Muntele vrăjit expunere premergătoare

_

Pia să-i treacă prin cap, ajung doar cîteva cuvinte civilizate ca sa-l

650

THOMAS MANN

potolească... Aşadar, nu ne impresionează cu elemente fizice S' fără îndoiala, trupul joacă un rol în toate acestea, nu numai în " forţei musculare, ci într-un altul, adică într-un sens mistic - nr hi devine mistica în măsura în care trupul joacă un rol — iar element I r se preface în element spiritual, sau invers, aşa încît nu-l mai deos h pe unul de celalalt, şi nu mai poţi deosebi prostia de inteligenţă d într-un caz şi în altul efectul este dinamismul, încît ne bagă în buz_u pe toţi. Şi nu avem decît un singur cuvînt pentru a exprima acest fant căruia îi zicem „personalitate". Fără îndoială că acest cuvînt e folosit n bună dreptate, întrucît toţi sîntem nişte personalităţi, morale şi juridice sau cum doriţi. Dar nu asta vreau să spun. Vreau să vorbesc despre un mister care este dincolo de inteligenţă şi de prostie, şi de care trebuie sâ ne fie îngăduit să ne preocupăm — în parte ca să-l pătrundem în măsura posibilului, în parte pentru propria noastră edificare şi lămurire. Şi dacă sînteţi un partizan al valorilor, personalitatea este, în definitiv, o valoare pozitivă, cred eu, un element mult mai pozitiv decît prostia şi inteligenţa, pozitiv în cel mai înalt grad, pozitiv într-un mod absolut, ca viaţa — pe scurt: este o valoare a vieţii şi este făcută să te intereseze, în adevăr, în mod deosebit. Iată ceea ce am crezut că trebuie sâ vâ spun în privinţa prostiei.

De cîtva timp, Hans Castorp nu se mai zăpăcea şi nu se mai încurca pe parcursul unor asemenea destăinuiri şi nu mai râmînea ca o momîie. îşi ducea replica pînă la capăt, cobora glasul, punea un punct final şi-şi continua drumul ca un bărbat, deşi încă mai roşea, iar în adîncul sufletu­lui se temea de tăcerea care va urma după vorbele sale şi în cuprinsul căreia i se dădea răgazul sa-i fie ruşine. Domnul Settembrini prelungi voit această tăcere; apoi, spuse:

- Tăgăduiţi că alergaţi după paradoxuri. însă ştiţi tot atît de bine ca îmi displace sa vâ văd alergînd după mistere. Facînd din personalitate mister, riscaţi să cădeţi în idolatrie. Veneraţi o mască. Vedeţi o rms acolo unde nu-i decît o mistificare. Ne aflăm în prezenţa uneia acele forme găunoase şi înşelătoare prin care demonul trupu fizionomiei şe complace cîteodatâ sâ ne păcălească. N-aţi in odată în contact cu mediul cabotinilor? Nu cunoaşteţi acele cap mimi care întrunesc trăsăturile lui Iulius Cezar, ale lui Goetne ş Beethoven, şi ai căror fericiţi posesori, de îndată ce deschi g dovedesc a fi cei mai lamentabili nerozi care se află sub soare.

MUNTELE VRĂJIT 651

Bine! Un joc al naturii, spuse Hans Castorp. însă nu-i numai un 1 naturii, nu-i numai o păcăleala. Căci de vreme ce aceşti oameni J tori trebuie să aibă taJent, iar talentul este superior inteligenţei şi tei este o valoare a vieţii. Iar mynheer Peeperkorn are talent, orice ■ une şi datorită acestui talent ne bagă pe toţi în buzunar. Aşezaţi-l domnul Naphta într-un colţ al unei camere şi puneţi-l să ţină o con-nţă care să fie extraordinar de interesantă, să vorbească, de pilda, ore Grigore cel Mare şi împărăţia lui Dumnezeu — iar în celalalt colţ 1 camerei sa se afle Peeperkorn cu gura lui stranie şi cu sprîncenele încruntate, care să nu spună decît: „Negreşit! Daţi-mi voie... Lichidat!" _ şi o să vedeţi că oamenii vor face cerc în jurul lui Peeperkorn, toţi, fără nici o excepţie, iar Naphta va rămîne absolut singur cu inteligenţa lui şi cu împărăţia lui Dumnezeu, deşi vorbeşte cu o asemenea limpe­zime încît te pătrunde pînă în măduva oaselor, cum îi place lui Behrens să spună.

- Nu vă este ruşine să elogiaţi succesul în felul acesta? întrebă dom­nul Settembrini. Mundus vuit decipi. Nu aş pretinde ca lumea să se strîngă în jurul domnului Naphta. Este un spirit dăunător, făcut să rătă­cească. Dar sînt ispitit să trec de partea lui în scena pe care aţi imaginat-o şi pe care păreţi să o aprobaţi într-un chip ruşinos. încercaţi numai să dispreţuiţi claritatea, precizia şi logica, adică tocmai componentele Cuvîntului omenesc. încercaţi să preferaţi în locul lor nu ştiu ce bîlbîialâ izvorîtă din şarlatanism intuitiv - şi diavolul vă va socoti din ceata lui.

- Dar vă asigur că ştie să vorbească foarte coerent atunci cînd se însufleţeşte, spuse Hăns Castorp. Mi-ă vorbit de curînd despre otră-

unle puternice şi despre arborii veninoşi asiatici. Era atît de interesat,

relatarea începuse să devină sinistră, iar pe de altă parte ceea ce

ŞPunea era mai puţin interesant decît efectul produs de personalitatea

ar Hsta îi dădea o notă interesantă şi sinistră totodată...

treşte, cunoaştem slăbiciunea dumneavoastră pentru tot ce-i asia-

^{e a}devarat, eu nu sînt în stare să vă servesc miracole de soiul

^ eia, răspunse cu atîta amărăciune domnul Settembrini, încît Hăns

P se grăbi să declare că avantajele pe care le datora el învăţăturii

pri •^{W ttem}brini erau de cu totul alt ordin şi nimănui nu i-ar trece

j_ta[- ^{e s}^ *^acâ vreo comparaţie care ar fi dăunat ambelor părţi. însă

- O ^ ^{Câ nU} °b^serva această politeţe. Şi continua:

^vitat_e ^{1CUm ar} &■> ^îmi îngăduiţi, domnule inginer, să va admir obiecti-inişţea sufletească. Veţi recunoaşte că atinge grotescul. Căci

652

THOMAS MANN

lucrurile aşa cum se înfăţişează şi se desfăşoară... Namila ace rapit-o pe Beatrice - căci îmi place sa spun lucrurilor pe nume I h * neavoastra? Este ceva nemaiauzit.

— Deosebiri de temperament! domnule Settembrini. Deoseh' ■ rasa în ceea ce priveşte galanteria cavalereasca şi înflăcărarea sîn Fireşte, dumneavoastră, ca om din Sud, aţi fi recurs la otrava şi i_a nai, sau în orice caz aţi da întîmplarii un caracter monden şi pasional scurt, aţi acţiona ca un cocoş. Farâ îndoiala ca asta ar fi ceva foarte v' i foarte viril şi foarte elegant. Cu mine însă, lucrurile se petrec altfel N sînt chiar atît de viril încît sa vad într-un rival doar pe masculul îndrăgostit de aceeaşi femeie — sau, poate, nu sînt absolut deloc, dar este sigur ca nu sînt de o maniera pe care fara voia mea o numesc „mon­dena", deşi nu ştiu prea bine de ce. Ma întreb în adîncul meu daca am ceva sa-i reproşez. Mi-a făcut cu buna ştiinţa vreun rau oarecare? Fiindcă o jignire trebuie făcută cu intenţie, altfel nu mai este jignire. Iar în ceea ce priveşte „vinovăţia", s-ar cuveni sa i-o atribui ei, însă de fapt nu am nici un drept — nu am nici în general şi nici în special în ceea ce-l priveşte pe Peeperkorn. Căci, în primul rînd, el este o personalitate, ceea ce contează la femei, iar în al doilea rînd nu este un civil ca mine, ci un fel de militar ca varul meu, adică are un point d'honneur, o marota şi tocmai aceasta este sensibilitatea, viaţa... Debitez prostii, însă prefer mai curînd sa bat puţin cîmpii şi să exprim doar pe jumătate lucrurile greu de exprimat, decît sa spun mereu aceleaşi lucruri comune impecabile şi tradiţionale — întrucît exista poate în caracterul meu ceva ca o trăsătura militară, daca pot spune astfel...

- Puteţi sa-i spuneţi şi aşa, repetaţi-o necontenit, aproba domnul Settembrini dînd din cap. în orice caz, asta ar fi o trăsătura de caracter care s-ar cuveni lăudata. Curajul cunoaşterii şi al expresiei - iată sensu profund al literaturii şi al umanităţii.

Astfel ajunseră sa se despartă în termeni acceptabili; căci dom Settembrini dăduse sfîrşitului discuţiei o întorsătura împăciuitoare avea motive foarte întemeiate s-o facă. Poziţia sa nu era, în adevăr, tacabila şi n-ar fi fost prudent din partea lui sa împingă severitatea p

departe; o discuţie care ar fi atins şi problema geloziei era un tere

Ha ca ^ alunecos pentru el; la un moment dat, ar fi trebuit sa răspundă ^

punctul de vedere al vocaţiei sale pedagogice, nici relaţiile lui c ^ nu erau de un ordin pur social, ca prin urmare prea P^u

Peeperkorn îi tulbura pe cei din jur cu aceleaşi drepturi ca

_Naphta

MUNTELE VRĂJIT 653

Chauchat; şi că, în sfîrşit, nu putea nădăjdui sa-şi sustragă ele-sub influenţa şi acţiunea superiorităţii fireşti a unei personalităţi, • chiar şi el putea sa-i scape tot atît de puţin ca şi partenerul lui în s întreceri intelectuale.

T seau din încurcătura şi mai lesne atunci cînd dezbăteau subiecte lte cînd discutau şi reţineau atenţia celor cu care şe plimbau, printr-una . _controversele lor elegante, pătimaşe şi totodată academice, însă con-, _{pe un} ton ca şi cum ar fi fost vorba despre o arzătoare problema de dualitate, de o importanţa vitala, dezbateri pe care le întreţineau aproape "n întregime numai ei singuri, căci atîta timp cît durau, personalitatea de mare dimensiune", prezentă şi ea, era oarecum neutralizată, deoa­rece nu putea lua parte decît prin exclamaţii de uimire, încruntări de sprincene şi incoerenţe obscure şi batjocoritoare. Dar chiar şi în aceste condiţii exercită asupra tuturor un fel de presiune şi arunca o umbra asupra discuţiei însăşi, în aşa fel încît aceasta îşi pierdea parca strălucirea, căci îi opunea ceva nedefinit, dar resimţit puternic de toţi în mod inconştient sau Dumnezeu ştie cît de conştient; fapt care nu numai ca nu favoriza nici una dintre cele doua părţi angajate în disputa, dar silea însăşi disputa sa-şi piardă din marea ei însemnătate şi chiar — şovăim să spunem — o făcea sa para zadarnica. Sau altfel spus: contro­versa lor subtila, deşi era continuata cu înverşunare şi se referea în taina, într-un fel vag, deloc precizat, la cel cu dimensiuni mari care păşea alatun de ei, totuşi magnetismul acestuia din urma îi slăbea importanţa. Nu s-ar putea descrie altfel acest fenomen misterios şi foarte neplăcut pentru cei doi adversari. Este clar ca, daca Pleter Peerperkorn nu s-ar fi aflat acolo, ai fi fost constrîns sa participi la disputa într-un mod mult mai decisiv, trecînd de pilda de partea lui Leo Naphta, care apară carac-erul revoluţionar al bisericii, deci împotriva tezei domnului Settembrini, are nu voia sa vadă în aceasta putere istorica decît protectoarea forţelor scure ale conservatorismului şi pretindea ca toate năzuinţele favora-■eţu şi viitorului, toate forţele revoluţiei şi progresului izvorau din piue iluministe, ştiinţifice şi progresiste, din epoca glorioasa a

ste, ştiinţifice şi progresiste, din epoca glorioasa a ni civilizaţiei antice, şi persista în aceasta profesie de credinţa cu ţ l şi al gestului. Atunci Napha, u n

_e §^oric, se încumeta sa dovedească - şi o dovedi cu o evidenţa

aţiei antice, şi persista în aceasta profesie de credinţa cu ^eţ elan al cuvîntului şi al gestului. Atunci Naphta, cu un ton rece

_de meta sa dovedească şi o dovedi cu o evidenţa

reli ' ^{C stră}'^UCu*^oare - ca biserica, întrupînd principiul ascetismului _Slls,j . ' ^este' ^!n esenţa, foarte departe de a se erija în apărătoarea şi ^{ea a c}eea ce se încapaţîneaza sa mai dăinuiască retrograd în

654

THOMAS MANN

cultura umana, aşadar, a principiilor juridice ale statului câ rT

i i i - ■ ' ^Pot

a înscris în mod constant pe drapelul ei principiul revoluţiona

radical, răsturnarea cea mai completă, căci, la urma urmelor tot '

e socotit demn de a fi păstrat, tot ceea ce nevolnicii, laşii şi co ^&

torii, adică burghezii, încearcă sa păstreze - statul şi familia n ştiinţa profana — a fost întotdeauna în opoziţie conştienta sau i ştienta cu ideea religioasa, cu biserica a cărei năzuinţa iniţiala şi al c scop invariabil este dizolvarea oricărui ordin temporar şi reorgarizar societăţii după modelul împărăţiei ideale şi comuniste a lui Dumneze

Domnul Settembrini lua apoi cuvîntul şi, Doamne, Dumnezeule! "1 folosi bine. O asemenea confundare diabolica a ideii revoluţionare cu revolta generala a tuturor instinctelor rele, spuse el, este demna de compătimire. Spiritul înnoitor al bisericii s-a încăpăţînat secole de-a rîndul sa urmărească sugrumarea prin inchiziţie a gîndirii fecunde şi înăbuşirea acesteia în fumul rugurilor, şi iată ca, azi, se proclama revo­luţionara prin solii sai, pretinzînd ca ţelul ei este să înlocuiască Libertatea, Civilizaţia şi Democraţia cu dictatura plebei şi cu barbaria. Ei, iată, în adevăr, un exemplu înspaimîntator de consecvenţa contradic­torie şi de contradicţie consecventa.

Naphta obiecta ca nici contrazicătorul sau nu contenea sa evite nişte contradicţii asemănătoare. Democrat, daca ar fi sa-l crezi, el se exprimă într-un mod foarte puţin favorabil egalităţii şi nu dovedeşte deloc vreo simpatie pentru popor, manifestînd, dimpotrivă, o atitudine de imperti­nenţa aristocratica şi jignitoare, căci califica drept plebe proletariatul mondial chemat sa instaureze o dictatura provizorie. în acelaşi timp, se comporta ca un democrat faţa de biserica, însă biserica este, în adevăr -trebuie s-o recunoaştem cu mîndrie — puterea cea mai nobila a istoriei omenirii, nobila în înţelesul suprem şi cel mai înalt, în înţelesul spiritu­lui. Căci spiritul ascetic - daca te poţi folosi de un asemenea pleonasm-spiritul negaţiei lumii şi al nimicirii lumii este nobleţea prin exce principiul aristocratic în stare pura, un asemenea principiu nu p deveni popular - iar biserica, de cînd e lumea, a fost, în fond, nep lara. Daca domnul Settembrini şi-ar fi dat puţina osteneala sa tac cîteva investigaţii de ordin literar asupra civilizaţiei evului medi , ^ descoperit puternica antipatie pe care poporul — poporul în înţe mai larg — a simţit-o faţa de cinul bisericesc; au existat, de pilo^a-

mediu, cîteva tipuri de călugări, închipuite de poeţii populari,

i f opus încă de pe atunci, într-un stil foarte luteran, vinul,

MUNTELE VRĂJIT

655

. jdeij de ascetism. Toate instinctele eroismului profan, întregul

■f războinic şi, în plus, poezia galanta au dăinuit într-un conflict mai spirit rax

au mai puţin mărturisit cu ideea religioasa, şi, prin urmare, cu îe-

ha Căci toate acestea erau „lumea" şi spiritul plebeian în comparaţie nobleţea spirituala reprezentata de biserica.

Domnul Settembrini îi mulţumi contrazicătorului sau fiindcă binevoise _ ■ jjmjrospateze memoria. Tipul călugărului Ilsan din Gradina Trandafirilor în adevăr, delicios faţa de aristocratismul mormîntului, slăvit în cest poem, iar dacă el, vorbitorul, nu era totuşi un partizan al reforma­torului german la care s-a făcut adineauri aluzie, îl vom găsi oricum gata sâ apere cu înflăcărare orice individualism democratic, care stătea chiar la baza doctrinei lui, împotriva oricărei forme de feudalitate spiri­tuala şi de acaparare a personalităţii.

- Vai! striga deodată Naphta. Şi ce făcea el cu o atît de omeneasca absenţa a prejudecăţilor din dreptul canonic? Din dreptul canonic — care nu ceruse decît apartenenţa la comunitatea bisericii şi fidelitatea faţa de dogma şi care se eliberase de toate consideraţiile sociale şi publice, declarînd că toţi sclavii, prizonierii de război cît şi şerbii au dreptul sa depună mărturie şi sa primească o moştenire — în vreme ce dreptul roman condiţiona exercitarea dreptului de proprietate personala şi prin starea de cetăţean liber, iar dreptul germanic îl făcuse sa depindă de naţionalitatea şi de libertatea personala!

Aceasta afirmaţie, remarca Settembrini cu un glas tăios, va fi fost fara îndoiala menţinută nu fără gîndul ascuns al „dijmei canonice", încasata pentru fiecare testament. în plus, vorbi despre „demagogia clericala", pe care o reduse Ia o voinţa de putere lipsita de scrupule, comenta faptul ca iserica punea în circulaţie infernul pe care zeităţile antice îl repudiau şi irmâ, printre altele, ca ceea ce interesa biserica era, după cît se părea, itatea de suflete mai mult decît calitatea lor, de unde îţi este îngăduit jungi la concluzia ca era profund lipsita de nobleţe spirituala, iserica - lipsita de nobleţe? Atunci domnul Settembrini ar trebui sa ^e mai multa atenţie aristocratismului neînduplecat din care se j . ^eea eredităţii ruşinii; transmiterea unei greşeli pe linia descen-

^care> în mod democratic vorbind, erau totuşi nevinovaţi: sa se a

_Co ... ^{d ai}spreţul care, de-a lungul vieţii lor, apăsa, de pildă, asupra ^NaPht ^{r natUraIi n}P^sit' de orice drept. Dar domnul Settembrini îl ruga pe ^Ultian ^{a nU ma}* '^ns'^ste ~ ^m primul rînd pentru ca sentimentele lui ^Vrateau împotriva unei asemenea stări de lucruri, şi în al

656

THOMAS MANN

doilea rînd pentru ca era obosit de ocolişuri, deoarece în vicle apologeticii adversarului sau, el recunoştea cultul absolut infam ' ■ ^ bolic al neantului pe care voia sa-l intituleze spirit, şi avea prete r facă din nepopularitatea recunoscuta a principiului ascetic ceva le ' • şi sfînt.

Aici Naphta ceru îngăduinţa sa izbucnească în rîs. Sa vorb • despre nihilismul bisericii! Despre nihilismul sistemului de guvernam" cel mai realist din istoria lumii! Domnului Settembrini nu-i trecuse n' ' odată prin cap şi nici măcar nu simţise suflul de ironie umana cu car biserica făcea nesfîrşite concesii carnalului, ascunzînd cu o condescen denţa prevăzătoare ultimele consecinţe ale principiului şi lasînd spiritul sa domneasca în chip de influenţa regulatoare, fara sa contrazică prea tare natura? Este oare cu putinţa ca el să nu fi auzit vorbindu-se nici despre subtila concepţie a „indulgenţei", care cuprindea chiar şi o taină, anume aceea a căsătoriei, şi care nu era deloc un bun pozitiv asemenea celorlalte taine, ci pur şi simplu o apărare împotriva păcatului, dăruita pentru a modera poftele simţurilor şi neînfrînarea, astfel încît principiul ascetic, idealul castităţii sa se păstreze, fără ca trupul şi carnalul sa fie supuse unei severităţi nepolitice?

Aşadar, cum este posibil ca domnul Settembrini sa nu fie împotriva acestei înfiorătoare concepţii a „politicului", împotriva acestui gest de o îngăduinţa şi de o prudenţa prezumţioasa, prin care spiritul - sau ceea ce era înfăţişat ca atare - îşi lua asupra sa sarcina sa realizeze o opera în locul contrariului sau pretins vinovat şi pe care voia sa-l trateze „în mod politic", pe cînd, în realitate, acesta nu are deloc nevoie de asemenea îngăduinţa otrăvită; împotriva blestematei duplicităţi a unei concepţii asupra lumii care popula universul cu demoni, adică atît viaţa cît şi co trariul sau prezumţios, spiritul: căci daca una reprezenta principiul rau şi cealaltă, ca negaţie pura, trebuia sa fie la fel. Lua apoi apărarea inoce voluptăţii — ceea ce-l făcu pe Hans Castorp sa se gîndeasca ia mansarda de umanist, cu pupitrul, scaunele de paie şi carafa de ap vreme ce Naphta, afirmînd ca nu exista voluptate fara păcat şi ca n are toate motivele sa-şi simtă conştiinţa neliniştita în faţa sp definea politica bisericii şi îngăduinţa spiritului ca „iubire ^ca bata nihilismul principiului ascetic — iar Hans Castorp socoti cuvînt, „iubire", nu se potrivea cîtuşi de puţin cu înfaţişa^rea slăbuţului şi mititelului Naphta...

MUNTELE VRĂJIT

657

Şi Castorp

acestea continuau la nesfîrşit: cunoaştem jocul, Hans îl cunoştea deopotrivă. Ca şi el, am ascultat o clipa ca sa vedem

'sarea pe care o va lua una dintre aceste întreceri peripatetice la ' k _a personalităţii" care-i însoţea pe cei ce se plimbau, şi în ce chip stă prezenţa va determina ca discuţia sa piardă, pe nesimţite, din lucire Astfel se întîmpla ca tainica nevoie de a ţine seama de aceasta zenţă stingea scînteia care ţîşnea din cînd în cînd, producînd acea nzaţie de descurajare ce ne cuprinde atunci cînd se întrerupe curentul 1 trie p_erfect! Aşa se întîmpla. Nu mai existau nici pîlpîiri între con­trazicători, nici fulgere, nici fluid spiritual — căci aceasta prezenţa, pe care spiritul voia s-o neutralizeze, era cea care, dimpotrivă, neutraliza spiritul; iar Hâns Castorp, plin de uimire şi curiozitate, îşi dădea seama de acest fapt.

Revoluţia şi conservatorismul se ciocneau acolo într-o apriga con­troversă — şi te uitai la Peeperkorn, şi-l vedeai cum mergea, nu prea impozant, ba chiar cu pasul puţin cam slăbit, şi cu pălăria trasa pe frunte; îi vedeai buzele late, sfîrtecate neregulat, şi-l auzeai cum, aratînd glumeţ cu capul spre interlocutori, zicea: „Da, da, da! Cerebrum, cere­bral, înţelegeţi! Este... Pe de alta parte, se pare...": şi iată ca, brusc, flui­dul murea definitiv. Căutau aiurea, recurgeau la nişte vrăji mai tari, ajungeau la „problema aristocratica", Ia cea a popularităţii şi a nobleţei. Dar nu mai ţîşnea nici o seînteie. Ca prin farmec, conversaţia capata o întorsătura personală: Hăns Castorp îl vedea pe tovarăşul de călătorie al Clavdiei, întins pe pat, acoperit cu cuvertura de mătase roşie, în cămaşa de tricou fără guler, aratînd în parte ca un muncitor batrîn şi în parte ca un bust imperial, şi după cîteva pîlpîiri slabe tensiunea disputei se ingea. Urmau încordări şi mai mari. Pe de o parte, negarea şi cultul ului — iar pe de alta parte, afirmarea unui da etern şi a dragostei ^m spirit, pentru viaţă. Ce deveneau tensiunea, fulgerul şi fluidul cînd îţi aruncai privirea spre mynheer — lucru care se întîmpla

^ls> aproape automat, din pricina unei atracţii tainice? Pe scurt, nu mai existai, ■

i" şi, ca sa redăm o observaţie a lui Hans, ceea ce se petrecea nu era nici mi ţj_e , ^nai mult, nici mai puţin decît un mister. Pentru culegerea lui

^cele ^^me> P^{utea sâ re}tina ca un mister nu se poate exprima decît prin Prim ^slmP'^e cuvinte - sau, în caz contrar, râmîne de-a pururi neex-Putea c~ ° ^UŞ1> P^{entru a} exprima misterul despre care este vorba, s-ar
lui

^{C rte}

u ca, privindu-l pe Pieter Peeperkom, cu masca

^a Şi brăzdata de riduri, cu gura lui schimonosita de o

658

THOMAS MANN

nervul

strîmbâtura amara, erai şi pentru şi contra, ca şi unul şi celălalt veneau şi se anulau în el: asta şi cealaltă, unul şi celalalt D comporta acest batrîn stupid, acest zero atotstapînitor! Paraliza controversei, dar nu încurcînd lucrurile prin ocolişuri întortoch Naphta; nu avea o atitudine echivoca, la fel cu acesta din urma ' manifesta într-un mod cu totul diferit, într-un mod pozitiv, căci mister şovăitor, însă evident ca lumina zilei, se situa nu numai din de prostie şi de inteligenţa, dar era mai presus de atîtea alte antiteze care domnii Settembrini şi Naphta le invocau din dorinţa de a obţi tensiunea maxima, necesara scopurilor lor pedagogice. Personalitatea după cît se pare, nu era educativă — şi cu toate acestea, ce noroc putea constitui pentru cineva care călătorea ca sa se cultive! Cît era de ciudat sa observi acest dublu aspect al unui rege, atunci cînd cei doi contra­zicători începură sa discute despre călătorie, despre greşeala şi despre taina indulgenţei, despre păcat şi nevinovăţia voluptăţii. îl vedeai cum îşi lasă capul pe umăr şi pe piept, cum buzele îndurerate i se deschideau, iar gura-i obosita şi tînguitoare se casca, narile se umflau şi se lărgeau ca şi cum ar fi pătimit, cutele frunţii se ridicau, iar ochii i se măreau într-o spălăcita privire suferinda: o icoană a amărăciunii. Dar iată ca, deodată, în aceeaşi clipa, aceasta figura de martir capata o expresie de voluptate. Aplecarea capului într-o parte devenea maliţioasa, buzele încă întredeschise surîdeau cu neruşinare, gropiţa de sibarit, pe care am remarcat-o şi în alte împrejurări, îi apărea în obraz — şi iată ca preotul pagîn şi dănţuitor răsărea acolo, în vreme ce cu un gest batjocoritor al capului arata pe cei doi care discutau aprig şi-l auzeai zicînd: „Ei, da, da, da... perfect. Asta-i... Astea sînt... lata ceva nou... Taina voluptăţii, înţelegeţi..."

Cu toate acestea, aşa cum am spus-o, destituiţii prieteni şi profesori ai Iui Hans Castorp se mai găseau încă într-o situaţie relativ favora atunci cînd puteau sa se ciorovaiasca numai ei amîndoi. Pe vremea omul de mari dimensiuni nu era prezent, ei se aflau în elementu chiar puteai fi nelămurit în ce priveşte rolul pe care-l juca el în ^a cazuri. Insa situaţia era limpede în dezavantajul lor cînd nu a ^

vorba — o bucată de vreme — despre scăpărări de inteligenţa-cuvinte şi despre spiritus, ci despre lucruri pamînteşti şi pr^a scurt, despre chestiuni şi obiecte care pun la încercare firile toare: atunci se isprăvea cu ei, se topeau în umbra şi amîndoi ^ nesemnificativi, iar Peeperkorn apuca sceptrul, determin -

MUNTELE VRĂJIT

659

^C

da delega şi poruncea... Oare era de mirare ca el caută sa readucă •i„ in aceasta situaţie şi sa le scoată din vîrtejul loeomahiei?

'le

ea atîta timp cit aceasta domina sau cel puţin atunci cînd domina multa vreme; însă nu suferea din vanitate — iar Hans Castorp era de acest fapt. Vanitatea nu are dimensiune, iar măreţia nu este înfu-tă Nu, setea de realităţi evidente, pe care o avea Peeperkorn, artinea unor alte motive, şi anume aparţinea „fricii", ca s-o spunem f arte schematic şi foarte grosolan, aparţinea acelui zel şi acelui punct de noare pe care Hans Castorp îl invocase cu titlu de încercare împotriva domnului Settembrini, ramînînd sa-l prezinte ca pe o trăsătura oarecum

militară.

- Domnii mei, spunea olandezul ridicîndu-şi mîna de căpitan cu unghiile ascuţite într-un gest de implorare şi conjurare. Bine, domnii mei, perfect, excelent! Ascetismul... Indulgenţa... Voluptatea... Aş vrea... Negreşit! Foarte important! Foarte discutabil! Totuşi, daţi-mi voie... Mă tem sâ nu facem o grava... Ne sustragem, domnii mei, ne sus-tragem într-un mod nejustificat de la cele mai sfinte... Respira adînc. Acest aer, domnii mei, acest vînt care vesteşte fohnul, pe care-l respiram azi şi-l simţim pătruns de o gingaşa mireasma primavaratica, încărcata de presentimente şi amintiri... nu s-ar cuveni sa-l aspiram pentru a-l expira sub forma de... Va rog stăruitor: n-ar trebui sa facem asta. Este o Jignire. Numai lui avem datoria sa-i închinam întreaga şi completa noas­tră... Lichidat, domnii mei! Şi pentru a-i slavi cum se cuvine calităţile, s-ar cuveni ca din pieptul nostru... Ma opresc, domnii mei! Ma opresc în cinstea acestui...

Stătea în picioare, rămas puţin în urma, cu umbra pălăriei peste ^ochl' ?• ^toîi îi urmară exemplul.

~ Vă îndrept atenţia, continua el, spre piscul acestei înălţimi, către unaşa înălţime, spre acest punct negru şi rotitor, acolo sus, dea-^aC6StU^ ^{aZUr extraoi}"dinar ^{care bate m} negru... Este o pasare de _c ' P^asare mare de prada. Este, daca nu ma... Domnii mei, şi tu, ^{m 6Ste} ° ^acvil^a- Va îndrept cu toata hotarîrea către... Priviţi!

^Clt devin

^mâsura _Ce ,_n •

''■ftped ^namtez. Parul meu e alb, desigur. I-aţi vedea tot atît de

^aCyilaa ^{Ş1 mine} f^orma rotunjită a aripilor. O acvila, domnii mei, o

^{masura ce} înaintez în... Da, fireşte, copila mea, pe

°^{r sln}S^urataţi. Se roteşte în azur, deasupra noastră, pluteşte ^aie din aripi, la o înălţime ameţitoare şi pîndeşte cu ochii