Note de curs la “drept constituţional şi instituţii politice”



Yüklə 0,68 Mb.
səhifə6/14
tarix01.11.2017
ölçüsü0,68 Mb.
#25952
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   14

Structura Parlamentului

Sistemul bicameral este specific statelor federale; de regulă camera inferioară reprezintă în mod direct pe alegători, numărul membrilor ei fiind stabilit în raport de populaţia fiecărui stat federat, iar camera superioară reprezintă statele federate (nu întotdeauna în proporţie strictă cu numărul de locuitori), constituind un important instrument prin care acestea pot împiedica autorităţile centrale să încalce prerogativele lor. Ca atare electoratul este reprezentat în mod diferit într-un parlament bicameral, sau, mai bine zis, paliere diferite ale opiniei publice şi ale intereselor societăţii vor concura pentru formarea voinţei politice în stat. Astfel, în camera inferioară, curentele şi schimbările din opinia publică se vor manifesta prompt şi în mod nemijlocit, pe când în camera superioară se va acorda o anumită preferinţă soluţiilor ponderate, prioritară fiind deseori reprezentarea intereselor regionale şi a tradiţiilor locale precum şi menţinerea fizionomiei distincte a anumitor provincii. Senatul este deci, în statele federale, deseori o contrapondere utilă în raport de o cameră inferioară mai impetuoasă şi mai grăbită.

În cazul statelor unitare, aceste considerente îşi pierd din semnificaţie, fără a fi însă lipsite de orice relevanţă. Unele state unitare europene (Spania – care, ce-i drept, acordă unor provincii un grad ridicat de autonomie, care o apropie foarte mult de o federaţie – dar şi Franţa, Olanda, Irlanda sau Italia) au optat pentru un Parlament bicameral. Parlament monocameral întâlnim în state precum Danemarca, Grecia, Luxemburg, Ungaria, Finlanda sau Portugalia. Un parlament monocameral oferă avantajele unor costuri electorale şi parlamentare scăzute şi ale unei proceduri legislative mai expeditive. Reversul medaliei poate consta într-o stabilitate mai scăzută a vieţii politice şi a legislaţiei. Un parlament monocameral este mai expus fluctuaţiilor opiniei publice, fapt ce se va reflecta inevitabil în actele legislative.

Adunarea Constituantă a optat în 1991 pentru o structură bicamerală a Parlamentului. Opţiunea respectivă, care se alinia de altfel tradiţiei parlamentare româneşti, consacrate în toate constituţiile anterioare instaurării puterii comuniste, a fost prefigurată de altfel prin Decretul Consiliului Provizoriu de Unitate Naţională nr. 92/14 martie 1990 pentru alegerea Parlamentului şi a Preşedintelui României.

Conform dispoziţiilor art. 60, alin. (2), “Parlamentul este alcătuit din Camera Deputaţilor şi Senat”. Atribuţiile celor două Camere erau până la adoptarea Legii de revizuire a Constituţiei aproape identice; singura deosebire rezida în faptul că Senatul numea pe Avocatul Poporului (art. 55, alin. (1)). În privinţa modului de constituire a celor două Camere, Constituţia nu opteaza – şi nu optează nici în prezent - pentru nici una din soluţiile posibile, lăsând aceasta pe seama legii electorale. Textul legii fundamentale impune doar stabilirea numărului deputaţilor şi al senatorilor în raport de populaţia ţării60. Este posibil, ca alegerea deputaţilor şi a senatorilor să se realizeze pe baza unui tip diferit de scrutin: scrutin de listă pentru camera inferioară şi scrutin uninominal în cazul Senatului. După cum am văzut însă mai sus, legea electorală prevede acelaşi tip de scrutin (de listă) pentru ambele camere. Data

alegerilor pentru cele două Camere a fost aceeaşi pentru toate alegerile generale de după 198961. Atât organizarea de alegeri la date diferite cât şi soluţia reînnoirii treptate a camerei superioare62, (concomitent eventual cu stabilirea unui mandat mai lung pentru senatori) implică o revizuire a Constituţiei, dar ar fi de natură să confere Parlamentului un profil diferit. Astfel guvernanţii vor fi mai sensibili la evoluţia opiniilor electoratului, de la care vor primi semnale clare în timpul mandatului lor. În cazul unei reînnoiri treptate a camerei superioare, se poate asigura o mai mare stabilitate a adunării legiuitoare dar şi a vieţii politice. În modul în care se desfăşoară în prezent, o dată la patru ani, cu acelaşi tip de scrutin şi cu reînnoirea integrală a ambelor Camere, alegerile generale constituie aproape un cataclism ciclic în viaţa politică şi parlamentară românească, cu atât mai mult, cu cât alegerile prezidenţiale se desfăşoară simultan. Întreaga viaţă politică a ţării va fi timp de patru ani determinată în mod decisiv de voinţa manifestată de electorat într-o singură zi, fapt care este de natură să provoace un sentiment de frustrare unui alegător care constată că o bună parte din promisiunile electorale sunt încălcate sau nu sunt respectate în modul aşteptat şi care ştie totodată că timp de patru ani opinia nu-i va afecta în mod direct pe guvernanţi. Se răspândeşte treptat convingerea că toate partidele mint sistematic, ceea ce diminuează considerabil încrederea în pluralismul politic, în sistemul parlamentar şi în valorile democraţiei.

În modul stabilit de prevederile Constituţiei anterioare revizuirii şi de Legea nr. 68/1992, sistemul parlamentar bicameral din România cumula dezavantajele sistemului bicameral cu cele ale monocameralismului. Astfel, costurilor ridicate şi procedurii legislative adeseori greoaie şi îndelungate li se adăuga un grad scăzut de stabilitate a legislaţiei şi de reprezentare a particularităţilor şi intereselor regionale. Ca urmare a acestor critici, sistemul bicameral a fost şi este frecvent contestat în România, deşi deficienţele ţin mai degrabă de modul concret de realizare a acestuia şi nu de sistem în sine63. Actuala procedură legislativă, caracterizată prin delimitarea atribuţiilor legislative ale Camerelor şi prin reducerea considerabilă a duratei adoptării unei legi va corecta probabil o parte a acestor deficienţe.

Funcţionarea criticabilă a sistemului bicameral în ţara noastră nu este însă imputabilă exclusiv modului în care acesta a fost reglementat prin Constituţie şi prin legea electorală. Practica Guvernului din ultimii ani de a emite anual sute de ordonanţe de urgenţă (fapt de natură a supraîncărca Parlamentul cu activitatea de aprobare ori respingere a acestora), toleranţa manifestată de Parlament şi de Curtea Constituţională faţă de practica respectivă precum şi dificultăţile întâmpinate de partidele politice în găsirea unui consens fundamental asupra unor acte legislative importante au jucat un rol considerabil în acest sens.


Organizarea şi funcţionarea Parlamentului
a) organizarea Parlamentului
În vederea desfăşurării activităţii parlamentare, Camerele îşi vor alege:

  • câte un preşedinte;

  • câte un birou permanent;

  • un număr de comisii parlamentare stabilit prin regulamentul propriu.

La nivelul fiecărei Camere se vor constitui şi grupuri parlamentare, în condiţiile stabilite de regulament (art. 64, alin. (3)). Preşedintele Camerei este ales pentru întreaga legislatură, iar membrii biroului permanent vor fi aleşi pentru fiecare sesiune, putând fi revocaţi înainte de expirarea mandatului (art. 64, alin. (2)).

Birourile permanente sunt constituite din preşedintele Camerei, 4 vicepreşedinţi, 4 secretari şi un număr de 2 chestori în cazul Senatului, şi respectiv 4 chestori în cazul Camerei Deputaţilor). Numărul membrilor biroului permanent va fi stabilit în funcţie de configuraţia politică a fiecărei Camere (art. 61, alin. (5)). Vicepreşedinţii, secretarii precum şi a chestorii sunt aleşi de Cameră la propunerea grupurilor parlamentare.

Cele mai importante atribuţii64 ale biroului permanent sunt următoarele:


  • propune camerei data începerii şi data încheierii sesiunilor parlamentare;

  • solicită preşedintelui convocarea unei sesiuni extraordinare;

  • supune aprobării Camerei regulamentul acesteia precum şi propunerile de modificare;

  • pregăteşte şi asigură desfăşurarea în bune condiţii a lucrărilor Camerei;

  • primeşte şi distribuie membrilor Camerei proiectele de lege şi propunerile legislative precum şi rapoartele comisiilor parlamentare;

  • întocmeşte proiectul ordinii de zi a şedinţelor Camerei precum şi programul de activitate (sau de lucru, în cazul Camerei Deputaţilor) al acesteia;

  • conduce şi controlează serviciile Camerei.

Birourile permanente ale Camerelor se convoacă la cererea preşedintelui Camerei sau la cererea a cel puţin 4 din membrii săi (art. 33 din RS şi, respectiv, art. 30 din RCD).

Preşedinţii Camerelor sunt aleşi pe durata mandatului Camerei, prin vot secret, la propunerea grupurilor parlamentare, în condiţiile în care fiecare grup parlamentar face o singură propunere. Dacă nici un candidat nu a întrunit majoritatea, se organizează un al doilea tur de scrutin la care participă primii doi candidaţi în ordinea descrescândă a numărului de voturi obţinute (art. 23 din RS şi, respectiv, art. 21 din RCD).

Preşedinţii Camerelor au următoarele atribuţii65 principale:


  • convoacă pe membrii Camerei în sesiuni ordinare şi extraordinare;

  • conduc lucrările Camerei de care aparţin, asistaţi de câte doi secretari;

  • acordă cuvântul, moderează discuţia, sintetizează problemele puse în dezbatere, stabilesc ordinea votării şi anunţă rezultatul votării66;

  • conduce lucrările şedinţelor Biroului permanent;

  • reprezintă Camera în relaţiile interne şi externe67;

  • sesizează Curtea Constituţională (asupra neconstituţionalităţii legilor înainte de promulgarea acestora precum şi asupra regulamentelor Parlamentului), în condiţiile art. 146, lit. a) şi c) din Constituţie.

Grupurile parlamentare sunt structuri ale Camerei68. Grupurile parlamentare “asigură supleţea activităţii Parlamentului precum şi concentrarea diverselor tendinţe politice existente în cadrul acestuia”69. Grupurile parlamentare se pot constitui din cel puţin 10 deputaţi (respectiv 7 senatori), aleşi pe listele aceluiaşi partid sau ale aceleiaşi formaţiuni politice (art. 13, alin. (1) din RCD şi, respectiv, art. 15, alin. (2) din RS). Deputaţii care reprezintă organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, altele decât minoritatea maghiară, pot constitui un singur grup parlamentar (art. 13, alin. (5) din RCD)70. În urma alegerilor din noiembrie 2001, în Parlamentul României s-au constituit următoarele grupuri parlamentare: social-democrat, al U.D.M.R., al P.D., al P.N.L. şi al P.R.M. In Camera Deputaţilor s-a constituit şi un grup al minorităţilor naţionale, altele decât cea maghiară, având un număr de 14 membri.

Regulamentele Camerelor stabilesc pentru grupurile parlamentare o serie de atribuţii, dintre care enumerăm;



  • fac propuneri pentru componenţa comisiei de validare, comisia trebuind să reflecte configuraţia politică a Camerei;

  • propun candidaţi pentru alegerea preşedinţilor celor două Camere, precum şi a vicepreşedinţilor, secretarilor şi chestorilor (deci a membrilor birourilor permanente, care trebuie să reflecte componenţa politică a Camerei);

  • îşi dau acordul – prin preşedinţii lor – la desemnarea membrilor comisiilor parlamentare, care, de asemenea, trebuie să reflecte configuraţia politică a Camerei;

  • propun încetarea calităţii de membru al unei comisii parlamentare;

  • prezintă amendamente la proiectele sau propunerile legislative.

Comisiile parlamentare sunt, ca şi birourile permanente, organe interne de lucru ale Camerelor71. În baza art. 64, alin. (4) din constituţie, fiecare Cameră îşi constituie comisii permanente, putându-şi constitui şi comisii de anchetă şi alte comisii speciale. Componenţa comisiilor trebuie să reflecte configuraţia politică a Camerelor (art. 61, alin. (5) din Constituţie precum şi art. 39, alin. (1) din RCD şi, respectiv, art. 41, alin. (1) din RS). Propunerile de membri ai comisiilor se fac de către grupurile parlamentare (în cazul Senatului, prin intermediul preşedinţilor acestor grupuri) şi se aprobă de plenul Camerei.

Pentru ca şedinţele comisiilor să aibă loc, este necesară prezenţa majorităţii membrilor care le compun. Hotărârile comisiilor se adoptă cu majoritatea voturilor membrilor prezenţi. Comisiile îşi aleg, la prima şedinţă, câte un preşedinte şi câte unul sau mai mulţi vicepreşedinţi şi secretari, care alcătuiesc împreună biroul comisiei.

Comisiile permanente ale Camerelor au fost prevăzute expres de regulamentele acestora. Astfel, Camera Deputaţilor îşi constituie, în baza art. 58 din RCD:


  1. Comisia pentru politică economică, reformă şi privatizare;

  2. Comisia pentru buget, finanţe şi bănci;

  3. Comisia pentru industrii şi servicii;

  4. Comisia pentru agricultură, silvicultură, industrie alimentară şi servicii specifice;

  5. Comisia pentru drepturile omului, culte şi problemele minorităţilor naţionale;

  6. Comisia pentru administraţie publică, amenajarea teritoriului şi echilibru ecologic;

  7. Comisia pentru muncă şi protecţie socială;

  8. Comisia pentru sănătate şi familie;

  9. Comisia pentru învăţământ, ştiinţă, tineret şi sport;

  10. Comisia pentru cultură, artă, mijloace de informare în masă;

  11. Comisia juridică, de disciplină şi imunităţi;

  12. Comisia pentru apărare, ordine publică şi siguranţă naţională;

  13. Comisia pentru politică externă;

  14. Comisia pentru cercetarea abuzurilor, corupţie şi pentru petiţii;

  15. Comisia pentru regulament;

  16. Comisia pentru tehnologia informaţiei şi comunicaţiilor.

Un deputat nu poate face parte decât dintr-o singură comisie, cu excepţia membrilor ultimelor două comisii din cele enumerate mai sus; aceştia pot face parte şi dintr-o altă comisie.

Comisiile permanente ale Senatului, prevăzute în art. 56 din RS, sunt următoarele:



  1. Comisia juridică, de numiri, disciplină, imunităţi şi validări;

  2. Comisia economică;

  3. Comisia pentru privatizare

  4. Comisia pentru buget, finanţe şi bănci;

  5. Comisia pentru agricultură, industrie alimentară şi silvicultură;

  6. Comisia pentru politică externă;

  7. Comisia pentru apărare, ordine publică şi siguranţă naţională;

  8. Comisia pentru drepturile omului şi minorităţi;

  9. Comisia pentru muncă şi protecţie socială;

  10. Comisia pentru învăţământ şi ştiinţă;

  11. Comisia pentru cultură, culte, arte şi mijloace de informare în masă;

  12. Comisia pentru administraţie publică şi organizarea teritoriului;

  13. Comisia pentru cercetarea abuzurilor şi petiţii;

  14. Comisia pentru sănătate, ecologie, tineret şi sport.

Comisiile permanente au următoarele atribuţii principale:

  • examinează proiecte şi propuneri legislative, în vederea elaborării rapoartelor sau avizelor;

  • solicită rapoarte, informaţii şi documente de la autorităţile publice;

  • efectuează anchete parlamentare, atunci când consideră necesar, şi prezintă rapoarte Biroului permanent;

  • controlează modul în care ministerele şi celelalte organe ale administraţiei publice îndeplinesc Programul de guvernare aprobat de Parlament, în domeniile lor specifice de activitate;

În cazul în care o comisie permanentă consideră că un proiect de lege sau o propunere legislativă ori un amendament la ace(a)sta este de competenţa sa, poate solicita Biroului permanent, ca proiectul sau propunerea să-i fie trimis(ă) spre avizare. În caz de refuz, va decide plenul Camerei. În mod similar se va proceda în cazul în care o comisie permanentă consideră că proiectul ori propunerea de lege sau amendamentul nu este de competenţa sa: comisia va solicita Biroului permanent trimiterea actului la comisia competentă, iar plenul va decide în caz de refuz. Comisia permanentă sesizată în fond (cu un proiect sau o propunere de lege) va stabili pentru celelalte comisii termenul în care trebuie să-i fie transmise avizele necesare. În raportul comisiei de fond se va face referinţă la avizele trimise de celelalte comisii care au examinat proiectul sau propunerea legislativă.

Orice comisie permanentă poate iniţia o anchetă, în limita competenţelor sale materiale, cu privire la activitatea unui minister sau a altei autorităţi publice. Comisia va face o cerere în acest sens, care va fi aprobată de plenul Camerei (în cazul Camerei Deputaţilor) şi, respectiv, de Biroul permanent al Senatului. Raportul de anchetă întocmit de comisie va fi dezbătut în plenul Camerei (cu aprobarea Biroului permanent în cazul Senatului), care va dispune cele de cuviinţă.

Camerele îşi pot constitui şi comisii speciale, pentru avizarea unor acte legislative complexe, pentru elaborarea unor propuneri legislative sau pentru alte scopuri, indicate în hotărârea de înfiinţare a comisiei.

Comisiile de anchetă sunt constituite la cererea unei treimi din numărul membrilor camerei. Ca şi comisiile speciale şi comisiile de mediere, comisiile de anchetă au un caracter temporar. Acestor comisii li se aplică în mod corespunzător dispoziţiile referitoare la comisiile permanente.

Comisiile de mediere sunt constituite în cazul în care Camera Deputaţilor şi Senatul adoptă un proiect de lege sau o propunere legislativă într-o redactare diferită de cea a celeilalte Camere. Comisiile de anchetă vor fi constituite din câte 7 membri ai fiecărei Camere, propuşi acesteia de către Biroul permanent.

Comisia de mediere va fi prezidată prin rotaţie, de un deputat şi un deputat, stabiliţi de comisie. Raportul comisiei va fi adoptat cu acordul majorităţii membrilor, iar în caz de egalitate va decide preşedintele.


b) funcţionarea Parlamentului
Parlamentul îşi desfăşoară activitatea în intervalul de timp dintre două alegeri generale consecutive. Această activitate nu este însă îndeplinită în mod continuu şi uniform, fiind caracterizată printr-un ritm şi o periodicitate proprii, definite prin legislatură, sesiune şi şedinţe.

Legislatura desemnează durata mandatului colectiv al Parlamentului şi – implicit – al fiecărei Camere72. Formularea art. 63, alin. (1) din Constituţie („Camera Deputaţilor şi Senatul sunt alese pentru un mandat de 4 ani“) nu trebuie să deruteze: termenul de legislatură vizează aspectul temporal, durata în timp a mandatului, iar noţiunea de mandat (al Parlamentului) priveşte raporturile stabilite între alegători şi aleşi, precum şi între aceştia din urmă şi autorităţile publice, cu alte cuvinte, drepturile şi obligaţiile parlamentarilor. În anumite state, legislatura are şi o anumită semnificaţie cronologică73. Sub impactul ideilor secolului XVIII şi al influenţei revoluţiei franceze – care la un moment dat a încercat înlocuirea calendarului şi a sărbătorilor creştine cu un calendar şi cu sărbători republicane – s-a utilizat, uneori, în statele moderne un sistem de datare similar celui din antichitatea greacă sau romană, raportat la periodicitatea constituirii autorităţilor publice.


În Grecia antică, alături de numărarea anilor în raport de jocurile olimpice (sistem utilizat cu precădere doar în temple) era în uz un sistem local, pentru fiecare cetate, în care anii erau desemnaţi după numele magistratului (rege sau arhonte eponim) având funcţia supremă în comunitate. În Roma antică, erau utilizate în acest sens numele consulilor, şi ulterior, ale împăraţilor.
Legislatura normală este de 4 ani (art. 63, alin. (1)). Prin lege organică se poate hotărî asupra prelungirii mandatului Parlamentului, în caz de război sau de catastrofă. În afară de aceasta, este de observat că în practică, rareori legislatura este exact de 4 ani, întrucât alegerile parlamentare generale pot fi desfăşurate şi ulterior expirării mandatului, art. 63, alin. (2) stabilind, în acest sens, un termen limită de 3 luni.

Sesiunea este forma de desfăşurare a activităţii Parlamentului pe parcursul unui an calendaristic. Sesiunile sunt ordinare şi extraordinare (art. 66). Parlamentul se întruneşte de două ori pe an în sesiune ordinară. Prima sesiune începe în luna februarie, şi nu poate depăşi sfârşitul lunii iunie, iar a doua începe în luna septembrie şi nu poate depăşi sfârşitul lunii decembrie (art. 66, alin. (1)). Sesiunile extraordinare au loc la cererea Preşedintelui României, a biroului permanent al fiecărei Camere sau a cel puţin o treime din numărul deputaţilor sau al senatorilor (art. 66, alin. (2). Convocarea se face de către preşedintele fiecărei Camere (aliniatul final al aceluiaşi articol). Se poate observa că durata sesiunilor ordinare este de cel mult 9 luni pe an. Deşi teoretic durata sesiunilor ar putea fi redusă – fără a încălca legea fundamentală – la câteva săptămâni74, în practică durata anuală a sesiunilor Parlamentului a fost de aproximativ 8 luni în fiecare an de după adoptarea Constituţiei.

Şedinţa reprezintă o formă de desfăşurare a activităţii Parlamentului. Şedinţele Parlamentului se pot desfăşura în plen, în comisii sau în cadrul grupurilor parlamentare. Şedinţele în plen sunt publice, însă Camerele pot hotărî ca anumite şedinţe să fie secrete (art. 68). În cursul şedinţei are loc dezbaterea asupra problemelor de pe ordinea de zi a Camerei (sau, eventual, de pe ordinea de zi a şedinţei comune a Camerelor).

Camerele se întrunesc în şedinţe comune în următoarele împrejurări, prevăzute de art. 65 al legii fundamentale:

- primirea mesajului Preşedintelui României;

- aprobarea bugetului de stat şi a bugetului asigurărilor sociale de stat;

- declararea mobilizării totale sau parţiale;

- declararea stării de război;

- suspendarea sau încetarea ostilităţilor militare;

- aprobarea strategiei naţionale de apărare a ţării;

- examinarea rapoartelor Consiliului Suprem de Apărare a Ţării;

- numirea, la propunerea Preşedintelui României, a directorilor serviciilor de informaţii şi exercitarea controlului asupra activităţii acestor servicii;

- numirea Avocatului Poporului;

- stabilirea statutului deputaţilor şi al senatorilor, stabilirea indemnizaţiei şi a celorlalte drepturi ale acestora;

-îndeplinirea altor atribuţii care, potrivit Constituţiei sau regulamentului, se exercită în şedinţă comună.

§ 2. Statutul parlamentarilor


Mandatul parlamentar
Deşi în dreptul public modern au fost preluate şi adaptate din dreptul privat anumite instituţii juridice (precum contractul sau mandatul) se cuvine făcută o distincţie între mandatul de drept civil şi mandatul parlamentar. Mandatul civil75 apare prin voinţa părţilor, pe când în cazul mandatului parlamentar rolul voinţei părţilor este redus la desemnarea mandatarului, conţinutul raportului juridic dintre electori şi reprezentant fiind predeterminat de Constituţie şi lege. Mandantul poate - într-un raport juridic civil – să modifice ulterior însărcinarea dată mandatarului, fapt imposibil în mandatul de drept public, cu excepţia cazului unui mandat imperativ. Mandatarul poate fi revocat într-un raport civil, nu însă în cazul mandatului parlamentar.

Mandatul parlamentar poate fi definit ca o funcţie publică cu care titularul este învestit prin alegeri, drepturile şi obligaţiile acestuia fiind stabilite prin lege76. Constituţia României prevede caracterul reprezentativ al mandatului parlamentar, stabilind că “[î]n exercitarea mandatului, deputaţii şi senatorii sunt în serviciul poporului” (art. 69, alin. (1)). În consecinţă, deşi parlamentarii au fost aleşi într-o anumită circumscripţie electorală iar discursul lor electoral s-a adresat în bună măsură locuitorilor unor comunităţi locale determinate, ei vor acţiona în Camerele în care au fost aleşi ca reprezentanţi ai întregii naţiuni şi vor acorda prioritate intereselor generale şi nu celor regionale sau locale, fiind de altfel sustraşi oricăror constrângeri sau determinări în acest sens. Evident, parlamentarii vor avea un interes de ordin electoral uşor de înţeles în a se manifesta ca reprezentanţi ai intereselor comunităţilor locale din circumscripţia în care au fost aleşi. Însă cei reprezentaţi nu vor avea la dispoziţie altă modalitate de a-şi manifesta dezaprobarea în privinţa modului de exercitare a mandatului de către un parlamentar ales de ei, decât prin refuzul de a-l vota (mai exact de a vota lista pe care acesta se află) la viitoarele alegeri generale. Orice angajament sau promisiune a unui parlamentar făcută alegătorilor săi – chiar şi în campania electorală – este lipsit(ă) de efect în privinţa libertăţii sale de a-şi exercita mandatul în modul pe care-l consideră adecvat reprezentării intereselor generale ale naţiunii. Art. 69, alin. (2) stabileşte în acest sens, că “[o]rice mandat imperativ este nul”. Mandatul imperativ implică posibilitatea ca alegătorii dintr-o circumscripţie electorală să transmită indicaţii reprezentantului lor în privinţa modului de exercitare a mandatului, inclusiv în privinţa votului ce urmează a fi dat în adoptarea unor legi sau hotărâri ale adunării în care acesta a fost ales. Reprezentantul poate revocat în cazul nerespectării acestor indicaţii sau al încălcării promisiunilor electorale. Deşi la prima vedere mandatul imperativ pare a fi un mijloc eficient de a determina pe parlamentari să-şi respecte angajamentele preelectorale şi să ţină cont de opinia celor pe care-i reprezintă, în realitate – fapt ce a putut fi constatat în statele comuniste, care au aplicat acest sistem – se ajunge la un control şi chiar la o subordonare a parlamentarilor de către guvernanţi.

Din cele expuse mai sus, în privinţa mandatului parlamentar reglementat de legea noastră fundamentală, putem conchide:


  • mandatul are un caracter reprezentativ;

  • se naşte în baza alegerilor;

  • este caracterizat prin independenţa şi irevocabilitatea mandanţilor.

Trebuie făcută distincţia între mandatul colectiv al Parlamentului (şi al camerelor acestuia), pe de o parte, şi mandatul individual al senatorilor şi deputaţilor pe de altă parte. Diferenţa rezidă nu numai în drepturile şi obligaţiile care decurg din fiecare din cele două forme ale mandatului – evident, drepturile unui parlamentar vor fi diferite de prerogativele Camerei din care face parte acesta – ci şi în durata mandatului.
Durata mandatului
Constituţia stabileşte în art. 63, alin. (1) că durata mandatului Camerelor Parlamentului este de 4 ani. Această durată poate fi prelungită, prin lege organică, în caz de război sau de catastrofă. Alegerile pentru viitoarele Camere trebuie să aibă loc în decurs de trei luni de la expirarea mandatului (art. 63, alin. (2)). În aceste condiţii, durata mandatului va fi, în practică, mai mare decât cea de 4 ani, stabilită în aliniatul (1). Parlamentul nou ales se va întruni, în termen de 20 de zile de la alegeri, la convocarea Preşedintelui României (art. 63, alin. (3)). Mandatul Camerelor se prelungeşte până la întrunirea legală a noului Parlament (alin. (4) al aceluiaşi articol). Raţiunea prelungirii rezidă în preocuparea de a asigura , în situaţii care pot deveni critice (mai ales în caz de alternanţă la guvernare), continuitatea activităţii parlamentare. În perioada în care mandatul Parlamentului este prelungit, nu poate fi revizuită Constituţia şi nu pot fi adoptate, modificate sau abrogate legi organice (art. 63, alin. (4), fraza a 2-a. Se poate deduce de aici, că în această perioadă, nu este permisă nici adoptarea unor legi de aprobare – sau de respingere – a unor ordonanţe de urgenţă în care sunt cuprinse dispoziţii reglementând domenii din cele rezervate legii organice. Evident, este vorba de ordonanţe adoptate anterior expirării mandatului77, dar chiar şi în acest caz, capacitatea Parlamentului de a controla activitatea Guvernului este restrânsă considerabil78. Proiectele de legi şi propunerile legislative înscrise pe ordinea de zi a Parlamentului precedent îşi continuă procedura în noul Parlament (art. 63, alin. (5)).

Mandatul Parlamentului mai poate expira şi înainte de termen, în cazul dizolvării sale, în baza dispoziţiilor art. 90. Preşedintele României poate dizolva Parlamentul, după consultarea preşedinţilor celor două Camere, în cazul în care Parlamentul nu a acordat votul de încredere Guvernului în termen de 60 de zile de la prima solicitare, şi numai după respingerea a cel puţin două cereri de învestitură.



Mandatul deputaţilor şi al senatorilor are în principiu aceeaşi durată cu cea a mandatului colectiv al Camerelor. Mandatul individual începe de la data alegerii, însă sub condiţia validării şi a depunerii jurământului (art. 70, alin. (1))79. Mandatul încetează odată cu încetarea mandatului Camerelor: la data întrunirii legale a Camerelor nou alese. Mandatul deputaţilor şi al senatorilor mai poate înceta înainte de această dată, în caz de demisie, de incompatibilitate, de pierdere a drepturilor electorale sau de deces (art. 60, alin. (2)).
Drepturile şi îndatoririle parlamentarilor
Sediul materiei îl reprezintă dispoziţiile cuprinse în Titlul II, Cap. I din legea noastră fundamentală, precum şi cele ale Legii nr. 96 / 21 aprilie 2006 privind statutul deputaţilor şi senatoruilor80. Drepturile deputaţilor şi senatorilor pot fi exercitate individual sau colectiv. Dintre drepturile ce pot fi exercitate individual menţionăm:

  • dreptul de a participa la lucrările Camerei;

  • dreptul de a lua cuvântul în cursul dezbaterilor;

  • dreptul de a propune ca votul asupra chestiunilor dezbătute să fie deschis sau secret;

  • dreptul de a vota asupra chestiunilor supuse dezbaterii;

  • dreptul de a face propuneri legislative;

  • dreptul de a formula amendamente la proiecte sau propuneri legislative;

  • dreptul de a face interpelări;

  • dreptul de a cere, prin intermediul preşedintelui camerei sau al comisiei parlamentare, date, informaţii sau documente din partea autorităţilor publice;

  • dreptul de a face parte dintr-o comisie parlamentară şi de a participa la lucrările acesteia;

  • dreptul de a face parte din alte structuri interne ale Parlamentului sau ale Camerei;

Dintre drepturile care se pot exercita doar în colectiv de către parlamentari, menţionăm:

  • dreptul de a iniţia revizuirea Constituţiei (un sfert din numărul deputaţilor sau al senatorilor, în condiţiile art. 150, alin. (1));

  • dreptul de a iniţia o moţiune de cenzură (un sfert din numărul deputaţilor şi al senatorilor, în condiţiile art. 113);

  • dreptul de a cere suspendarea Preşedintelui României (o treime din numărul deputaţilor şi al senatorilor, în condiţiile art. 95, alin. (2));

  • dreptul de a sesiza Curtea Constituţională (un sfert din numărul deputaţilor sau al senatorilor, în condiţiile art. 146, lit. a) şi b))

  • dreptul de a propune un candidat pentru funcţia de preşedinte al Camerei (împreună cu ceilalţi membri ai grupului său parlamentar);

Parlamentarii au – pe lângă îndatorirea general, prevăzută de art. 1, alin. (5), de respectare a Constituţiei şi a legilor ţării – obligaţia de a se conforma dispoziţiilor regulamentelor Parlamentului şi de a respecta ordinea şi solemnitatea şedinţelor.
Protecţia mandatului parlamentar
Protecţia mandatului parlamentar se realizează prin incompatibilităţi, prin imunitate, indemnităţi precum şi prin regim disciplinar propriu.

Incompatibilităţile sunt reglementate de art. 71 al Constituţiei. Raţiunea incompatibilităţilor rezidă în preocuparea de a nu pune un parlamentar într-o postură ce i-ar afecta independenţa, inclusiv – sau mai ales – faţă de puterea executivă Nici un parlamentar nu poate fi concomitent deputat şi senator (art. 72, alin. (1)). Aliniatul al doilea al aceluiaşi articol stabileşte incompatibilitatea între mandatul de parlamentar şi orice funcţie publică implicând exerciţiul autorităţii în stat, cu excepţia celei de membru al Guvernului. Alte incompatibilităţi pot fi stabilite prin lege organică (art. 71, alin. (3)). Legea privind statutul deputaţilor şi al senatorilor mai prevede incompatibilitatea cu calitatea de preşedinte, vicepreşedinte, director general, director, administrator, membru al consiliului de administraţie sau cenzor la societăţi comerciale, inclusiv la bănci ori la alte instituţii de credit, la societăţi de asigurare şi la cele financiare, precum şi în instituţii publice, cu calitatea de preşedinte sau secretar al adunărilor generale ale acţionarilor sau asociaţilor la societăţile comerciale prevăzute anterior, de reprezentant al statului în adunările generale ale societăţilor comerciale menţionate, manager sau membru al consiliilor de administraţie ale regiilor autonome, companiilor şi societăţilor naţionale, cu calitatea de comerciant persoană fizică, precum şi cea de membru al unui grup de interes economic, definit conform legii (art. 15 din lege). De asemenea, funcţia de deputat sau de senator mai este incompatibilă cu cu funcţiile şi activităţile persoanelor care conform statutului lor nu pot face parte din partide politice,81 cu calitatea de membru cu drepturi depline în Parlamentul European, precum şi cu orice funcţie publică încredinţată de un stat străin, exceptând acele funcţii prevăzute în acordurile şi convenţiile la care România este parte (art. 16 din aceeaşi lege).
Imunitatea este reglementată de dispoziţiile art. 72. Raţiunea acesteiaa constă în necesitatea de a proteja pe parlamentari împotriva abuzurilor, ingerinţelor, tracasărilor sau şicanelor din partea autorităţilor executive sau chiar a celor judecătoreşti. Este vorba, şi în acest caz, de asigurarea independenţei deputaţilor şi senatorilor.

Se poate distinge imunitatea propriu zisă (=iresponsabilitate) de imunitatea de procedură (=inviolabilitate). În baza primei forme a imunităţii (prevăzută în alin. (1) al art. 72), parlamentarul nu poate fi tras la răspundere pentru opiniile exprimate în exercitarea mandatului şi pentru votul său. Imunitatea vizează fapta, şi nu este limitată în timp. Parlamentarul nu poate fi tras la răspundere nici după expirarea mandatului său. Inviolabilitatea este reglementată în alin. (2) şi (3) ale art. 72, şi vizează procedura tragerii la răspundere a unui parlamentar pentru fapte penale, altele decât cele care ar intra sub incidenţa alin. (1). Art. 72, alin. (2) stabileşte că „deputaţii sau senatorii pot fi urmăriţi sau trimişi în judecată pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile exprimate în exercitarea mandatului, dar nu pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţifără încuviinţarea Camerei din care fac parte, după ascultarea lor”. Competentă în privinţa judecăţii va fi Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie, iar în privinţa urmăririi şi a trimiterii în judecată, competenţa va reveni Parchetului de pe lângă această Curte (alin. (2), frazele 2 şi 3). Imunitatea nu afectează în acest caz răspunderea penală, ci implică doar îndeplinirea unei condiţii procedurale prealabile luării anumitor măsuri procesuale, cum ar fi reţinerea, arestarea, percheziţionarea. Condiţia constă în obţinerea încuviinţării Camerei. După expirarea mandatului, măsurile procesuale menţionate pot fi adoptate de către organele de urmărire penală fără nici un fel de restricţie.

Prin derogare de la dispoziţiile art. 72, alin. (2), în alineatul final al aceluiaşi articol se stabilesc condiţii distincte privind tragerea la răspundere a unui parlamentar în caz de infracţiune flagrantă. Într-o asemenea împrejurare, deputatul sau senatorul poate fi reţinut şi supus percheziţiei. Ministrul Justiţiei va informa pe preşedintele Camerei asupra reţinerii şi percheziţiei. Camera sesizată poate dispune revocarea neîntârziată a acestor măsuri, în cazul în care constată lipsa de temei a acestora.

Deputaţii şi senatorii primesc o îndemnizaţie lunară, al cărei cuantum este stabilit prin lege. În afară de aceasta ei mai beneficiază de alte drepturi: diurna, pe durata prezenţei la lucrările în plen sau în comisii, cazare gratuită pentru cei care nu domiciliază în Bucureşti, gratuitatea transportului etc.

Deputaţii şi senatorii mai beneficiază de un regim disciplinar propriu, stabilit de regulamentele Parlamentului. Sancţiunile disciplinare (, avertismentul, chemarea la ordine, retragerea cuvântului, eliminarea din sale de şedinţă, interzicerea participării la lucrările Camerei pe o anumită perioadă – 15 de zile pentru deputaţi şi, respectiv 30 zile pentru senatori – şi, doar în cazul deputaţilor, excluderea temporară) vor fi aplicate doar de cameră sau de preşedintele acesteia, fapt care exclude posibilitatea ingerinţelor altei autorităţi sub pretextul asigurării disciplinei.





§ 3 Funcţiile Parlamentului
§ 3. 1. Clasificarea funcţiilor
Principala funcţie a Parlamentului – decurgând din principiul separaţiei puterilor în stat – este funcţia legislativă. Principalul rol al Parlamentului într-un stat democratic rezidă în adoptarea unor acte normative având forţă juridică supremă. Evident, activitatea Parlamentului nu se reduce la îndeplinirea acestei funcţii. Puterea legislativă ar fi lipsită de o parte considerabilă din prestigiul şi autoritatea sa, în cazul în care nu ar avea posibilitatea de a exercita un anumit control asupra puterilor cărora le revine rolul de a aplica dispoziţiile legii. Dat fiind faptul că echilibrul şi controlul reciproc al puterilor constituie o exigenţă esenţială a realizării unei separaţii efective şi funcţionale a puterilor în stat, Parlamentul va exercita în mod inevitabil şi o anumită funcţie de control. Totodată, în calitate de reprezentanţă naţională, Parlamentul îşi manifestă voinţa la luarea unor decizii importante în stat, atât pe planul politicii interne cât şi pe plan extern. Atribuţiile, în îndeplinirea cărora Parlamentul ia aceste decizii ori participă la luarea lor, nu se exercită doar prin adoptarea unor legi. Putem vorbi, în acest sens, şi de o funcţie guvernamentală a Parlamentului. În literatura juridică nu există un punct de vedere unitar asupra identificării funcţiilor Parlamentului. Unii autori nu tratează problema82 iar în alte lucrări, principiile sunt formulate sau delimitate în mod diferit83. În cele ce urmează, am preluat concepţia expusă în cursul unei autoare ieşene84.
§ 3.2. Funcţia legislativă
Cea mai importantă funcţie a Parlamentului este funcţia legislativă. Conform dispoziţiilor art. 60, alin. (1) din Constituţie, Parlamentul este unica autoritate legiuitoare. Acest fapt nu împiedică participarea la adoptarea legilor a unor alte autorităţi sau persoane (Guvernul, Preşedintele României sau cetăţenii), în etapa iniţiativei legislative sau a promulgării legilor. Constituţia mai prevede şi posibilitatea delegării legislative sau a adoptării unor ordonanţe de urgenţă (în absenţa unei legi de abilitare), dar în ambele cazuri, adoptarea de către Guvern unor acte normative cu putere de lege se desfăşoară sub controlul Parlamentului.

Având forţă juridică supremă în ierarhia actelor normative, legea este adoptată de Parlament printr-o procedură specială, prevăzută în Constituţie (art. 73-79) şi detailată în regulamentele Parlamentului. Adoptarea legilor va fi descrisă pe larg în secţiunea a patra a acestui capitol, consacrată actelor Parlamentului.


§ 3.3. Funcţia de control
Funcţia de control a Parlamentului este un corolar al principiului separaţiei puterilor. Parlamentul controlează activitatea celorlalte autorităţi publice, după cum activitatea Parlamentului este supusă unui control sau anumitor modalităţi de influenţare din partea altor organe (Curtea Constituţională, Preşedintele României sau Guvernul).

Parlamentul controlează Guvernul prin următoarele mijloace:



  • prin acordarea votului de încredere. Conform dispoziţiilor art. 103, alin. (3), Parlamentul aprobă lista Guvernului şi programul de guvernare;

  • prin moţiune de cenzură. Parlamentul poate demite Guvernul (art. 110, alin. (2) coroborat cu art. 113-114). Moţiunea de cenzură este iniţiată de un sfert din numărul deputaţilor şi al senatorilor, şi adoptarea ei – cu votul majorităţii deputaţilor şi al senatorilor atrage după sine încetarea mandatului Guvernului. În afara cazului în care Guvernul îşi asumă răspunderea asupra unui proiect de lege, a unui program sau a unei declaraţii de politică general (în condiţiile art. 113), parlamentarii care au iniţiat o moţiune de cenzură nu mai pot semna pentru o nouă moţiune de cenzură, în aceeaşi sesiune. Moţiunea de cenzură este un mijloc extrem de control parlamentar, ducând, după cum s-a precizat, “nu la îndreptarea erorii, ci la eliminarea autorului ei”;

  • prin informare, în condiţiile art. 111. Camerele Parlamentului precum şi comisiile parlamentare pot solicita autorităţilor publice orice informaţii sau documente pe care le consideră necesare în activitatea lor. Informaţiile sau documentele vor fi solicitate prin preşedinţii Camerelor sau, respectiv, ai comisiilor;

  • prin întrebări şi interpelări, în condiţiile art. 112. Guvernul şi membrii acestuia sunt obligaţi să răspundă întrebărilor şi interpelărilor formulate de deputaţi sau senatori. Camerele pot adopta o moţiune asupra problemei ce a format obiectul interpelării;

  • prin adoptarea unei legi de abilitare şi prin aprobarea ordonanţelor, în condiţiile art. 115. Emiterea de către Guvern a unor acte cu putere de lege se face sub control parlamentar85;

  • prin cererea de începere a urmăririi penale împotriva membrilor Guvernului, pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor, în condiţiile art. 109, alin. (2). Procedura prin care Parlamentul (şi Preşedintele României) poate cere începerea urmăririi penale împotriva unor membrii ai Guvernului este prevăzută în detaliu în Legea nr. 115/1999 privind răspunderea ministerială;

  • prin comisiile parlamentare. Comisiile permanente ale Camerelor Parlamentului pot iniţia anchete, cu acordul Camerei sau în cazul Senatului) al Biroului permanent. Camerele pot hotărî şi constituirea unor comisii de anchetă speciale. Obiectul anchetei îl poate constitui şi activitatea Guvernului sau a altor autorităţi executive.

Parlamentul exercită şi un anumit control asupra activităţii Preşedintelui României, fapt care reiese din următoarele împrejurări:

  • din stipularea obligaţiei, pentru Preşedintele României, de a încunoştinţa sau a consulta Parlamentul sau de a cere aprobarea acestuia cu ocazia exercitării anumitor atribuţii. Astfel preşedintele va consulta Parlamentul înainte de a cere poporului să se pronunţe prin referendum asupra unor probleme de interes naţional (art. 90 din Constituţie)86. Mobilizarea general sau parţială a armatei este dispusă de Preşedinte cu aprobarea prealabilă a Parlamentului (art. 92, alin. (2)), iar măsurile adoptate de şeful statului în vederea respingerii unei agresiuni armate împotriva României se aduc la cunoştinţa Parlamentului prin mesaj prezidenţial (art. 92, alin. (3));

  • din modul de reglementare, în art. 95, a suspendării Preşedintelui României. Suspendarea se dispune cu majoritate de voturi a membrilor celor două Camere ale Parlamentului, reunite în şedinţă comună, cu avizul Curţii Constituţionale, la cererea unei treimi din numărul total al deputaţilor şi al senatorilor;

  • din posibilitatea, prevăzută de art. 96, alin. (1), de a hotărî punerea sub acuzare a Preşedintelui pentru înaltă trădare.

§ 3.4. Funcţia guvernamentală


Funcţia guvernamentală implică determinarea politicii externe, asigurarea echilibrului financiar precum şi numirea, desemnarea, alegerea sau avizarea unor persoane în vederea exercitării unor funcţii sau demnităţi publice87. Funcţia guvernamentală este îndeplinită de Parlament prin exercitarea următoarelor atribuţii:

  • acordarea votului de încredere listei Guvernului şi programului de guvernare propus de acesta, conform art. 103, alin. (3). Votul de încredere reprezintă şi o modalitate de control asupra executivului, dar constituie în esenţă o decizie de ordin politic adoptată de reprezentanţa naţională;

  • moţiunea de cenzură, în condiţiile art. 113 şi 114. Decizia de demitere a Guvernului este de asemenea o decizie de ordin politic, iar caracterul de control al acesteia nu-i epuizează conţinutul. Guvernul poate fi demis şi în împrejurări din care nu reiese o culpă a acestuia, exclusiv în urma faptului că Parlamentul şi-a pierdut încrederea în capacitatea acelui Guvern de a-şi realiza programul de guvernare;

  • numirea în anumite funcţii sau demnităţi publice. 6 din cei nouă judecători ai Curţii Constituţionale sunt numiţi de Camerele Parlamentului (art. 142, alin. (2)); cei 15 membri ai Consiliului Superior al Magistraturii sunt numiţi, de asemenea de Parlament (art. 132, alin. (1)), ca şi membrii Curţii de Conturi (art. 140, alin. (4)) sau directorul Serviciului Român de Informaţii (art. 65, alin. (2), lit. h));

  • ratificarea tratatelor internaţionale, în condiţiile art. 91, alin. (1);

  • adoptarea legilor bugetului de stat şi a bugetului asigurărilor sociale de stat (art. 138).

§ 4 Actele Parlamentului


§ 4.1. Legile


Yüklə 0,68 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   14




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin