Nicolae breban



Yüklə 2,22 Mb.
səhifə20/49
tarix27.10.2017
ölçüsü2,22 Mb.
#16126
1   ...   16   17   18   19   20   21   22   23   ...   49

— ...înţeleg interesul tău pentru familia noastră... membrii ei depărtaţi, morţi sau nu... (spunea Crăiniceanu deşi nu/înţelegea nimic) înţeleg şi te aprob... Vrei să-ţi iei toate măsurile de precauţie...

— Vai de mine! protestă Grobei, distrat, roşindu-se.

— Dar de ce — dar de ce! se precipită Crăini'ceanu, ştergându-se cu mâna la gură, încercând cât putea mai bine să-şi ascundă dispreţul, ai tot dreptul... te rog! Ei bine... Mini, fostul meu cumnat era... cum să zic, faţă de ceilalţi fraţi ai Vaninei... foarte comod! Extrem de comod şi ex­trem de incomod, nu ştiu cum să zic. Astăzi poate l-aş înţelege mai bine, deşi... şi el dădu din umeri. — Poate că nu: era o fire atât de ciudată, sau, mai ştii, hă-hă, poate noi eram ciudaţi... prostii!

Şi el bău ca să-şi ascundă zâmbetul.

— N-a terminat avocatura?

— Ba da... a, nu, stai puţin! Nu-nu, ai dreptate, aveam impresia că... ştii, a fost student la Drept, la Cluj, în două rânduri, în două reprize cum se spune, hi-hi! A doua oară noi eram însuraţi deja şi eu îi mai trimeteam câte o sută-două, prin poştă, pe sub mână, deşi nu ne simpatizam de­loc, mai bine zis el mă dispreţuia sincer, afectuos, cum spunea Vanina... poate tocmai de aceea eu mă simţeam cumva obligat, ho-ho! Era teribil de antipatic, dar ştii... teribil! Peste limita admisă, mult peste limita admisă! Chiar faţă de cei cu idei liberale sau bonome, ha-ha!

— Noi învăţăm în şcoală copiii, spunea serios, Grobei, o grămadă de lucruri, cum să le spun... incomode, peni­bile: să nu,minţi, să crezi în adevăr, să-ţi iubeşti aproa­pele, să-l respecţi... ce noroc că în adolescenţă aceste idei plate, metafizice, se uită destul de repede, sub apăsarea mediului, a oricărui mediu... unii însă nu uită sau... nu uită totul!

— Ha-ha! Hă-hă! începu să râdă Ştefi-bacsi, uimit, ai dreptate, urfi!

— Cum aţi spus? întrebă Grobei, zâmbind.

— Urfi! Dacă ar fi aici Vanina ţi-ar spune că e un semn de simpatie, hă-hă... ai ghicit, Mihi era exact uri tinerel de ăsta şi aşa a rămas toată viaţa: un tinerel prost educat. Normal, de profesorii săi apatici, he-he!

— Ha-hă-ha! râdea şi Grobei şi o clipă îi reveniră culorile în obraji. Era încă îngrozitor de încordat. Socrul' său era convins că încerca, de bine de rău, să-şi ascundă contrarietatea că Lelia îl trata cu atâta plictiseală indife­renţă. — Un înţelept, gândea Crăiniceanu sau i se părea că gândeşte, va avea ceea ce merită orice înţelept pre­coce!...

— Să vorbim puţin despre el... vă rog!

— Sigur că da... Urfi, sigur că da! se grăbi Crăini­ceanu de frica unei întrebări în legătură cu absenţa fiicei sale. Dacă idiotului îi venea în gând să se ridice şi să pă­trundă în camera ei, găsind-o mai mult ca sigur cu telefo­nul şi cu Mişu al ei în braţe?! Pentru că, după cum o cu­noştea şi bătrânului îi plăcea această somptuoasă obrăzni­cie, el era convins că ea nici nu se deranja să închidă uşa cu cheia când, în prezenţa lui Grobei în casă, încă, în casă ea se neruşina cu celălalt, prinţul, armăsarul, cea mai parfumată mustăcioară a Albei. Şi, asta era culmea, el, tatăl, nici nu se simţea, aşa... indignat, oricum nu ţinea cu firavul Traian-Liviu, merceologul, pretendentul comico-grav la mâna fiicei lui, destrăbălată. De vină era probabil, ironia care îl invada, ce venise atât de târziu. Imoralitatea copiilor dublată, din fericire, de cea a părinţilor, greoaie, târzie. Grobei rămânea astfel la uşă, admirat, neiubit, cu buchetul său de flori ieftine în mână, cu dunga sa de la pantaloni pe care şi-o făcea întinzându-şi crăcii stofei sub aşternut sau presându-i pe un scăunel galben de bucătărie, pe care stătea el însuşi, citind pe Ignaţiu de Loyola: două perechi, puse în cruce, iar când se mototolea ceti de pe el, lua perechea dedesubt şi cea de pe el ajungea la „presă", deasupra. Oho, era bine pregătit pentru viaţă călugărul acesta care nu credea în Dumnezeu!

— ...Era prin '27... '28! Ba nu! în nouăsute douăzeci şi opt când Mihi a reluat studiile de Drept, la insistenţa familiei, părând că se cuminţeşte... atunci îi mai trime­team eu câte o....

— Dar şcoala de ofiţeri când a făcut-o?

— A, asta imediat după terminarea liceului... ce ime­diat! Nici nu şi-a terminat liceul, a căzut de două ori la bacalaureat şi în vară şi în toamnă şi, de furie pe întreaga societate, a făcut un fei de cursuri de nu ştiu ce... de atunci e şi poza aia, care... în nici şase luni „absolvi" cursul acela (pe vremea aceea puţini ofiţeri aveau liceul complet, majoritatea erau copii de trupă, liceul comer­cial. Arte şi Meserii etc.) şi veni ţanţoş acasă în uniformă, cu două trese de metal: era locotenent, absolvise cu gra­dul de locotenent. Asta era la el: era fantastic la primii timpi, apoi... se plictisea, ho-ho!

— Îl cunoşteaţi de pe atunci? întrebă Grobei, neîn-torcând nici o singură dată capul spre uşă.

— Nu-nu... numai din vedere! Ştiam că e fratele Vaninei pe care o simpatizam. Era şi mai mare cu câţiva ani şi... Când l-am cunoscut era încă ofiţer deşi se spunea că poartă uniforma în mod ilegal. Dar nimeni nu îndrăz­nea să-l oprească, să-i facă scandal, să-l aresteze... ştii cum e în provincie, familia era foarte respectată, aşa că un ofiţer în plus, hă-hă-hă!

— De ce... era leneş, vicios?... Juca cărţi... bea?

— Evident-evident! aprobă Ştefi-bacsi care nu auzise nimic. Cărţi nu juca, nu trecuse niciodată dincolo de şeptic; pur şi simplu nu era în stare să reţină ce „ieşise". De băut — bea vin, totdeauna foarte puţin. Vinul, spunea că îi aduce sângele în obraji, ori el era foarte cochet, hu-hu! Ţinea să aibă faţa albă, pielea feţei albă, aşa... puţin li­vidă, cum se purta atunci: uri-szin, culoare domnească, ho-ho! Doamne, ce trăsnit era!.

— Spuneaţi că era inteligent! observă, politicos, Gro­bei, rigid.

— A, da, făcu Crăiniceanu, gândindu-se aiurea, era foarte... inteligent! Era, zău! Stătea în pat până după douăsprezece, îmbrăcat peste cearceafurile curate şi citea: cărţi, reviste, almanahuri... apoi venea jos şi ne împuia capul la masă cu ce citise, cât înţelesese: asta era singura parte neplăcută: vorbea tot timpul la masă agitându-şi furculiţa.

— Citea numai în româneşte sau...

Crăiniceanu se uită o clipă să vadă dacă tinerelul nu-şi bate joc. Grobei era însă grav, o fibră nu i se clintea pe faţa albă.

— Citea şi în ungureşte, doar învăţase la şcoală; în franţuzeşte, de la maică-sa, puţin nemţeşte, ruseşte... se descurca chiar şi în latină. Mie mi-a scris odată, năz­drăvanul, o poştală în latină, de la Cluj! Ştia o grămadă de lucruri, după cum vezi, nici una perfect şi, în general lucruri care nu-i serveau la nimic...

— Descrieţi-mi-l puţin fizic... vă rog! Şi Grobei zâmbi fermecător, cât era el în stare. Dumnezeule, ce tinerel ciu­dat, bătrân înainte de vreme, un martir al propriei sale ambiţii ca... exact, ca şi... Puşi Zăgănescu, unul care iubea din ambiţie, un sentimental al ambiţiei ha! Şi Crăini­ceanu zâmbi mulţumit de sine însuşi: mai ştia o grămadă de chestii de-astea! Puşi Zăgănescu!... Ah, Puşi Zăgă­nescu... de-ar spune el numai un cuvinţel din câte ştia... un singur cuvinţel roz, de mătase!

— Era... cvasi-înalt, cu evidente tendinţe de îngră-şare. Avea însă ceva foarte, caraghios: era cavalerist deşi nu încălecase o singură dată în...

— Cum adică...

— Picioarele în formă de o, în paranteză, ho-ho... ma­rea paranteză! Mergea ca pe arcuri, printre gambele sale se putea intra în împărăţia cerurilor, ho-ho, hă-hă, hi-hi, hî-hî!

Crăiniceanu râse mult, cu bunătate, de cumnatul său mort. Doamne, morţii trăiesc încă în noi, cât timp trăim noi, nu-i aşa, sicriele lor umblătoare! Interesul „lor" e, nu-i aşa, ca noi să supravieţuim... oh, aşa, o mică răutate, o ironie care se naşte şi scintilează o clipă, ei o iartă, sunt doar atât de îngăduitori! E în interesul lor, de altfel! Cine spune că „ei" nu mai au nici un fel de interese?! Mojicii! Pasiuni nu mai au, asta e drept, interese însă o grămadă! Şi noi le apărăm interesele cum putem... oh, Mihi-bacsi, „fostul" Mihi-bacsi, un mort atât de comod! Un mort atât de jecmănit, s-ar putea spune, dacă... dacă ajunsese până acolo încât.... aşa, un biet tinerel din Banat, merceolog la nu ştiu ce cooperativă locală să se intereseze de el din pură... ah-ah, oh-oh, Ştefi-bacsi abia îl mai zărea pe nepricopsitul său ginere, prin perdeaua subţire de lacrimi a râsului său bonom, îngăduitor cu morţii şi cu viii.

— Era brunet sau şaten...?

— Brunet... spre şaten, spre... hu-nu, ia uite, domle... nu, era brunet, mai ales ochii! Negru-scânteietor! Nu erau mari dar scânteiau... mai ales când ne vorbea lucruri citite în almanahurile sale, hu-hu! Mie-mi spunea, nu ştiu de ce, o grămadă de lucruri, de teorii... evident, tot chestii de-astea nu prea bine asimilate. M-am întrebat şi eu, uneori, de ce... probabil că tăcerea mea îl incita. Ştij cum sunt vorbăreţii ăştia; fac mereu cuplu cu câte un bou taciturn, o rumegătoare ca mine care... unul din ăsta care adoarme cu capul în iesle... avea însă mulţi prieteni dis­tinşi, unii dintre ei influenţi... vezi poza asta? Aici e pe stradă, în Satu-Mare! Ăsta e el...

— Asta? şi Grobei arătă cu degetul.

— Da-da, el e... iar ăstalalt e Retezan, subprefectul, coproprietar, apoi, la „Unio"... odată, ţiu minte de la so-ră-sa, l-a adus şi în casă! Ţi-am spus: în primii timpi era formidabil, fascinant de-a dreptul! Apoi, nu ştiu cum se făcea, dar relaţiile, cunoştinţele, situaţiile câştigate, i se scurgeau printre degete. — De ce faci asta, mă? îl întrebam, de ce nu perseverezi în anumite direcţii... de ce... laşi să ţi se scurgă printre degete o situaţie care... El însă dădea din umeri, ăsta era ticul lui şi avea un zâmbet total antipatic, aşa, răutăcios, pentru care îl ura toată lu­mea, în primul rând familia, evident! Pe mine însă nu mă prea atingea zâmbetul lui „sardonic". De altei, pentru faptul că mă dispreţuia liniştit, îmi spunea o grămadă de lucruri, teorii de-ale lui...

— Ce teorii? întrebă Grobei, căscând. Stătea în ace­eaşi poziţie, chinuitoare de aproape o jumătate de oră.

— Habar n-am! Cred că nu ascultam nici eu prea... sau am uitat, dracu să... Doamne iartă-mă, vorbim doar de un mort! Şi Ştefi-bacsi fu cât p-aci să pufnească în râs. Era doar mortul lui, devenise în clipa aceea un amabil profanator de cadavre. — Avea dealtfel tot felul de teorii... cărţi întregi, reviste, prost digerate. închipuieşte-ţi, un ofiţer, care voia să reformeze lumea... care critica pe cei mai mari filozofi!

— Era comunist? întrebă curios Traian-Liviu.

— Nu-nu... răspunse şovăitor Crăiniceanu. — Sau... mă rog, un timp e posibil să fi fost şi... comunist! Uneori, ceea ce spunea era cu adevărat interesant, cum să spun... putea să te pasioneze! Dar, pe urmă, nu ştiu cum, îţi slă­bea atenţia... deodată, nu ştiu cum, îmi venea să casc, să mă scol şi să mă plimb, ceea ce, bineînţeles, pe domnul conte, l-ar fi enervat la culme! Cerea să fie ascultat cu religiozitate, fără cea mai mică mişcare...

— „Domnule conte"?... zâmbi Grobei.

— Aşa-i spunea tatăl său, bătrânul Farca, care a lu­crat şi el, ca şi mine, în Finanţe... când venea acasă, pe la douăsprezece, de la birou, să îmbuce ceva şi să se întoarcă, îl găsea pe Mihi, haldău de optsprezece-nouă-sprezece ani, încă. în pat, mâncând lămâie cu zahăr şi as­cultând nu ştiu ce la radio...

— ...Lămâie cu zahăr?! râse Grobei.

— Da... făcu încurcat Crăiniceanu, asta îmi povestea încă fie iertată soacra mea, avea mereu o farfurioară cu lămâie şi zahăr lipit, siropat de zeama de lămâie... Olga-tante, sora mai mare a mamei sale şi care îl iubea ca pe ochii din cap (trăieşte încă bătrâna, e la Vatra-Dornei, ea îi păstrează încă lucrurile, corespondenţa) ea venea re-pede-repede, îl scula din pat, îi aducea chiloţii, ciorapii, pantalonii:

― Scoală-te, scoală-te, îi spunea, vine tatăl tău! Ea îl pândea pe bătrânul Farca, îl vedea de la colţ, cu geanta lui mare din piele de bivol şi alerga să-l scoale pe Mihi, puturosul. Bineînţeles că uneori era „prins" în pat, la ora mesei, ascultând nu ştiu ce opere la radio, su­gând lămâie cu zahăr, printre almanahurile şi revistele lui... Oh, atunci bătrânul Farca trântea şi bufnea şi nu îl scotea din „domnule conte". — Domnul conte ne face onoarea să vie- la masă... sau: — Domnul conte bine­voieşte să se dea. jos din pat înainte de a se însera... — Domnul conte ne permite să deschidem puţin geamurile, să iasă fumul care... — Hă, hă, râdea Crăiniceanu, ironii de-astea greoaie, paternel-ardeleneşti, socrul meu, fie ier­tat, era un om bun, dar nu prea era tare în ironie, hă-hâ-hă! Şi-atunci, parcă îl văd pe Mihi cum îl gratifica pe propriul său tată cu „zâmbetul său sardonic" în care era expert!... Şi-atunci, bineînţeles, bătrânul care crescuse nouă copii -dintre care şapte erau în viaţă, care se între­ţinuse singur la liceu, dând ore particulare şi trăind cu o jumătate de pâine şi jumătate de kilogram de mere pe zi etcetera, urcând din treaptă în treaptă până a ajuns directorul Casei Cercuale pe judeţul Zalău... bătrânul, în faţa insolenţei lui, începea, bineînţeles, să zbiere şi să trântească. I se urca tensiunea, spră-sa, care era o emo­tivă, începea să plângă iar... găliganul de Mihi zâmbea în continuare... sardonic! Singura care a avut vreo influ­enţă asupra lui a fost Olga, care era mătuşa lui şi între ei era o distanţă de aproape douăzeci de ani, de fapt ea l-a crescut, ca o mamă, mult după ce i-a murit maică-sa... ea ţinea toată casa, de ea asculta şi bătrânul Farca, ea avea o oarecare influenţă. Dealtfel s-a şi jertfit pentru familie, a refuzat toată viaţa să se mărite, stând alături de tatăl ei, de fraţii ei mai mici... mai ales de Mihi, cel mai mic... de fapt cel mai mic... a fost Cornel, dar el a murit la zece ani, odată, la patinaj a căzut sub gheaţă şi...

— Văd că ştiţi bine istoria familiei! îl complimentă Grobei.

— Mă rog, ştiu câte ceva!... spuse Crăiniceanu şi râgâi. Apoi îşi ceru iertare, cu mâna la gură, cu ochii jucându-i vesel.

...A doua zi, venind ceva mai târziu acasă de la birou (în jur de cinci şi jumătate-şase fără un sfert) „bătrânul" Crăiniceanu îl găsi — intrând din întâmplare — pe Gro­bei, în camera Leliei. Era aşezat pe jos cumva, pe o pernă şi în jur avea albumele de fotografii ale familiei. Arăta destul de plictisit. Era ultima sa după-amiază la Alba, ră­măsese special pentru „ea", pentru Lelia.

— Unde e Lelia? întrebă sever Crăiniceanu.

Grobei habar nu avea; Vanina îl instalase acolo, cu o cafea şi nişte „uscături" şi plecase undeva, val-vârtej. — Probabil la cumpărături! adăugă cu naivitate merceolo­gul. Crăiniceanu se feri să-l privească. Tuşi nemulţumit în aparenţă şi ieşi din cameră, mergând la bucătărie, unde îl aştepta masa, acoperită cu un ştergar. Dumnezeule, ce aiureală! Se bucura însă prea mult de perspectiva unei jumătăţi bune de ceas de înfulecat, o ţuiculiţă înainte, apoi o jumătate de chil de vin, pentru papricaşul pe care nu avea decât să-l încălzească. Aveau papricaş de pui, astăzi se informase prin telefon, în prealabil, şi va folosi din plin lipsa Vaninei, care îşi căuta odrasla graţioasă prin oraş, ca să citească la masă. Ziarul sau... nu-nu, romanul poliţist, început aseară. Apoi, va ieşi la golumbii săi, lăsându-l pe descărnatul domn să se plictisească singur. Acolo, lângă cuşca porumbeilor, îl găsi Grobei, după o oră, plictisit probabil de mobile şi poze prost expuse, cu atâţia morţi necunoscuţi şi provinciali gravi, absenţi.

Cuşca porumbeilor, „palatul lor de iarnă" cum îi zicea Ştefi-bacşi, era plasat, îngăduit, în curtea „a doua", curtea „economică". în curtea găinilor, lângă „stalul" porcilor care se auzeau grohăind şi rămânând, cântând peste că­rămizile lor bolnave pe care le dislocau cu botul, din pur umor, porcii nevăzuţi. Doar duhoarea lor era vizibilă, o duhoare patriarhală care coboară din înalt, din Odyssea. Astfel se şi simţea bătrânul Crăiniceanu, plutind în nim­bul acelei duhori, cu porumbeii alergându-i pe braţe, pe umeri, divini şobolani: ca porcarul Eumeus, prietenul lui Telemac. Acolo îl şi găsi Grobei, în spaţiul acela, printre fiare vechi, cu găinile fugindu-i printre picioare, uriaş şi gros, surâzător, etern, el cel tolerat de familie,,cel izgonit de familie acolo, în curtea „a doua", mitică, Eumeus care creştea, se lăsa iubit de golumbi, în duhoarea înmires­mată a porcilor, ortacii lui Odiseu. Se însera deşi noaptea era încă departe. Undeva, în fund, fugise oraşul, cerul se lumina fantastic, ca o pânză translucidă care abia uşor, o lentilă suavă cu nori rarefiaţi, înalţi, cirus, soarele el însuşi văzut-nevăzut, un trandafir mov, colosal, ce făcea să respire lucrurile, în ceasul acesta al infinitului cre­puscul. Porcii nevăzuţi, atotprezenţi, ronronau egal în coteţurile lor, golumbii zburau în jurul celor două siluete, Grobei se împiedică într-un vechi cadru de bicicletă, o vană găurită era rezemată de un perete, cercuri de bu­toaie — de unde Dumnezeu atâtea doage ruginite peste tot, zeii se jucau cu ele! — găinaţuri, o troacă cu apă pentru pui, fierărie, lemne, butoaie, porci, apă, grăunţe, porumbei, golumbi în castelul lor de lemn, în turnul lor de fildeş. O lume de mit, mitul el însuşi, acolo, în curtea economică, Ulise, el însuşi, nu a fost primul comerciant? Şi Crăiniceanu, cu statura lui greoaie ce abil, ce suplu se strecurase acolo, printre obiectele acelea însufleţite de soarele nevăzut ce apunea mereu, nesfârşit, obiectele care se agitau neliniştite de dispariţia lui şi porumbeii aceia guleraţi şi îngâmfaţi care acopereau totul cu găinaţii lor suavi, cu fluturatul aripilor lor peste umeri. Ei singurii care nu jucau teatru acolo, ei ce pozau cu atâta farmec. Crăiniceanu le curăţă castelul cu o lopăţică de fier, le puse apă, repară o stinghie, bălăcindu-se în bălţile de apă şi de urină din jurul piciorului de lemn al stâlpului turnului lor. Grobei sta lângă el, umilit de forţa socrului său, neinvidiindu-l pentru că avea suficient spirit realist, lăsându-se să viseze, dus de duhoarea porcilor lui Eumeus, confesorul lui Telemac.

Apoi, pentru că cei doi n-aveau ce să-şi spuie, reluară discuţia din ajun. Despre Farca Mihai-Alexandru, Mihi-bacsi, surâzătorul. Traian-Liviu se arătă interesat în con­tinuare de el şi Crăiniceanu, fericit. că nu-l întreabă despre Lelia şi amantul ei en-titre, zeul oraşului, îşi dădu drumul la gură. Iată că, uneori, morţii sunt mai folosi­tori morţi decât vii, Doamne, iartă-ne cinismul!

— Păstrează cineva scrisorile lui...? întrebă Grobei, rezemându-se de gardul de lemn, privind în grădina veci­nului.

— Cred că da... avem şi noi câteva, Vanina trebuie că ştie... în maniile mele, râse Crăiniceanu, încă nu s-a nu­mărat şi instinctul arhivei familiei...

— Dacă e vorba de familia soţiei!...

— E adevărat... e adevărat! recunoscu Ştefi-bacsi. — Olga-tante, de la Vatra-Dornei, păstrează o bună parte, câteva mobile de-ale lui, fotografii, poze, mi se pare, şi câteva costume... are aproape optzeci dar e fantastic de vitală, de vie. Acum, abia, începe să încărunţească. Iar pentru neisprăvitul de Mihai a avut toată viaţa un adevă­rat cult. Poţi să te duci s-o vizitezi!...

Amândoi râseră. Se înţelegeau bine şi Crăiniceanu îl duse, într-un prim elan de simpatie, în coteţul electrificat, unde-şi ţinea motoreta, pe Hanibal. Grobei fu cu adevărat emoţionat; bătrânul o ştergea cu o cârpă pe ici-colo şi rabla sclipea de curăţenie, de îngrijirile egoiste ale lui Ştefi-bacsi, în harnaşamentele sale, ca o gloabă într-un grajd regal. Câţiva golumbi îi urmăriră, rănindu-se de leţurile murdare ale grajdului-coteţ. Crăiniceanu îl in­formă că voia să-i demonteze cilindrul, să-i schimbe placa de ambreaj, să-i apropie căţeii, eventual să înlocuiască total ferodoul. Lanţul era gros, bine uns cu ulei, pneurile erau bine întreţinute, fără un petec, pe ghidon se găseau instalate tot felul de mecanisme, faruri, manşoane de cau­ciuc, Oglinzi retro, sirene. Un golumb se agăţă, încrezător, de furca din faţă, fâlfâind din aripi, încercând să încre­menească acolo. Crăiniceanu era, evident, cel ce învia toate aceste lucruri, ce le dădea un sens. Porcarul-bonom. Grobei se întreba de câte ori intrase Lelia acolo, dacă in­trase vreodată. Oh, ea era prea înaltă pentru acoperişul acela scund, oblic, cald. Ei doi, cu Ştefi-bacsi, ei doi băr­baţii, încăpeau mai bine, era mândru că se afla acolo, din pură întâmplare. Absenţa ei îl proiectase acolo, vinovă­ţia bătrânului care trebuie să-şi înlocuiască fiica sa des­trăbălată, cu mult prea frumoasă şi prea nebună, trebuia să-i facă conversaţie în locul ei, trebuia să se lase pipăit, adulmecat, curtat, plictisit, îmbrâncit uşor, sâcâit, bui­măcit în treacăt în locul ei... şi al celeilalte, evident, în locul Vaninei. Nu era oare de datoria mamei să-şi înlo­cuiască fiica în absenţă?! Grobei era doar, un logodnic, îşi avea drepturile sale nenumărate, el însuşi îşi aducea aminte, etern plictisit de după-amiezile sale nesfârşite de logodnic, când trebuia să uzeze de privilegiile sale, lăsat singur, într-o cameră, cu logodnica sa, de familia ei gri­julie ce respira pe lângă uşi, pe lângă zidurile subţiri.

— Scria...?

— Poftim?...

— Vreau să zic... Mihi-bacsi... scria...?! La reviste... la almanahurile acelea... publica, vreau să zic...?

Crăiniceanu rămase sincer nedumerit. Dădu din umeri, plictisit.

— Vorbea atât de mult încât nu ştiu ce nevoie ar mai fi avut ca să... da-da, cred că da... a publicat ceva arti­cole, pe la Satu-Mare, la Cluj parcă, într-un ziar de mâna a doua... chiar şi în America a publicat ceva, un­deva, într-un orăşel... ştii, acolo oamenii sunt mai ocu­paţi cu comerţul, au mai puţin timp să asculte taclale! Mai degrabă publică, he-he! Urfi!

— Poftim...?!

— Am spus: — Urfi! Hă-hă!

— Urfi! repetă şi Grobei crezând că aşa trebuia.

Crăiniceanu îl privi cu simpatia aceea pe care o re­zervăm pentru infirmi, pentru cei lipsiţi de tact. Se în­ţelegeau binişor, Crăiniceanu îşi vedea de treburile lui cu pisălogul de ginere-su pe cap. Dar făcea o treabă morală: ţinea loc fie-sii, era alibiul ei.

— De ce boală a murit?

— Cancer.

— Unde?

— La Vatra-Dornei. Acolo a stat mai tot timpul după ce s-a întors în ţară. Olga are şi acum una din camere cu toate lucrurile lui, păstrată la fel ca şi când trăia. L-a iubit nefiresc de mult, unii şopteau că ar fi ceva bolnă­vicios... vicios, chiar!



— Numai forma viciului... adăugă Grobei, uitându-se pe unde călca deoarece ieşiseră iar în curtea din dos.

— Evident-evident! răspunse distrat, Ştefi-bacsi. In­trase în cămara de lemne şi se auzea robotind pe acolo. Căuta un lemn, o esenţă tare ceva, ca s-o sculpteze. Voia să-şi perfecţioneze o nouă manie. Grobei îl auzea mor-măind, dincolo de peretele de scândură şi ciuli urechea crezând că trebuie să răspundă la vreo întrebare, vrând să dea replica. Apoi îşi dădu seama că bătrânul cânta, în felul lui, bâzâia prin cămara aceea de lemne, fericit că e singur şi că nu trebuie să se prefacă decât faţă de el însuşi. Treacă-meargă.

— Dacă ai să întrebi pe cine l-a cunoscut, continuă Crăiniceanu ieşind din cămară, or să-ţi spună că era prie­ten cu mine. Fals. Eu eram prieten cu el în sensul cel mai bun: ascultam ceea ce-mi turuia el, palavrele sale. Eu am fost totdeauna o bună ureche. Bineînţeles că acum, după aproape zece ani de la moartea lui... ia stai, el a murit pe la începutul lui: '947, da, exact la întâi februa­rie '947, deci anul viitor vor fi zece ani, Dumnezeu să-l ierte!...

— Credea în Dumnezeu? întrebă Urfi, privindu-şi ceasul brăţară.

— Da, curios, dar credea... el care era un ateu, he-he!

— Cum vine asta? întrebă Traian-Liviu cu seriozitate.

— Dracu ştie! răspunse Ştefi-bacsi, prinzând unul din lemnele alese într-o menghină de tâmplar, pe banc, fericit de încurcătura tinerelului. — Voi, tinerii, credeţi că toate lucrurile astea sunt... aşa, simple şi... ei uite, el era un ateu, un ateu ştiinţific cum se spune astăzi şi totuşi, îna­inte de moarte s-a împărtăşit şi s-a spovedit!

— Ca Voltaire!

— Prostii! spuse Ştefi-bacsi, cercetând lemnul din menghină pe toate părţile, cu Voltaire a fost cu totul' altceva! Eu ţi-am spus doar că bietul Mihi care credea sincer că Dumnezeu nu există, de la şaisprezece ani, deo­dată... dealtfel, Olga ne-a mărturisit că înainte cu aproape doi ani de moarte el mergea pe ascuns la biserică...


Yüklə 2,22 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   16   17   18   19   20   21   22   23   ...   49




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin