenţei în împlinirea valorii individuale personale.

2.3.3. Modelul umanistic

Conform Maslow sensul îşi are originea în interiorul persoanei, şi este creată în timpul dezvoltării individuale. Conform ierarhiei trebuinţelor mai întâi trebuie satisfăcute trebuinţele mai inferioare, trebuinţele-lipsă, şi numai după aceea pot dobândi forţă motivaţională valorile, numite de Maslow „meta-motive” sau „trebuinţe de creştere”. Meta-motivele se diferenţiează de trebuinţele-lipsă şi prin faptul că satisfacerea lor nu duce la scăderea tensiunii, dar mai degrabă la o tensiune plăcută. Satisfacţia meta-motivelor corelează cu sănătatea, iar nesatisfacerea lor cu boala.

Persoana poate alege orice sens, dar este cu atât mai sănătoasă cu cât acest sens ales este mai aproape de natura sa interioară.¹⁰⁷

2.3.4. Modelul relativist

Conform Battista şi Almond nu există un sens „adevărat” sau „final” în viaţă, egal pentru toată lumea. Omul poate alege orice sens, pentru că nu conţinutul credinţei contează, dar procesul de dezvoltare al acestuia.¹⁰⁸

Deşi la prima vedere această aboardare pare a fi în contradicţie cu primele trei, defapt e vorba numai de diferenţe de accentuări. Frankl spune de exemplu: „fie supra-sensul o concepţie limită sau Providenţa în sensul religios, este de la sine înţeles că credinţa în ea, are o importanţă psihogenică distinctivă. Credinţa de acest tip este credinţă creatoare. Dă forţă, pentru că e vorba de o credinţă adevărată, cu forţă interioară.”¹⁰⁹

Conform Battista şi Almond oamenii simt viaţa ca fiind cu sens, atunci când se angajează la un concept oarecare de „sensul vieţii”, şi pe baza acestuia formulează un sistem de scopuri sau un cadru de viaţă, pentru că consideră că acestea se vor realiza sau sunt în proces de realizare, şi această posibilitate de împlinire duce la sentimentul de semnificaţie în ei.¹¹⁰

Debats a confirmat rolul esenţial al angajamentului¹¹¹, într-un studiu în care a comparat grupe de pacienţi şi de non-pacienţi, cu ajutorul testului Life Regard Index (LRI) dezvoltat de Battista şi Almond. Atât la pacienţi cât şi la non-pacienţii nivelul angajamentului corela cu subscala „realizare”, subscala „cadru” însă a corelat semnificativ cu nivelul angajamentului numai în grupa de pacienţi. Aceste rezultate confirmă teoria lui Battista şi Almond, conform cărora angajamentul are rol critic în faptul de a evalua viaţa ca plină de sens, şi nu ajunge numai simplul fapt să avem scopuri în viaţă.

Şi Yalom susţine rolul critic al angajamentului în evoluţa sentimentului de sens. Omul îşi crează scopurile şi sensul personal, cărora se angajează. Motivul pentru angajament este teama de nihilism, pentru să sensul vieţii nu este altceva decât răspunsul creativ al omului la lipsa de sens absolută a lumii.

Dacă omul nu poate să se lupte în mod eficient cu cele patru teme existenţiale de bază – moartea, libertatea, izolarea şi lipsa de sens – apar fenomene patologice.¹¹²

2.4. Împlinirea existenţială personală

Längle şi coautorii,¹¹³ pe urmele lui Frankl subliniază că omul devine persoană prin libertate şi responsabilitate, pentru că prin acestea depăşeşte nivelul bio-psihic şi poate trăi la nivelul specific uman, cel noetic. Trăirea la nivelul noetic este posibilă datorită celor două competenţe identificate de Frankl: auto-transcederea şi auto-distanţarea. Împlinirea celor patru motivaţii fundamentale existenţiale duc la satisfacţie sau împlinire existenţială autentică.¹¹⁴ În acest proces sunt implicate patru competenţe existenţiale: auto-distanţarea, auto-transcederea, libertatea, responsabilitatea.

La împlinirea existenţială sau la găsirea sensului putem ajunge prin patru trepte consecutive:

1. Percepţia. Prima condiţie este achiziţionarea informaţiilor relevante şi acomodarea la condiţiile situaţiei care nu pot fi schimbate. Pentru aceasta este nevoie ca să vedem lumea în realitatea sa, adică să fim capabile la auto-distanţare.

2. Valorizare. Cea de a doua treaptă se referă la evaluarea relaţiei dintre obiectele percepute şi a relaţiei dintre obiecte şi persoană, recunoaşterea reacţiilor emoţionale, şi pe baza acestora construirea unui scop sau sistem de valori. La acest nivel este nevoie de capacitatea de auto-transcendenţă.

3. Decizie. Cea de a treia treaptă se referă la conştientizarea posibilităţilor şi a deciziei. La acest nivel avem nevoie de exersarea libertăţii noastre.

4. Angajament. Cea de a patra treaptă se referă la angajamentul faţă de scopurile alese. La acest nivel trebuie să fim capabile la exercitarea responsabilităţii.

Primele două trepte sunt definite de persoană, ultimele două sunt caracteristicile dimensiunii noetice. ¹¹⁵

2.5. Căutarea sensului final

Frankl susţine că există un sens atotcuprinzător, un supra-sens, şi acest sens universal se relaţionează cu sensurile din situaţiile individuale în acelaşi mod cum se relaţonează întregul la părţi. Acest sens universal nu poate fi înţeles intelectual, şi nici nu îşi are locul în ştiinţă. Dar acest lucru nu înseamnă că ceea ce este „de neştiut” trebuie să fie şi de „necrezut”.¹¹⁶

Faţă de ceea ce nu se poate dovedi putem totuşi să avem o decizie existenţială. Voinţa sensului final se manifestă în religie. Citând-ul pe Albert Einstein: „a fi religios înseamnă: a găsi răspuns la întrebarea – care este sensul vieţii.”¹¹⁷

Conform anlizei existenţiale viaţa nu este un simplu dat, dar este o îndatorire. Oamenii care sunt religioşi, consideră acest sens final, nu numai o concepţie limită, ei experimentează nu numai îndatoririle vieţii, dar includ în trăirile lor şi „instanţa” care le dă aceste îndatoriri. „Îndatorirea o trăiesc astfel, ca pe un mandat, şi viaţa apare într-o transparenţă care revelează mandatarul transcendent.”¹¹⁸