Muntele vrăjit expunere premergătoare



Yüklə 6,39 Mb.
səhifə30/56
tarix29.10.2017
ölçüsü6,39 Mb.
#20983
1   ...   26   27   28   29   30   31   32   33   ...   56

430

THOMAS MANN

dame. Le deschise un copilandru, un băiat de serviciu, cu parul scurt şi obrajii roşii, îmbrăcat cu un soi de livrea, adică o haina '

şi jambiere. întrebară de domnul profesor Naphta şi, cum nu aveau 1 cărţi de vizită, îşi spuseră numele pe care copilandrul se duse sa ' ' comunice domnului Naphta - al cărui nume îl pronunţa fara a-i D vreun titlu în faţă. Uşă de lă cameră din faţa intrării principale st deschisa şi dădea în atelierul croitorului, iar Lukacek, deşi era z' sărbătoare, şedea, cu picioarele îndoite sub el, la o masa şi cosea F* pălid şi chel; sub nasu-i enorm, mustaţa neagră se revarsă peste gu dîndu-i o expresie amară.

- Buna ziua, spuse Hans Castorp.

- Griitsi, răspunse în dialect, croitorul, salutîndu-i la rîndul lui, cu toate ca acest grai elveţian nu se potrivea nici cu numele şi nici cu înfăţi­şarea lui şi suna puţintel cam fals şi neobişnuit.

- Atît de zelos? continuă Hans Castorp dînd din cap... Doar e duminica!

- Lucru urgent, răspunse scurt Lukacek, continuînd sa coasă.

- Fără îndoiala că este ceva deosebit, presupuse Hans Castorp, cumva o nevoie urgentă pentru vreo serată sau câm ăşa ceva?

Croitorul lăsă cîtva timp întrebarea fără răspuns, rupse firul cu dinţii şi băgă altul în ac. Apoi dădu din cap.

- Va fi ceva cochet? mai întreba Hans Castorp. Şi puneţi şi mîneci?

- Dă, mîneci, este pentru o bătrînâ, răspunse Lukacek cu un pro­nunţat accent boemian.

Dar întoarcerea micului servitor întrerupse această convorbire din pragul uşii. Domnul Naphta roagă pe domni să intre, anunţă el, şi deschise tinerilor o uşă care se află lă doi său trei paşi spre dreapta şi în acelaşi timp ridica deasupra lor o draperie. Naphta, în papuci cu pam-poane, stînd pe un covor de un verde ca muşchiul, îi primi pe cei doi care intrară.

Amîndoi verii au fost surprinşi şi chiar uluiţi văzîndu-se întîmpnWf în neaşteptatul lux al acestei camere de lucru, luminată de două ferestr , căci aspectul sărăcăcios ăl căsuţei, cu scara şi coridorul ei jalnic, nu înga duia pentru nimic în lume să prevezi un asemenea lucru, şi dădea, p contrast, eleganţei aranjamentului interior al locuinţei lui Naphta un de basm. deşi acea eleganţă n-o avea deloc în realitate si desigur ca fi avut-o nici în ochii lui Hans Castorp şi Joachim Ziemssen. Cu to acestea, era distins, chiar luxos, ba în pofida biroului şi a dulap11111

MUNTELE VRĂJIT

431


avea, în realitate, aspectul unei camere de lucru. Era acolo prea

- mătase, de un roşu-închis pîna la purpuriu: draperiile care aco-

uşile urîte, cît şi ţesătura întinsă pe grupul de mobile aranjate

P (jjn laturile înguste, din dreptul celei de a doua uşi, în faţa unui

' ui n ce atîrna peste aproape întreg peretele. Erau nişte scaune — cu goblen ^

te fistichii şi cu perne mici pe spătarele de mătase - puse roata în 1 unei mese rotunde, încrustată cu metal, în spatele căreia se afla o acea în acelaşi stil, încărcata cu perne de catifea. Dulapurile cu cărţi uoau toată lăţimea peretelui, între cele doua uşi. Semănau cu masa de ris sau mai mult cu scrinul care-şi găsise locul între ferestre, prevăzut cu un oblon convex pe rotile, şi toate erau sculptate în lemn de mahon cu uşi de sticlă îndărătul cărora era întinsă mătase verde. Iar în colţ, la stînga grupului de scaune, se vedea un obiect de arta, o sculptura de lemn, pictată şi aşezată pe un soclu învelit în mătase roşie — ceva care în sine te înspâimîntâ. O Pietă, naivă şi expresiva pîna la grotesc: Maica Domnului cu scufie, cu sprîncenele încruntate şi gura piezişă, strîmbătâ de plîns, ţinînd în poală pe Mîntuitorul cu fruntea încununata de spini, faţa şi braţele stropite cu picături de sînge, sînge coagulat la rana din coastă şi la stigmatele de Ia mîini şi de Ia picioare — o sculptură primi­tivă, de proporţii arbitrare, cu o anatomie grosolană, dovedind ignoranţa sculptorului. Această lucrare ciudată dădea o notă deosebită camerei împodobite cu mătăsuri. Tapetul, vizibil deasupra dulapurilor cu cărţi şi între ferestre, fusese ales, după cît se părea, de către subchiriaş: verdele benzilor verticale era acelaşi cu al covorului moale aşternut pe duşumea Şi peste care fusese întinsă o carpetă roşie. Numai tavanul scund dădea impresia că nu-i strica să fie puţin pus la punct. Dar din el cobora o mică lustră veneţianâ. Ferestrele aveau perdele crem care atingeau duşumeaua.

- lată câ ne regăsim pentru a mai sta de vorba, spuse Hans Castorp,

reme ce ochii îi înciemeniseră mai curînd pe evlavioasa oroare din

decît pe locatarul acestei camere surprinzătoare, care constata cu

acţie câ verii se ţinuseră de cuvînt. încerca sâ-i conducă cu gesturi

1 Şi ospitaliere, făcute cu mîna dreaptă, spre scaunele capitonate cu

e> dar Hans Castorp, ca vrăjit, se îndrepta direct către grupul sculptat

nin, oprindu-se în faţa Iui cu mîinile în şolduri şi capul plecat.

^ e aveţi dumneavoastră aici! spuse el încet. Dar este înspai-

r»„ r 'îun- Oare s-a mai văzut vreodată o asemenea suferinţă? Fi-



Ştecâe ^va foarte vechi.

432


THOMAS MANN

''I,

— Secolul al paisprezecelea, răspunse Naphta. De origine renan" babil. Va impresionează?

— Enorm, spuse Hans Castorp. De altfel, o asemenea lucra poate sa nu facă o impresie puternica asupra oricui o vede. Nu m' închipuit ca ceva poaie fi totodată atît de urît - va rog sa ma iertaţi atît de frumos.

— Creaţiile unei lumi a sufletului şi a expresiei, răspunse Nanh sînt întotdeauna urîte prin frumuseţe şi frumoase prin urîţenie, acea este regula. Este vorba despre frumuseţea spirituala, nu despre cea ca nala care e absolut stupida. De altfel, este şi abstracta, adaugă el Frumuseţea cărnii este abstracta. Realitate nu are decît cea interioara adică frumuseţea expresiei religioase.

— Aţi făcut deosebirea şi aţi scos în evidenţă acest lucru cu multa justeţe, zise Hans Castorp. Al paisprezecelea? repeta el pentru sine. 0 mie trei sute şi ceva? Da, este evul mediu aşa cum îl găseşti în cărţi şi recunosc oarecum imaginea pe care mi-am facut-o în ultima vreme despre evul mediu. în definitiv, nu-l cunoşteam deloc, deoarece eu sînt un om al progresului tehnic, daca persoana mea interesează în aceasta chestiune. Dar aici, sus, imaginea evului mediu mi-a devenit mai apropiata în mai multe împrejurări. Sociologia economica nu exista pe atunci, asta e clar. Oare cum se numea artistul?

Naphta ridica din umeri.

— Ce importanţa are? zise el. N-ar trebui sa ne framîntam cu aseme­nea întrebări, deoarece nici contemporanii acestei opere nu s-au framîntat. Lucrarea pe care o vedeţi nu are ca autor un individ, un Monsieur oarecare, ci este anonima, creata în comun. Aparţine, de alt­fel, unui ev mediu foarte înaintat, în plin gotic, signum mortificatwnis. Nu veţi afla aici nici o dorinţa de cruţare sau de îndurare în modul de a-înfaţişa pe Crucificat, adică nici coroană regala, nici triumful maiestuos asupra lumii şi a martirajului morţii, ca în epoca romana. Aici, totul s transformat într-o destainuiie sinceră a suferinţei şi a slăbiciunii carm>-De fapt, numai stilul gotic este, propriu-zis, ascetic şi pesimist. Desig ca nu cunoaşteţi scrierea lui Inocenţiu al III-lea De miseria conditionis, o bucată literara plina de duh. Datează de la sfîrşitul se'

col"'


0

lui al doisprezecelea, însă numai aceasta arta de-aici o ilustreaz adevărat.

- Domnule Naphta, spuse Hans Castorp după ce suspina, nia m ^ seaza fiecare cuvînt pe care-l rostiţi mai apăsat. Signum mortificatt

MUNTELE VRĂJIT

433

a(isPus/



O sâ-mi aduc aminte de aceasta expresie. Dar adineaun 'iţi înii

eva şi despre „anonimat şi creaţia în comun", la care va trebui, de «pa sa meditez. Aveţi dreptate, din nefericire, sa bănuiţi ca nu c scrierea acestui papa — căci presupun ia Inocenţiu al liî-lca a papă. V-am înţeles oare corect cînd aţi spus ca scrierea Iu; este lot-ascetica şi glumeaţă? Trebuie sa va mărturisesc ca nu mi-am hipuit niciodată ca aceste lucruri pot merge împreuna, dar acum, ca nia gîndesc mai bine, înţeleg, deoarece consideraţiile asupra mi­eriei omeneşti te ispitesc sa faci glume pe socoteala caniii. Scrierea aceasta se află în comerţ? Daca aş recurge la toata latina pe care am învaţat-o, poate aş reuşi s-o citesc.

- Posed cartea, răspunse Naphta, aratînd cu capul spre unu! dintre dulapuri. Vă sta la dispoziţie. Dar nu vreţi sa luaţi loc? Puteţi vedea Pietă tot atît de bine şi de pe canapeaua asta. lata însă ca soseşte şi o mica gustare...

Micul servitor aducea ceaiul împreuna cu un elegant paneraş argin­tat în care se găsea un cozonac tăiat felii. Dar cine intra îndărătul lui, pe uşaramasâ deschisă, cu un pas înaripat, exclamînd „La naiba!" „Acci-denti!" cu o umbra de surîs pe faţa? Era chiar domnul Settembrini, care locuia la etajul de deasupra şi coborîse sa ţină tovărăşie acestor domni... Văzuse pe ferestruica, îi lamuri el, sosirea verilor şi încheiase la repe­zeală una din paginile enciclopediei care tocmai îi ieşea de sub condei, pentru a putea să se invite singur la aceasta reuniune. Nimic nu era mai firesc decît venirea lui. Faptul ca de mult îi cunoştea pe locatarii de la ..Berghof" îl îndreptăţea sa-i caute şi, pe deasupra, relaţiile şi schim­burile lui de idei cu Naphta erau foarte strînse - lucru limpede ca lumi­na zilei, în pofida divergenţelor de păreri ce se iveau între ei - acriei incit gazda îi ura bun venit fara sa se simtă stingheiit şi fara v;< se nuic ceasta nu-l împiedica pe Hans Castoip sa aibă, la venirea lui, o diihia presie; în primul rînd, i se păru ca Settembrini îşi făcuse apariţia ca sa ' ase singuri, pe el şi pe Joachim, sau, în special, numai pe el, cu ?' urîtul Naphta, dorind sa creeze pnn prezenta lui in echilibru q 8°gic; şi în al doilea rînd era limpede ca se folosea cu placero de prilej ca sa-şi poată paraşi o clipa mansaida pentru camera rapetata at

Pod a lui Naphta şi sa ia un ceai bine servil: de altfel îşi fteca

sery. Pa'melor cu dosul păros al mîmilor lui gălbui. înainte de a se netă . ' ara sa"Şi ascundă mulţumirea, începu sa manince cu o pofta de 1 feliile rotunde de cozonac umplut cu ciocolata.

434


THOMAS MANN

Convorbirea continua sa se depene în legătura cu Pietă, de0 Hans Castorp rămăsese cu privirea şi vorba agăţate de acest subiect fel ca se întoarse către domnul Settembrini pentru a-l pune la curent aprecierile legate de aceasta opera de arta, deşi umanistul părea sa m feste o scîrba vădita faţa de acest subiect, după cum se putea deduce ri mutra ce-o făcuse aruneîndu-şi privirile spre sculptura; de altfel lir un scaun, se aşeza cu spatele la colţul respectiv. Prea politicos ca spună tot ce gîndea, se margini sa critice defectele proporţiilor formelor trupeşti ale grupului şi să remarce abaterile de la realitate car nici pe departe nu i se păreau emoţionante, deoarece nu proveneau din stîngacia unui artist primitiv, ci se dovedeau a fi de rea-credinţa, avînd ca origine un principiu cu desavîrşire ostil naturii — ceea ce Naphta con­firma cu maliţiozitate. Desigur, nu putea fi vorba de vreo stîngacie de meşteşug. Era spiritul care se emancipa în mod conştient de ceea ce este natural şi prin refuzul de a i se supune îşi afirma dispreţul, proclamînd smerenia religioasa. Dar cînd Settembrini îşi expuse părerea: ca negli­jarea naturii şi a studiului ei era o eroare din punct de vedere uman şi cînd absurdului cult al informului, căruia i se înrobiseră atît evul mediu cît şi epocile ce l-au imitat, îi opune moştenirea greco-romana - deci clasicismul, cultul formei, frumuseţea, raţiunea şi evlavia fireasca a seninătăţii, singurele chemate sa apere cauza omului — Hans Castorp se amesteca în disputa şi întreba ce trebuie sa mai creadă, în asemenea condiţii, despre Plotin căruia îi fusese ruşine ca avea un trup şi despre Voltaire care se revoltase în numele raţiunii împotriva cutremurului de pamînt de la Lisabona? Felul lor de a gîndi fusese absurd? Da, fusese absurd, dar daca te gîndeai bine la toate acestea, îţi era îngăduit, după părerea lui, sa tragi concluzia ca absurdul putea fi foarte demn de cinste din punctul de vedere al spiritului şi ca, deci, absurda ostilitate a artei gotice faţă de natura fusese, la urma urmei, tot atît de onorabila ca şi atl tudinea unor Plotin şi Voltaire, căci ea exprima aceeaşi eliberare de aes tin şi de realitatea faptica, aceeaşi trufie neîmblînzita care refuza s

Naphta se revarsă într-un hohot de rîs care amintea de farfuria pata despre caro a mai fost vorba — şi se înecă tuşind. Settembrini sp cu nobleţe:

- îi faceţi rau gazdei noastre fiind atît de spiritual şi totodată va diţi nerecunoscător pentru acest cozonac minunat. Dar oare recuno? ^ este o chestiune care va priveşte pe dumneavoastră ca musafir? ^P

MUNTELE VRĂJIT

435


aceasta

afirm că recunoştinţa consta în a te folosi cît mai bine de

darurile pe care le primeşti...

r>ar cum Hans Castorp se ruşina, celalalt se dovedi plin de eleganţa



cînd adăuga:

_ Domnule inginer, v-aţi cucerit o faima de mucalit. Felul durnnea-astra de a glumi prieteneşte pe socoteala binelui nu-mi îngăduie sa â îndoiesc ca-i sînteţi devotat. Ştiţi, evident, ca nu poate fi socotita drept vrednica de cinste decît acea revolta a spiritului împotriva naturii, care are în vedere demnitatea şi frumuseţea omului, prin urmare nu si aceea care, deşi nu ţinteşte, reuşeşte toiuşi sa-l înjosească şl sa-l dezonoreze. Şi mai ştiţi de asemenea cîte atrocităţi inumane şi duşmanii sîngeroase a prilejuit perioada căreia aceasta opera de arta. care e»te acolo, în spatele meu. îşi datorează existenţa. Este destul sa va re­amintesc despre acel înspaimîntator judecător al ereticilor, scăldat de sînge, care a fost Konrad von Marburg, cu înfiorătoarea sa ura de cleric împotriva a tot ce se opunea domniei supranaturalului. Sînteţi, prin dumneavoastră înşivă, foarte departe de-a considera spada şi rugul ca pe nişte instrumente ale dragostei de oameni...

- Dimpotrivă, replica Naphta, în sensul acestei dragoste de oameni a

lucrat şi maşina Convenţiei, scapînd lumea de cetăţenii nemernici. Toate

osîndele date de biserică, chiar rugul şi chiar excomunicarea au fost

hotarîte pentru a mîntui sufletele de pierzania veşnică, ceea ce nu s-ar

putea spune despre entuziasmul distrugător al iacobinilor. îmi îngădui

sa observ că orice justiţie inchizitoriala şi sîngeroasa este bestiala numai

în măsura în care nu izvorăşte din credinţa în viaţa de dincolo. Iar cît

espre înjosirea omului, istoria ei coincide exact cu înjosirea spiritului

urghez. Renaşterea, secolul luminilor, ştiinţa naturii şi doctrinele eco-

omice ale secolului al nouăsprezecelea n-au uitat sa propage nimic, dar

solut nimic, care sa nu stimuleze intr-ur. fel sau altul aceasta înjosi; e,

pind chiar cu noile concepţii în astronomie care au făcut din centrul

'versului - loc înălţător, unde Dumne/eu şi diavolul îşi disputau



s;t . ~° oarecare planeta mărunta, suspendînd. deocamdată, grandioasa

osmica a omului pe care se întemeia deopotrivă şi astrologia. ^ eocamdata? Şi punînd aceasta întrebare, domnul Seitembrini avea cu ' Unu' Judecător de eretici, a unui inchizitor care ayîepîa '.a vadă - a ComPromite, printr-un răspuns demn de pedeapsa, cei care \a

436

THOMAS MANN



- Desigur. Pentru cîteva sute de ani, îi confirma cu răceala Na

a

semnele nu ne înşala, atunci, sub acest raport, scolastica va fi r i hib i început Crnic va fi înfît d P



om
Daca

Iitata, iar schimbarea a şi început. Copernic va fi înfrînt de Teza heliocentrista se izbeşte din ce în ce mai puternic de rezist spiritului ale carui acţiuni vor duce, fara îndoială, la biruinţa finala F probabil ca ştiinţa va fi silita de către filozofie sa restituie pamîntul toata măreţia pe care i-o atribuia dogma bisericii.

— Cum? Cum? Rezistenţa spiritului? Ştiinţa silita de filozofie' Biruinţa finala? Ce soi de voluntarism vorbeşte prin glasul dumnea voastră? Dar libertatea necondiţionata a cercetării? Dar cunoaşterea pura? Dar adevărul, domnul meu, cum ramîne cu adevărul atît de intim legat de libertatea omeneasca şi ai carui martiri vor ramîne veşnic mîndria acestei planete, împotriva celor care, ca dumneavoastră, îi considera drept nişte pîngaritori ai ei?

Felul de a pune întrebări al domnului Settembrini avea ceva copleşitor. Şedea pe scaun cu bustul drept şi Iasă sa-i cada cuvintele pline de demnitate peste mititelul domn Naphta, amplifieîndu-şi vocea atît de puternic, îneît se vedea bine cît era de sigur ca răspunsul adver­sarului nu putea fi decît o tăcere ruşinată. în timp ce vorbea, ţinuse între degete o bucata de cozonac, dar pe care o puse înapoi pe farfurie, căci după ce pusese asemenea întrebări nu mai avea chef sa manînce.

Naphta răspunse cu o linişte îngrijorătoare:

— Draga prietene, nu exista cunoaştere pura. Legitimitatea doctrinei ştiinţifice a bisericii, care se poate rezuma prin propoziţia lui Augustm: „Cred. ca prin aceasta sa cunosc", este absolut de netăgăduit. Credinţa este instrumentul principal de cunoaştere, iar intelectul este secundar. Ştiinţa dumneavoastră necondiţionata este un mit. Exista întotdeauna o credinţa, o concepţie unificatoare a lumii, o idee, pe scurt: o voinţa, $ este menirea raţiunii s-o explice, s-o dovedească, mereu şi în toa cazurile. Este vorba sa ajungem la Quod crat demonstrandum. L noţiunea de argumentaţie conţine, din punct de vedere psihologic-element voluntar foarte categoric. Marii scolastici din secolul al sprezecelea şi al treisprezecelea erau de acord în convingerea cam nu putea fi adevărat în filozofie, daca era fals în teologie. Daca vreţ • lăsam la o parte teologia, dar o umanitate care n-.ir recunoaşte ca

nu poate fi adevărat în ştiinţele naturii din ceea ce este fals în filozott . mai fi umanitate. Argumentarea Sfîntului Oficiu împotriva lui

MUNTELE VRĂJIT

437

ea la aceea ca principiile lui fizico-astronomicc erau absurde din



t de vedere filozofic şi nu poate exista o argumentare mai hotaiîtoare.

_gj ei, numai ca argumentele bietului şi marelui nostru Galilei s-au

edit mai solide. Nu, sa vorbim serios, profesore! în faţa acestor doi

• ii atît de atenţi raspunde-mi la următoarea întrebare: Credeţi într-un

(ievâr unul obiectiv, un adevăr ştiinţific, pe care înalta lege a oricărei

orale ne porunceşte sa-l căutam şi ale cărui biruinţe asupra autorităţii

constituie gloria spiritului uman?

Hans Castorp şi Joachim întoarseră capetele, primul mai repede decît al doilea, de la Settembrini către Naphta.

_ O asemenea biruinţa nu este posibilă, deoarece autoritatea este omul, interesele sale, demnitatea şi mîntuirea lui, iar între acestea şi arie var nu poate avea loc nici un conflict. Se contopesc. -Prin urmare, adevărul ar fi...

-Este adevărat numai ceea ce foloseşte omului. în el s-a concentrat întreaga natură, numai el singur a fost creat în întreaga natură, şi întrea­ga natură a fost făcuta doar pentru el. El este măsura lucrurilor, iar mîntuirea lui este criteriul adevărului. O cunoaştere teoretica ce nu s-ar referi în mod practic la ideea mîntuirii omului este atît de total lipsita de interes, îneît ar trebui să i se nege întreaga valoare de adevăr şi sa nu fie admisă niciodată. în ceea ce priveşte omul, secolele creştine erau întru totul de acord asupra neînsemnataţii ştiinţei naturii. Lactanţiu, pe care Constantin cel Mare l-a ales ca învăţător pentru fiul sau, se întreba făţiş ce beatitudine îşi hărăzea prin faptul ca ştia de unde izvorăşte Nilul sau ceea ce îndrugaseră fizicienii despre cer. Ce-ar fi sa-i răspundeţi lui? aca filozofia platonica a fost preferata oricărei alte filozofii, asta s-a orat faptului ca nu avea ca obiect cunoaşterea naturii, ci cunoaşterea urnnezeu. Pot sa va asigur ca omenirea este pe cale sa se reîntoarcă

'a acest

punct de vedere şi şa-şi dea seama ca menirea adevăratei ştiinţe



s e sa alerge după cunoaşteri lipsite de utilitate, ci sa elimine în mod raatic ceea ce este dăunător sau pur şi simplu fara semnificaţie din

de vedere al idealului, într-un cuvînt sa dea dovada de instinct, iiasurâ si rr ap aiscernamînt. Este o copiiarie să crezi ca biserica a luat

deci ea.întunericu'ai împotriva luminii. A avut de trei ori dreptate sa

adic - movata o cunoaştere care năzuia sa se lipsească de orice premisa.

sfjj. • na Care nu ayea nici o consideraţie faţa de spiritual şi. pîna la

de mîntuire, iar aceea care l-a cufundat pe om în bezna şi-l

438


THOMAS MANN

va cufunda din ce în ce mai adînc, este mai curînd ştiinţa naturii f nici o premisa" şi afilozoiica.

- Predicaţi, aşadar, un pragmatism, răspunse Settembrini np

' iJC ^are n-aveţi decît sa-l transpuneţi pe plan politic pentru a va da seama -

esie de primejdios. Bun, real si drept este numai ceea ce convine stat lui. Salvarea, demnitatea şi puterea lui constituie criteriul moral. Bine' în felul acesta deschidem uşa tuturor crimelor, iar cît despre adevăr I uman, justiţia individuala şi democraţie - vai de capul lor...

- Va propun să folosim puţin logica, răspunse Naphta. Sau Ptolomeu şi scolastica au dreptate, iar lumea este finita in spaţiu şi timp. Dacă este aşa, divinitatea este transcendentă, antiteza între Dumnezeu şi lume există, şi omul, el însuşi, este o fiinţă dualistă: problema sufletului sau constă în conflictul dintre fizic şi metafizic, şi tot ce este social devine secundar. Nu pot considera ca logic decît acest gen de individualism. Sau, dimpotrivă, astronomia dumneavoastră din Renaştere a găsit ade­vărul, iar universul este infinit: în cazul acesta nu exista lume transcen­denta, nu exista dualism; dincolo este integrat în dincoace, opoziţia din­tre Dumnezeu şi natura dispare, şi în cadrul acestei ipoteze personali­tatea umană nu mai este cîmpul de lupta pe care se înfrunta doua prin­cipii potrivnice, ci, din contra, este armonioasa şi unitara - prin urmare conflictul interior al omului depinde numai de conflictul dintre interese­le lui şi ale colectivităţii, iar scopul urmărit de stat devine regula funda­mentala a eticii, conform bunelor principii pagîne. Sau una sau alta.

- Protestez, striga Settembrini întinzînd spre gazdă mîna cu care ţinea ceaşca cu ceai. Protestez împotriva acestei insinuări ca statul mo­dern înseamnă înrobirea diabolică a individului. Şi mai protestez împo­triva alternativei jignitoare între prusianism şi reacţiunea gotica. în ţaţa căreia încercaţi să ne puneţi. Democraţia nu are alt sens decît acela corectiv individualist al oricărui absolutism al statului. Adevărul justiţia sînt nestematele din coroana moralei individualisie şi în caz conflict cu interesele statului pot lua chiar înfăţişarea de forţe adv statului, dar numai formal, fiindcă în realitate ele tind spre fi suprem, ba putem chiar spune: spre binele suprapamîntean al sta Renaşterea- originea idolatriei statale! Ce logica degenerată! Cucenn întrebuinţez cuvîntul în sensul etimologic: cuceririle Renaşterii Ş1 ^ secolului luminilor, domnul meu, se numesc personalitatea, drep omului, libertatea!

MUNTELE VRĂJIT 439



C ' doi veri râsuflarâ uşuraţi, deoarece îşi ţinuseră respiraţia în tot

ul îndelungii replici a domnului Settemorini. Hans Castorp nici

ar nu se putu stapîni să nu lovească în marginea mesei cu muia, deşi

oarecare discreţie prudenta. „Remarcabil!" spuse el printre dinţi, iar

him se arăta, de asemenea, foarte îneîntat. deşi prus'uvnismu! fusese

menit între termenii neplăcuţi. Dar amindoi ce întoarseră după aceea

ătre interlocutorul al cărui atac fusese respins cu asemenea succes, şi

Hans Castorp proceda atît de nerăbdător, îneît îşi rezema, cotul de masa

• băj-bia în pumn - cam ca atunci, cu prilejul desenaţii purcelu-iior — şi

privi atent şi foarte de aproape chipul domnului Naphta.

Acesta stătea liniştit şi tăios, cu mîinile slabe pe genunchi. Spuse: -Eu încerc să introduc puţină logică în discuţia noastră, iar dum­neavoastră îmi răspundeţi cu chestiuni generale şi generoase. Am recunos­cut fără nici o şovăiala ca Renaşterea a adus 'urnii tot ceea ce se numeşte liberalism, individualism, umanism burghez. Dar toate acestea mă lasă rece, căci cucerirea, vîrsta eroică a idealului dumneavoastră a trecut de multă vreme, acest ideal este mort sau cel puţin în agonie, iar cei care-i vor da ultima lovitura sînt chiar în faţa uşii. Va socotiţi, fără îndoială, un revoluţionar. Dar dacă va închipuiţi ca rezultatul viitoarelor revoluţii va fi libertatea — vă înşelaţi. Principiul libertăţii s-a înfăptuit şi s-a epuizat în cinci sute de ani. O pedagogie care, astăzi, se prezintă ca izvorîtă din secolul luminilor şi care-şi vede mijloacele de educaţie în critică, în dezrobire şi în culmi eului, în distrugerea formelor de viaţa avînd un caracter absolut - o astfel de pedagogie mai poate sa repurteze succese momentane, însă caracterul ei retrograd nu mai poate fi pus la îndoială pentru nici un spirit clarvăzător. Toate instituţiile cu adevărat ucative au ştiut, dintotdeauna, ceea ce avea valoare cu adevărat în pedagogie: adică autoritatea absoluta, disciplina de fier, sacrificiul, egarea eului, siluirea personalităţii. în ultima analiză. înseamnă sa na reuneşti cîtuşi de puţin tineretul, daca-ţi închipui ca el îşi găseşte bucu

'bertate. Bucuria lui cea mai profundă este supunerea, oachim se îmbăţoşa. Hans Castorp se îmbujora. Domnul Seltembrini, nlat> îşi răsucea mustaţa frumoasă.

sînt ■ U! contlnuă Naphta. Secretul şi imperativul acestor-.roumi r.u cee- 'Cl rohirea Şi nici împlinirea personalităţii. Ceea ce le rrebuie,



Yüklə 6,39 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   26   27   28   29   30   31   32   33   ...   56




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin