Nicolae breban



Yüklə 2,22 Mb.
səhifə15/49
tarix27.10.2017
ölçüsü2,22 Mb.
#16126
1   ...   11   12   13   14   15   16   17   18   ...   49

În singurătatea aceea, de trunchiuri, de lupi jigăriţi, îl simţea şi pe el, caraghiosul ei logodnic. O amuza asta, aproape o făcea să zâmbească, ironic, plictisit. Era atât de inofensiv, el, atât de nesocotit, de imprudent dacă se făcea simţit tocmai aici, la o atât de mare apropiere de celălalt. de trăpaşul ei, de adevăratul ei stăpân care o chemase, care o iubea, pe care îl dorea cu nu ştiu ce. Atât de impru­dent că se hazarda cu ea acolo, în pădurea ce se agăţa de ea, care o pipăia, aproape încât îl acceptă, dintr-un fel de compătimire. Trebuie să fie înţelegătoare cu el, dispropor­ţia între el şi celălalt, stăpânul, era doar atât de evidentă, încât doar un imbecil... doar un imbecil ar fi... şi Grobei, din care se auzea doar respiraţia, ca o respiraţie dublă, păşi lângă ea. Atunci căzu, pentru prima oară şi i se făcu frică, o spaimă scurtă, ca un.... ca un curent de aer ce dis­păru imediat, comod. O spaimă comodă, scurtă. Dar ea grăbi pasul, deşi urca pe o pantă lutoasă acum, cu copaci rari. Strigătele se apropiau mereu, dar acum păreau că vin din dreapta-sus. Foarte bine pot să vină şi din dreap-ta-sus, numai să se apropie, să lunece spre ea. Devenise un pic nerăbdătoare. Putoarea pădurii o obosise. Se dez-obişnuise de pădure, avea senzaţia nu de singurătate, ci, dimpotrivă, de prea mare intimitate, aşa cum, uneori, în apă, în mare, pe întuneric, ţi-e frică, deodată, să nu te li­peşti prea tare de ea, să nu te amesteci prea tare cu ea, cu mâzga ei călduţ-lipicioasă-repulsivă, valul ei tulbure care prinde consistenţa cărnii de vierme. Linguşitorul vierme, de a cărui supunere nu ai chef. Pe care ţi-e silă să-l omori. Şi ţi se face silă de tine pentru că te atinge, pentru că e pe tine. Astfel o atingea pădurea, cu o viclenie lipicioasă. Lângă umărul ei, gâfâia Traian-Liviu. Mer­ceologul, cu valijoara sa de plastic scorojit în mână. De ce nu o arunca?! îl incomoda vădit, la urcuş. Dumnezeule, avea faţa, chipul atât de... de caraghios, de nefiresc. El, care în mod obişnuit avea chipul nefiresc, dar astfel, ca acum... nu, e imposibil! Apoi el se urcă în tren. Ha, ce caraghios: ea îl vedea mereu urcându-se într-un vagon de tren, escaladând cu înţelepciune treptele acelea înalte, dis­tanţate, de lemn, ţinându-se cu stânga, trăgându-se cu stânga, de bara de fontă, murdară de fum, pe care curgea apa, aburii condensaţi. Urca atât de îndelung de parcă ar fi vrut să se urce pe acoperiş. Ca în timpul războiului, când se călătorea pe acoperiş şi nu era rău. Cu valize de lemn, cu saci; cu traiste, cu baloturi informe, cu ferăs-traie legate, cei ce mergeau la pădure, când nimeni nu avea o astfel de valijoara, elegantă, gata scorojită, din plastic, cu multe compartimente, unde se aflau tot felul de nasturi, piepteni veritabili din os, eşantitoane din culo­rile cele mai ţipătoare. Valijoara sa, profesiunea sa mo­bilă, insigna demnităţii sale profesionale, toiagul tinere­ţilor sale. „Din tinereţile me-eee-le, multe pa-timi se lu-uuup-tă cu mi-i-ne!..."

Copacii se răriră, se anunţa un luminiş. Ea grăbi într-acolo, dar pentru aceasta trebui să părăsească „valea" jgheabului. Tant pis. Uraaa! Ce lumină! Pădurea se re­trase şovăind din jurul ei, iar ea, insăşi se aşeză, să vi­seze, pe o buturugă. Era încă zi, imediat sub ea, chiar de­desubt, o râpă; o stâncă spălată de ape şi jos, jos, chiar jos. sub ea, o surpriză: valea Ampoiului, încă în lumină. O carte poştală frumos colorată, fără stridenţe, fără surprize dezagreabile. Grobei, el însuşi rămase în urmă; o aştepta undeva, în umbra copacilor, maşinând o răzbunare pe mă­sura sa. Era frig, e adevărat, tot mai frig, dar ea nu se mişcă de acolo. Nu se mai auzea nici un glas, rămăsese singură. Trebuia să se întoarcă la jgheab şi să urce sau să coboare. Dumnezeule, ce lume era în ea, câtă lume se chel­tuia în ea pe care nimeni nu o bănuia, n-o va bănui, de care nimeni n-o va crede demnă. Ce lume, câte lumi se ciocneau în ea; da, ea era ca o răscruce, ca un punct de intersecţie, de coincidenţă... ca un punct operativ, ca un loc conspiraţional, un loc geometric, evident. Inima ei un teatru de operaţiuni. Ce planuri avea cu ea... cine?! Uitase să-şi taie unghiile de la picioare. La mâini, la de­getele de la mâini, în câteva locuri, oja căzuse. Astfel ve­nea ea, urca ea, la el, la trăpaşul ei?! Vai, dar Ştefan, şoferul, o luase atât de repede de la birou, încât nici nu avusese când să... Bojin îi permisese să plece, privind lung în urma ei, în urma picioarelor ei, care se mişcau spre altul. Oho, el nu putea fi păcălit, un bărbat comod. îl va avea totdeauna la dreapta ei, drept, gata, arogant şi su­pus. Obraznic în umilinţa lui, unul din aceia. cărora, pe care, pe trupul cărora, cel mai bun costum de haine, din prima zi, se boţeşte imediat. Inimi de plebeu. Doamne, ce vânat frumos era ea însăşi, dacă Cârstea nu se va hotărî, în curând, ce frumos, ce hăituit vânat va deveni ea... asta simţeau şi „gi", în clubul lor familiar, de asta îl pistonau, aproape îl îmbrânceau pe descărnatul domn care o aştepta în umbra rece a brazilor. Ha, îl trimiseseră până acolo! Şi deodată, da, asta-i culmea, el, merceologul cu valijoara sa în mână, înainta în poiană. Ferindu-se, tiptil, de parcă în afara ei l-ar fi putut vedea cineva. Lelia îşi trecu mâna pe frunte:

— Doamne, avea febră! Fruntea îi era asudată. Urcase prea repede şi poate nu era prudent, acum, cu bluza udă, lipită de coaste, să stea acolo, nemişcată, în frigul subreptice al pădurii... dar, asta-i culmea, mâna însăşi era fierbinte, niţeluş fierbinte. Plictiseli... dar ea nu era în stare, câteva minute de acum încolo, cel puţin, să se ri­dice de pe buşteanul acela sau buturugă, ce era...

Grobei, descărnatul, se aşezase chiar în faţa ei, pe vine, şi o privea foarte serios. Ia uite, şi ăsta se trezea gata proprietarul ei, al trupului ei fumegos. Toţi voiau să pună mâna pe ea. Apoi el, zâmbind uşor, îi .spuse ceva şi ea îşi dădu seama (— Aha, nu era ea proastă!...) că vor­bea numai cu fraze din scrisorile sale. Rupte, uşor „ame­najate", uşor montate. Omiţând unele semne de punctua­ţie, unele paranteze... unele căciuli pe â şi î, unele subli­nieri, acolo unde se impunea, unde se impusese. Vorbea frumos însă şi ea îl lăsă s-o facă. Parcă era un pitic dintr-o şagă nordică, cei care-şi sapă galerii prin munţi, o sosie a comis-voiajorului, o dublură hiperboreană. Apoi, ea, plictisită, se ridică şi făcu câţiva paşi; după care se întoarse şi se aşeză la loc, pe aceeaşi buturugă. El însă nu se mişcase din loc; doar pivotase în jurul său, cu acelaşi zâmbet timid pe buze, pe faţă. Sau ea însăşi nu se miş­case, i se păruse doar?! Se mişcase sau nu se miş­case?!...

El o privea stând pe vine, piticul nordic, surâzându-i încurajator. Ştia o grămadă de fraze din scrisorile merceo­logului pe dinafară, par coeur. Ce ins sâcâitor, Doamne, exact ca şi alter-egoul său. O sâcâia şi ăsta cu protecţia sa, cu înţelegerea, cu bunătatea, tandreţea (în care era teri­bil de stângaci), cu răbdarea sa. Ce era asta, înnebunise?! Prostii, se putea rupe din starea asta în orice clipă ar fi vrut. Tocmai de asta întârzia, se lăsa otrăvită de... putea să se ridice pur şi simplu şi să treacă peste el, el nu va fi destul de iute ca să se dea la o parte. Să-l nimicească, măruntul gunoi, caria de lemn, păduchele care se urca pe mâna ei, aspira cum s-ar zice la mâna ei. îl privea, însă, printre gene, uşor dispreţuitoare şi, în acest dispreţ, el supravieţuia. Şi el stătea pe vine, de atâta vreme, fără să obosească. Oho, era tenace, în abjecţia lui măruntă, abia sesizabilă. Ba nu, ia uite ce caraghios, îşi împinsese vali­joara sub fund şi acum... Lelia privi peste el, o strata­gemă pe care o aplicase totdeauna cu succes, intimidând mulţi tovarăşi care... mulţi băieţaşi obraznici... apoi, deo­dată se auziră din nou strigătele, ea se linişti, oamenii erau în apropiere şi în aceeaşi clipă, dar ştii, exact în aceeaşi clipă auzi şi vocea lui, puţin sâsâitoare... şi atunci începu (din panică, din frondă?) să vorbească şi ea, să cânte ceva şi să vorbească. I se întâmpla, uneori, să vorbească cu voce tare. Ca şi acum. Vorbea şi tăcea, cam în acelaşi timp cu piticul din faţa ei. De parcă s-ar fi auzit unul pe altul numai cu condiţia să vorbească în acelaşi timp, aşa cum fac cumetrele, de veacuri, femeile, care pot vorbi două-trei, odată, ascultând şi răspunzând aproape în ace­laşi timp, sau cântăreţii în duete, triouri... cântăreţii în duete, triouri... cvartete chiar, vocale, un fel de înţele­gere, un fel de limbaj speculat, de stafii, de mărunţii spi-riduşi ai munţilor avizi de a intra în contact cu noi înşine. Doamne, ce dezarmată era! Nu mai simţea frigul, îşi strânse totuşi, din superstiţie pardesiul pe trup. In mână avea un sveter pe care i-l dădujse, la plecare, o dată cu ciz­mele, doamna Zoe, soţia paznicuku". Ea nu vroise să-l îm­brace dar cealaltă i-l turtise în mână şi plecase aşa. Acum, în câteva mişcări doar, îşi trase mâinile din mânecile bleu­marin şi îşi îmbrăcă sveterul peste cap. Apoi se furişă în pardesiu ca într-un hotel de periferie, bine încălzit de o sobă cu lemne. Merceologul dădu din cap şi, din nou, re­începură amândoi să vorbească şi să cânte. IJşurel, fără o dicţie prea accentuată, retorică, didactică. Doi nebuni. Un duet de Rossini, cel cu turnedoul.

Apoi, tocmai când se aştepta mai puţin, când aerele ei erau mai somnoroase şi mai dispreţuitoare ca oricând, ea se ridică, deodată şi se repezi înainte, trecând peste trupul lui, nimicindu-l. Ce caraghios! Se punea el cu ea? Imbe­cilul! Gângania! Caria de lemn! Semidoctul! Păduchele iezuit! Auzi: ,,— Iluminismul românesc!"

Căzuse nefericit în zăpadă, era tot sânge şi lut, noroi„ pe faţă şi pe veşminte. îşi căută cu o panică ridicolă în priviri stiloul ce-i căzuse la pământ, aşa cum miopii îşi caută ochelarii în filmele antifasciste. I se făcu milă de el şi-l înjură, ca să prindă curaj. — Bă-ga-l-aş în... El o pri­vea deconcertat; desemparat, depaysat. Dureros, zău. Le-lia dădu din umeri şi continuă să urce. După câteva clipe de linişte şi singurătate, viermele doct alergă după ea, zdrobind zăpada şi crengile în spatele ei, gâfâindu-i în ceafă. Insuportabil, greţos. Ea însă nu reacţiona ca să-l poată surprinde încă o dată, decisiv. Să-l poată prăvăli în propriul său sânge, să-l vadă răpus, să-l turtească cu urt geamăt de satisfacţie, ca pe o coropişniţă. Clac. Ca pe un gândac de bucătărie care se strecoară încet, pâş-pâş din castelul său, când stai noaptea la lumina becului şi citeşti sonete. Sonete la Orpheu, sonetele lui Buonarotti. Gân­dacii indiscreţi ce fug în trepte, care se opresc în trepte cu antenele ciulind şi scot de sub vestonul metalic o mâz­gă gălbuie când le faci semn cu piciorul. Un semn plin de înţelesuri, he. Leliâ se surprinse gândind: de ce atâta ură, disproporţionată, faţă de un atare .personaj, faţă de mă­runtul ei aliat, la urma urmei?! Ciudat. Simţea din nou putoarea pădurii, aşa cum oceanul exală putoarea jivine­lor sale submarine şi a algelor ce plutesc în aerul lui, în cerul lui. Cineva, din nou sus-tsânga, strigă ceva, o voce răguşită. Apoi se auzi sunând jgheabul, surd, bubuind.

Cineva râse. Mititelul nu se dezlipea însă, nu-i era frică de oameni. Tant mieux, să crape. Din nou i se deschise par­desiul şi îşi auzea, ritmic propriul ei gâfâit. El tăcea, tă­ceau amândoi. Lelia dădu din umeri; nu mai avea chef să-i facă jocul. Ce-i spusese?! Era ca într-un vis, când zboară totul, ca o meduză, uriaşă. Cuvintele în primul rând, apoi frazele, apoi mirosurile. A visat cineva, vreodată, cu mi­rosuri?! Probabil. El scâncea, nu era decât căţeluşul ei, cu valijoară. Iar ea mergea, urca, înainta, cu mişcarea aceea de cap arogantă, a ei, pe care o cunoştea tot oraşul, cu meşa ce zbura la fiecare pas, de parcă ar fi trecut, săgeată, pe corsoul din Alba. Urca şi gâfâia stins. Muzical. îşi au­zea micul ei gâfâit ca pe un câine de pază, poate chiar el era măruntul ei gâfâit, se lipise de el. N-o slăbea deloc, n-o părăsea o secundă, în interesul ei, se zicea. Doamne, ce aveau de gând cu ea?! La ce era bună, cui trebuia ea să servească... căror interese?! Nu era decât un, vânat, nu era decât o unealtă. O unealtă în mâna divinităţii, a acelei divi­nităţi pe care o izbise cu piciorul şi o trântise în noroi, în zăpadă, umplând-o de sânge. Care se ţinea după ea, umil, gâfâind în tact cu ea, aproape excitant, cerându-şi iertare cu privirea, cu gesturile-i mute, cu întreaga-i fiinţă dezar­mată. Spiritul acesta al pădurii trăind din mila, din dis­preţul oamenilor, al vreunui trecător neavertizat, hăituit, de păsările de pradă, vânat de furnici. Luând chipul unei cunoştinţe dragi, da-da, asta era expresia:

— O cunoştin­ţă dragă, de nepreţuit! Pe care n-ai nici un chef s-o pre-ţuieşti. Orice, tot ce nu are, nu poartă un preţ — e de nepreţuit! Peste chipul căruia ea trecuse ca un tanc, dis-trugându-l în efigie. Magic. Făcuse un simplu ritual magic, aşa cum se fac în pădure de mii de ani. îl tăvălise în noroi. în sânge. îl înjurase. Aştepta clipa potrivită ca să se în­toarcă fulgerător şi să-l izbească încă o dată, dându-l cu capul de lemnul tare al jgheabului, apoi încă o dată, odih-nindu-se în privirea sa rătăcită, de victimă ideală. Trebuie să-l izbească cu pantoful în faţă, însângerându-l. încă o dată. încă o dată. Lelia strânse din dinţi, cu satisfacţie. Gemu de satisfacţie. Să-l ucidă, să-l... rostogolească în no­roi, să-l lovească cu ţeasta de un arbore indiferent, să-l împingă în jgheab în cal«a unui trunchi ce vine bubuind din toate sevele sale. Să-l vadă zburând, într-o clipă, ca­tapultat de arborele-berbece ca un paraşutist căruia nu i se deschide umbrela, un paraşutist pentru mai târziu. Un copil al nimănui.

...Grobei râse, pur şi simplu: — Eşti atât de naivă, draga mea! spuse el, vei avea încă multă-multă nevoie de... Aşteaptă o clipă, te rog, să... şi el îşi aşeză valijoara pe zăpadă şi ea se opri, curioasă. El nu trebuia să bănu­iască nimic, iată, la tâmpla din stânga-sus, o zgârietură adâncă sângera încă. Binefăcător. Piticul îi prinse mâna: — Ghiceşte-mi în palmă, vrei? se răsfaţă ea, cu demi-voce, privindu-l catifelat, provocator. — Cu plăcere! spu­se el, stai să-mi aprind o ţigară... iată, vezi, Lelia dragă, asta e linia inimii care porneşte de aici, de aici şi... for­midabil, uite ce adâncă e, rareori mi s-a întâmplat să... şi asta e linia vieţii care la un moment dat se... Lelia se aplecă uşor, curioasă şi el o apucă cu dinţii de păr.



  • Au!, strigă ea, pe jumătate în glumă, ce-ai de gând?! Şi îl privi ştrengăreşte ca să nu-l sperie, să nu-l pună în temă. Grobei dădu din umeri:

— Dincolo de preţuirea pe care ţi-o port... dincolo de afecţiunea pe care... — Ce e dincolo? întrebă ea, cu o anume curiozitate El zâmBi, pur şi simplu: îl înduioşa de fiecare dată naivitatea ei expresă. — Cine eşti tu, insistă ea, ce spui tu despre tine însuţi?! Ha-ha, râse el şi ea nu se putu stăpâni să nu observe că avea o dantură ireproşabilă'. O fi având vreunul pus?! — Mă iubeşti cu adevărat? întrebă ea, bănuind răspunsul, chi,ar ţii la mine în măsura în care... ai pentru mine sentimentul care să... Grobei râdea uşor, ţinându-i mâna într-a lui, ţinându-i lung mâna într-ale sale. Apoi spuse, cu vocea lui pe care uneori ştia să şi-o facă caldă, învăluitoare: —...Avea îmbrăcăminte din păr de cămilă, o cingătoare de piele în jurul mijlocului, iar hrana lui... hrana lui.. Lelia râse şi adăugă, recitind din memo­rie:

— Lăcuste şi miere sălbatică! — Tu eşti o lăcustă mică! spuse Grobei şi ea râse, vrând să-i fie pe plac. Lo­godnica mea dragă, comoara mea, îngerul meu drag! Apoi ea auzi din nou vocea, atât de egală, de monotonă, de dulce-catifelată încât îi veni să plângă. Aşa cum plângi în vis, dulce-sfâşie.tor, intens, infint, mai intens decât... un plâns ca un viciu, un plâns ca o mângâiere dureroasă... In al cincisprezecelea an al domniei lui Tiberiu, pe când

Ponţiu Pilat era procuratorul Iudeii, Irod, tetrarh al Gali-leii, Filip, fratele său, tetrarh al Itureii şi al ţinutului Trahonitidei, iar Lisanias, tetrarh al Abilenei... — Ce-s astea? întrebă ea, cu vocea ei răsfăţată (her baby-voice).


  • Fleacuri! ripostă el, potrivindu-i o şuviţă rebelă. De ce umbli pe-aici singură. Nu vezi că se întunecă... nu vezi că se întunecă, fetiţo?! El m-a chemat, spuse ea, plecând capul, nu puteam să-l refuz... voiam să-ţi scriu, voiam să-ţi... e ceva pasager, ştii, rană care... nu vrea să se cicatrizeze, dar.. Oh, lasă! spuse el, îţi face rău să vorbeşti despre astea! Mai bine...

— Spune, îl între­rupse ea cu duioşie, ai să fii bun cu mine, Liviu, ai să... şi în clipa aceea, ciudat, vocea i se frânse: o apucase deo­dată o milă sfâşietoare de ea însăşi, se simţi deodată mică, slabă, jigărită, aşa cum era... cum era, cu multă vreme în urmă, o fetiţă care vindea cutii cu chibrituri, în ploaie, cetăţenilor grăbiţi, în oraşul acela nordic al lui Andersen... spune, o să-ţi fie milă de mine, o să ai un cuvânt bun pentru... Grobei îşi ridică cu o singură mână valijoara şi spuse:

  • Să mergem, e târziu! Probabil că eşti căutată! — Nu, nu vreau să plec de aici, scânci ea, nu vreau să plec de lângă tine!

— Dar... bine, comoara mea, eu n-am să te părăsesc... Ce-ţi veni! — Tu, care eşti atât de cuminte, de serioasă?! Se poate?! Ea începu să plângă încet şi se lăsă trasă de el.

— Iartă-mă! sughiţă ea, plângând cu afectare deşi ăsta era felul ei de a fi seri­oasă: cu afectare! — Iartă-mă, scânci ea şi el îi întinse cordial o batistă şi ea, ca un copil îşi suflă sonor nasul, cu ciudă şi răsfăţ... Te rog să mă ierţi! şopti ea, înapoindu-i batista, te rog să mă ierţi pentru că... pentru că...

— Dar de ce, râse el uşurel, de ce, de ce... nu e nevoie!... Nu-nu,, insistă ea, ştiu bine că... sunt sigură că tu nu ai să poţi să-mi ierţi tot ce... dar te asigur că... uite, chiar ieri i-am spus mămichi şi Marianei cât ţin la tine şi că, până în cele din urmă... până în cele din urmă.. — Să aşteptăm, spuse el cu un zâmbet cald, eu am răbdare! Vom aştepta, vom... nu trebuie precipitate lucrurile!... Crezi? întrebă ea, ca un copil, ridicând oehii senini, încă înlăcrimaţi, spre el, crezi, iubitul meu, confidentul meu?

— Oh, da, spuse el, cu o oarecare afectare, nu vei simţi nici un fel de...nici un fel de durere, de... — Bestia spuse ea, cu ciudă, ticălosul, face pe marele trăpaş, pe Clark Gable de pe malurile Târnavei-Mici dar eu am să-i... am să-l...



  • Linişteşte-te, îngeraş! o rugă-el, calmează-te, nu e nevoie să...

— Nu-nu, dă-mi voie! rupse ea şi îşi aruncă mânioasă meşa, meşa ei, ce-şi închipuie?! Haima­naua, curvarul, armăsarul tuturor neisprăvitelor, licen­ţiate sau nu, ce crede el, că poate să-mi calce în picoare sentimentele mele cele mai... numai pentru că e Mişu Cârstea, pentru că el e Mişu Cârstea, primul donjuan al Albei, al Clujului, al... numai pentru că i-am jertfit cei mai frumoşi ani, pentru că, de dragul lui şi a frazelor sale mincinoase mi-am înfruntat famila, pe mămica mea iubi­tă care-mi vrea numai binele, pe surioara mea care a plâns de atâtea ori când eu... când eu, în copilărie... totdea­una când eram pedepsită ea plângea, sărăcuţa, împreună cu mine... suferea împreună cu mine, uite aşa îi făcea pieptul ei micuţ, când suspinele se umflau şi voiau să-i spargă...

  • Taci! o calma el, linişteşte-te, comoara mea, îngerul meu... eu nu-i port pică, era într-un fel normal, inevitabil: cine, văzându-te, nu se îndrăgosteşte de tine, minunea mea?! Hai, linişteşte-te! Nu poţi să apari, ast­fel, în faţa oamenilor! Tu, atât de mândră de obicei!... Ticălosul! bombănea ea, am să-l calc în picioare... am să-l tăvăleasc în noroi, în zăpadă... în propriul său sânge, am să-l... am să-l... am să-i înfig tocul în ochi, uite aşa am.-să... — Lelia! se auzi vocea sa ca un reproş blând şi el îi dădu, îi întinse a doua oară batista. Ea îşi suflă nasul încă o dată, sonor, dezarmant. De data aceasta se linişti. Sughiţa încă la intervale neregulate, ca un copil. Sughiţa încă în timp ce în jurul ei se întuneca cu rapi­ditate. — Am să fiu blând, se auzea încă vocea lui, susu­rată, şi ea zâmbea; uşor, involuntar, plecând capul, cu meşa ei neagră-sângerie, atârnând, nu vei simţi nici cea mai mică... nici cel mai mărunt semn de durere, de... sufe­rinţă inutilă... am să te ajut, îngerul meu... am să, ai să vezi ce uşor e: ca un suspin de înger, aşa cum suspină îngerii, zău! Ai să vezi, îţi promit... nu voi permite ni­mănui să... nu voi accepta în ruptul capului să se atingă nimeni de tine, comoara mea nepreţuită... am să-ţi ţiu îndelung, tu ştii, mâinile tale într-ale mele... le voi spune: — Pui de vipere, cine v-a învăţat să fugiţi de mânia ce va să vie?! Acum securea stă la rădăcina pomilor; deci orice pom care nu face roadă bună se taie şi se aruncă în foc... orice pom care nu...

  • Ce spui, iubitule? întrebă ea încet, neconvinsă, suspinând tot mai rar, încă suspi­nând, ca îngeri neştiutori. — Nimic, spuse el uimit, tot mai aproape, ce, vezi tu ceva?! — Nuuu... făcu Lelia, şo­văitor, întorcându-se pe jumătate, dar ce anume trebuia să... El dădu din umeri, pur şi simplu; valiza atârna destul de greu şi pe deasupra trebuia s-o sprijne şi pe ea. Tocu­rile ei se clătinau în zăpadă, cizmele ei se clătinau, îi luneacau aproape din picioare. Oh, glezne subţiri ca ale ei, nu se găseau în toată pădurea! — Apără-mă! şopti ea, apărâ-mă! Te rog, mult, apără-mă! Liviu o îmbăr­băta cu cuvinte calde. — Mă încred în tine, numai în tine, şopti ea, tu să fii pavăza mea vie! Tu să fii scu­tul meu în faţa existenţei, a răutăţii oamenilor, eu nu sunt decât un vânat, o unealtă vie, superbă... gingaşă, deli­cată... fragilă, vie! Tu ştii că... — Nu mai vorbi! o linişti el, nu-ţi face bine... tu ştii că nu-ţi face bine... nu?L Ea dădu încet din cap, deşi nu auzise ultimele sale cuvinte; dar nu voia să-l supere, să-l contrazică. El era atât de irascibil, nu suporta să fie contrazis. Şi, în faţa vanităţii sale uriaşe, ea îşi pleca încet capul, cu meşatăindu-i figura exact la jumătate; astfel, cum sătea astfel, era total irezistiblă. Se studiase de mii de ori, cunoştea per­fect mişcarea, o făcea aproape în vis.

Când ajunse din nou în luminiş, un ţăran cu părul cărunt care putea să-i fie tată, se apropie de; ea şi îi spuse că... că domnul inginer coborâse; se accidentase la un picior, îşi întorsese glezna şi îl duseră jos, pe braţe. Ca să vie şi ea, placă frumos, uite, el mai avea o ţârucă de... nu i-o fost frică singură, în pădure? E drept că... pe-aici, placă şi... da, cu caii ăştia cărăm buştenii! Cu caii ăştia... da, surul e orb, săracul, uite-l cum stă reze­mat în hamuri! Marş, rrîă! Nu vă feriţi că nu muşcă... nu-i câinele meu, dar... vedeţi că e plin de imală şi poate să vă... marş, mă, de-aci!

Lelia privi visătoare spre vârful masivului, îndepărtân-du-şi cu stânga, şuviţa de pe frunte. Un gest inutil dar ea poza, pentru ţăranul acela care n-o privea, pentru vârful îndepărtat al muntelui. Astfel îşi ascundea ea suferinţa, mica ei suferinţă privată: pozând. Aceasta era pudoarea ei, eroismul ei: propria ei afectare de care abia aştepta să se lase convinsă, pătrunsă, cu muzicalitate, cu somno­lenţă. Sursa farmecului ei ingenuu. Ţăranul-cel-cu-părul-cărunt vorbea mereu, de parcă ar fi vrut s-o încurajeze prin cuvinte. Desprinse caii, cei doi cai de la atelajele lor şi porni înainte, convins că ea îl urma."Ea îl urmă, cu nonşalanţă, răsucindu-şi o buclă neagră pe deget. Caii îi urmară, docili ca nişte câini, legaţi unul de altul, cu lan­ţurile zăngănind, atârnând. Ţăranul mergea în fruntea lor, târându-l blând pe primul, surul, orbul, în urma lor venea ea, urmată de câinele plin de imală. In spatele lor vârful îndepărtat, pietros, al muntelui, se înfăşură în salvă, în lumină, ultimul reflex al soarelui îl înconjura bubuind. Sclipea pe cerul deja negru, insolent, şi fantastic, inuman de frumos, inuman de grandios, arogant în splendoarea sa divină.

Vârful de piatră al muntelui îndepărtat. In timp ce Lelia se afunda încet, încet, în pădure, până la subţiori, până la mijloc, până la genunchii ei gemeni. In urma cailor martiri, urmată de câinele tembel, murdar. Era ora vecer­niei. Undeva, peste iarna aceea ursuză, ar fi trebuit să zboare un clopot, preoţi apatici ar fi trebuit să cânte în sângele ei încă tânăr, urmărind-o. Unde, în ce poezie e vorba de un copil ce aleargă pe cămp urmărit de un clo­pot?!


Yüklə 2,22 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   11   12   13   14   15   16   17   18   ...   49




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin