Originile creştinismului

Pentru primii creştini, deschiderea către păgâni nu era, poate, un inconvenient în sine, date fiind propovăduirea şi practica lui Iisus faţă de străini. Problema era de a şti cum şi în ce condiţii putea avea ea loc, fără riscul de a frânge unitatea comunităţii. Noul Testament mărturiseşte diversitatea poziţiilor care au guvernat începuturile creştinismului1. Una dintre problemele majore era luatul mesei în comun, după cum o dovedeşte convertirea lui Corneliu. Această povestire ne oferă soluţia care a avut în cele din urmă câştig de cauză, sub oblăduirea lui Petru: prezenţa Duhului şi apa botezului vor fi de acum înainte singurele principii ale unităţii. „Cheamă să vină Petru”, îi spune îngerul lui Corneliu. Putea Petru să vină? Ca iudeu, nu putea decât să refuze hrana necurată, la masa unora necuraţi; ca baptismal de origine, refuza să ucidă şi să mănânce animale. Dar în faţa vădirii Duhului, se putea el pune de-a curmezişul?

O etapă crucială în Faptele Apostolilor Importanţa acestei povestiri în cartea Faptele Apostolilor se măsoară în primul rând prin dimensiunea excepţională a episodului: mai mult de un capitol. Dacă la aceasta adăugăm povestea botezării famenului etiopian, care îl pregăteşte, povestea chemării lui Pavel ca apostol al păgânilor, apoi întemeierea Bisericii din Antiohia, care îi urmează şi în care grecii sunt evanghelizaţi, realizăm că ne aflăm aici la una dintre cotiturile esenţiale ale operei lui Luca: drumul spre Roma este deschis. Adunarea de la Ierusalim din capitolul 15 va fi apoteoza acestei deschideri către păgâni.

Faptul că Petru şi nu Pavel, a cărui convertire tocmai fusese povestită, ajunge să facă pasul hotărâtor este semnificativ: deschiderea către păgâni nu este nici o devianţă, nici un fapt marginal; ea vine din partea primilor martori ai Celui înviat, care se lasă călăuziţi de Duhul Sfânt.

Frangois Brossier temă, R. E. Browh, Antioche et Rome, Le Cerf, Paris, h tţ pp.

Petru la Roma în unanimitate, tradiţia relatează că Petru a murit martir la Roma, în timpul principatului lui Nero. Dar de îndată ce căutăm să precizăm împrejurările venirii sale în oraşul imperial, nu ne alegem decât cu ipoteze.

Începutul Faptelor Apostolilor este în principal închinat lui Petru, în vreme ce a doua parte, mai lungă, se referă la Pavel. Povestirea eliberării miraculoase a lui Petru la Ierusalim se încheie într-un mod laconic: „Şi ieşind, s-a dus în alt loc” (FA 12, 17). Bizuindu-se pe tradiţia tardivă a celor douăzeci şi cinci de ani de apostolat al lui Petru la Roma, câţiva autori au dedus că atunci ar fi plecat spre Urbs. Ipoteză destul de puţin verosimilă, căci îl regăsim la Ierusalim câţiva ani mai târziu, pentru adunarea apostolilor care avea să recunoască neatârnarea faţă de circum-cizie şi de Lege a paginilor convertiţi (FA 15, 7 şi urm.). Nu va mai fi vorba despre Petru în Faptele Apostolilor.

Tăcerea Epistolelor Potrivit Epistolei lui Pavel către Galateni, Petru s-a dus la Antiohia. Acceptând într-o primă fază să împartă masa cu păgânii convertiţi, a refuzat să o mai facă la venirea unor oameni din cercul lui Iacov (Ga 2,12 şi urm.). Cunoaştem continuarea, violentul protest al lui Pavel, pe bună dreptate îngrijorat să vadă dezbinarea sălăşluindu-se în Biserică şi preocupat să menţină îndreptarea prin credinţă. Epistola către Galateni nu ne precizează ce a făcut Petru în urma acestei dispute. După toate aparenţele, a rămas destul de multă vreme unde era. Evanghelia după Matei, scrisă mai târziu la Antiohia, sau măcar în Siria, mărturiseşte despre importanţa excepţională pe care această obşte o acorda figurii lui Petru1. La Corint se va alcătui un partid al lui Chefa (1 Co 1, 12): asemenea lui Apollo, va fi vizitat Petru comunitatea după evanghelizarea ei de către Pavel? Dionisie din Corint susţine că ar fi făcut-o (după Eusebiu, Istoria bisericească I, 25, 8), dar am putea presupune mai simplu că unii creştini de origine iudaică se revendicau de la Chefa în contrast cu creştinii elenizaţi care li se păreau că adoptă atitudini prea hazardate: „Toate îmi 1. Vezi Le monde de la Bible, nr. 28, martie-aprilie 1983, pp. 4-48: „L’Eglise d’Antioche” (de E. Cothenet).

Sunt îngăduite!”, potrivit sloganului dezbătut de Pavel în întâia sa Epistolă către Corinteni (6, 12).

Începutul Epistolei Întâi a lui Petru enumera cinci provincii din Asia Mică. Nu putem deduce de aici decât că Petru ar fi fondat sau vizitat el însuşi aceste diverse ţinuturi. Această circulară aduce îmbărbătare unor creştini care trăiesc izolaţi în lumea păgână şi nu mărturiseşte despre o cunoaştere concretă a destinatarilor ei.

Epistola lui Pavel către Romani nu face niciodată referire la Petru. Dat fiind că Pavel îşi ia atâtea precauţii, adresându-se unei comunităţi neîntemeiate de el însuşi, ar fi trebuit să-l menţioneze pe Petru dacă acesta şi-ar fi exercitat slujirea în Oraş. Datarea epistolei este certă: iarna lui 57/58. De altfel, povestirea din Fapte despre captivitatea lui Pavel la Roma (FA 28), databilă în 6l-63, nu face aluzie la Petru. Trebuie să tragem concluzia că Petru nu a ajuns în acest oraş decât cu puţin înainte de persecuţia lui Nero (vara anului 64).

Persecuţia neroniană Potrivit tezei celei mai încetăţenite astăzi, Petru ar fi fost martirizat în timpul prigoanei lui Nero (toamna lui 64). Tacit (Anale XV, 4) ne furnizează cea mai sfâşietoare istorisire a ei. El atestă în acelaşi timp numărul mare de creştini puşi sub acuzare (ingens multitudo) şi ferocitatea reprimării: denunţaţi ca incendiatori, credincioşii sunt condamnaţi, cu o cruzime perversă, să ardă de vii.

Cea mai mare parte a mărturiilor vechi situează martiriul lui Petru la sfârşitul domniei lui Nero. Astfel se facă că Sfântul Ieronim, raportându-se la Cronica lui Eusebiu, plasează evenimentul în al treilea an al celei de-a 2l-a olimpiade, adică între calendele lui iulie şi sfârşitul lui iunie 68, al paisprezecelea şi ultimul an al domniei lui Nero. Acest an, împăratul megaloman l-a petrecut aproape în întregime în Grecia, unde a pus să-l fie aclamate înzestrările de histrion. Administrarea Romei a fost încredinţată unor triumviri, Sabinus, Tigellinus şi Helius Caesarianus (Dio Cassius 63,12,19), ceea ce se potriveşte cu indicaţia lui Clement Romanul, potrivit căreia Petru a compărut în faţa guvernatorilor (I Clem. V, 7).

Cât priveşte data de 29 iunie, ea este, evident, una liturgică. Cea mai veche menţiune a ei se găseşte în Liberpontificalis: „A treia din calendele lui iulie, comemorarea lui Petru la Catacumbas, a lui Pavel pe calea Ostia, sub consulatul lui Tuscus şi Bassus” (adică în 258). După toate aparenţele, această dată corespunde strămutării moaştelor Sfântului Petru, adăpostite în Catacombele de pe Via Appia, unde mai târziu va fi înălţată bazilica Sfântul Sebastian. S-au găsit aici o serie de inscripţii invocând protecţia celor doi apostoli şi făcând referire la refrigerium, adică la mese de pomenire organizate la locul mormântului martirilor1. Unul dintre Vezi A. Hamman, Vie liturgique et vie sociale, Descl6e, Paris, 1968, ţ*Ml aceste graffiti este datat în anul 260. După pacea constantiniană, moaştele au fost aduse în apropierea circului de pe colina Vatican, chiar acolo unde, încă din secolul al I-lea, fusese înălţat „trofeul” despre care vorbeşte preotul Gaius.

Date ale tradiţiei despre martiriul lui Petru în prima Epistolă a lui Petru, scrisă din Roma (5, 13), apostolul se prezintă ca „martor (martus) al patimilor lui Hristos şi părtaş al slavei ce va să se descopere” (5, 1). Dacă, aşa cum este şi probabil, epistola a fost scrisă de un discipol la circa zece ani după moartea lui Petru, acest pasaj ne oferă o atestare asupra morţii lui încărcate de slavă, chiar dacă termenul martus nu avea încă sensul lui specific de martir. În Evanghelia a patra percepem un alt ecou al morţii lui Petru. După ce îl întreabă pe Simon Petru dacă îl iubeşte, Iisus îi încredinţează turma sa, apoi adaugă: „când vei îmbătrâni, vei întinde mâinile tale şi altul te va încinge şi te va duce unde nu voieşti” (In 21, 18). Evanghelistul însuşi ne oferă tâlcul acestei prevestiri enigmatice: „Iar aceasta a zis-o însemnând cu ce fel de moarte va preaslăvi pe Dumnezeu [semainon poio thanato doxazei ton theon]”. Această turnură nu se mai regăseşte decât de două ori, în legătură cu răstignirea lui Iisus (In 12, 3; 18, 32). Martiriul lui Petru este, prin urmare, aşezat în prelungirea lui Iisus; cel care, într-o primă etapă, nu era în stare să-şi urmeze învăţătorul (In 13, 36-38), va şti într-o zi să meargă până la capătul iubirii sale.

Scriindu-le corintenilor către anul 95, Clement Romanul îi reuneşte într-o aceeaşi amintire pe cei-doi apostoli martiri: „Petru [.] din pricina unei pizme nedrepte, a îndurat atâtea patimi [.] şi [.] după ce a depus astfel mărturie, s-a dus să odihnească în slava ce i se preacuvenea. Din pricina pizmei şi vrajbei, Pavel a arătat preţul hărăzit stăruinţei” 1 (5, 4-5). Despre ce pizmă este vorba? Ghicim disensiunile din sânul unei comunităţi în care slabi şi puternici se îngăduiau greu unii pe alţii (cf. Rm 14). Povestea este prezentă aici spre a ne arăta că, în orice perioadă de prigoană violentă, există oameni slabi care, pentru a scăpa de condamnare, nu se dau în lături de la delaţiuni.

Povestiri legendare Un alt ecou al martiriului lui Petru ne este furnizat într-un apocrif iudeo-creştin de la începutul secolului al I-lea, Urcarea la cer a lui Isaia (IV, l-3). Împăratul prigonitor, denunţat ca matricid (aluzia la Nero este evidentă), este socotit întruparea Antihristului.

1. Trad. Fir. de A. Jaubert (SE 167).

În Faptele lui Petru, scrise spre sfârşitul secolului al I-lea1, găsim însă datele cele mai amănunţite – şi mai romanţate – despre martiriul apostolului. Şederea lui la Roma este marcată de lungi încleştări oratorice cu Simon Magul. Cum Simon se avântă în aer pentru a dovedi cine este, petru i se adresează lui Hristos, ca să provoace prăbuşirea şarlatanului (XI): un episod adeseori zugrăvit de pictori. Tot aici citim şi scena Quo vadis-ului. Când se prefigurează persecuţia, Petru părăseşte Roma şi îl întâlneşte pe Domnul. Îl întreabă unde se duce: Domnul îi spune: «Mă duc la Roma, ca să fiu răstignit». Iar Petru îi zice: «Doamne, iar o să fii răstignit?». Iar el îi spune: «Da, Petru, din nou sunt răstignit». Iar Petru, adâncit în sinea lui, după ce l-a văzut pe Domnul urcându-se la cer, s-a întors la Roma, bucurându-se şi slăvind pe Domnul pentru ceea ce spusese: «Sunt răstignit»; aceasta avea să se întâmple [deci] la Roma” (Faptele lui Petru XV).

Potrivit aceloraşi Fapte, Petru a cerut să fie răstignit cu capul în jos, textul dezvoltând o stranie argumentaţie în care poate fi recunoscut izul unor speculaţii gnostice. Întrucât, după căderea sa, Adam a răsturnat totul cu susul în jos, prin convertire lucrurile trebuie aşezate din nou la locul lor.

Trofeele celor care au întemeiat această Biserică Lăsând deoparte datele legendare, ne aflăm din nou pe un teren solid o dată cu această atestare venind din partea lui Gaius care, în controversa cu montaniştii, pune în valoare amintirile ce întemeiază autoritatea Bisericii Romei: „Cât despre mine, eu pot arăta trofeele apostolilor. Dacă vei vrea să mergi pe colina Vaticanului sau pe calea Ostia, ai să găseşti trofeele celor care au întemeiat această Biserică” (în Eusebiu, Istoria bisericească I, 25, if.

Edouard Cothenet Bibliografie recentă despre Faptele lui Petru, înActes apocryphes des Apotres. Christianisme et mondepaien, Labor et Fides, Geneva, 1981, pp. 29-301. Noi urmăm traducerea în franceză a lui L. Vouaux (Paris, 192). 2- Vezi Le monde de la Bible, nr. 27, ianuarie-februarie 1983, pp. 40-43; „Les fouilles du Vatican” (de C. Munier).

Petru în tradiţia ioaneică Dintre scrierile tradiţiei ioaneice, doar Evanghelia după Ioan ai conservat în mod expres amintirea lui Petru. Se vorbeşte aici despre Simon Petru mai mult decât despre orice alt ucenic, ba chiar mai mult decât despre ucenicul anonim sau despre cel pe care-l iubea Iisus. Evanghelistul, care îl numeşte Simon Petru la începutul pericopelor, apoi Petru în cuprinsul acestora, conferă figurii şi rolului său mai multe trăsături deja întâlnite la sinoptici, în vreme ce majoritatea materialelor utilizate pentru redactarea cărţii, la sfârşitul secolului I, nu sunt în cazul de faţă aceleaşi şi au circulat într-o comunitate diferită, marcată de discipolul pe care îl iubea Iisus, după cum s-a susţinut.

Pentru a prezenta figura şi rolul lui Petru în Evanghelia după Ioan, se cuvine să facem o departajare între pasajele în care apare singur, fără ucenicul preaiubit, povestirile în care se află în tovărăşia acestuia şi capitolul 21, considerat în general ca un adaos tardiv. Şase sunt povestirile, în cea mai mare parte paralele pericopelor din Evangheliile sinoptice, care îl pun în scenă pe apostolul Petru, fără a-l menţiona explicit şi pe ucenicul preaiubit.

Petru fără ucenicul preaiubit CHEMAREA LUI PETRU. Ioan 1, 40-42 relatează chemarea lui Petru, care nu este primul ucenic întâlnit şi chemat, aşa cum se întâmplă în tradiţia sinoptică (cf. Mc 1,16-20). Potrivit lui Ioan, Andrei – care, alături de un alt ucenic, îl urmase deja pe Iisus – îi vesteşte lui Petru că l-a găsit pe Mesia şi îl aduce la Iisus. Când ajunge, lui Petru i se spune: „Tu eşti Simon, fiul lui Iona; tu te vei numi Chefa (ce se tâlcuieşte Petru [piatră, stâncă])”. Această schimbare de nume evocă noul destin al lui Petru şi reaminteşte făgăduinţa ce i-a fost făcută în Matei 16, 17-l8. Prin urmare, încă de la prima sa întâlnire cu Iisus, Petru este recunoscut şi prezentat începând cu ceea ce va constitui chemarea lui deosebită.

MĂRTURISIREA DE CREDINŢĂ. Ioan 6, 67-69, care relatează mărturisirea de credinţă a lui Petru, prezintă paralela ioaneică la tradiţia sinoptică (cf. Mc 8, 27-30). După discursul despre pâinea vieţii, evanghelistul menţionează că mulţi ucenici, nemaicrezând în Iisus, dădeau înapoi şi încetau să-l mai urmeze. Acesta este momentul în care se adresează Iisus celor Doisprezece: „Nu vreţi şi voi să vă duceţi?”. Iar Petru îi răspunde: „Şi noi am crezut şi am cunoscut că Tu eşti Sfântul lui Dumnezeu” *. Reacţia lui Iisus la această mărturisire este mai neutră decât în sinoptice, unde Petru este lăudat (Mt 16, 17), apoi calificat drept satană (Mc 8, 3). Dacă în Ioan 6, 67-69, figura lui Petru are un anume relief, întrucât vorbeşte în numele celor Doisprezece, el nu dobândeşte însă nici o pre-cumpănire asupra acestora.

SPĂLAREA PICIOARELOR. Ioan 13, 6-l, scena spălării picioarelor, nu are paralelă sinoptică. Petru, care nu a înţeles tâlcul gestului lui Iisus, se împotriveşte atunci când acesta se apropie pentru a-l spăla picioarele: „Doamne, oare Tu să-mi speli mie picioarele?”. Atunci Iisus stăruie, explicându-l că aşa trebuie să fie. Iar Petru exclamă: „Doamne, spală-mi nu numai picioarele mele, ci şi mâinile şi capul”. Această povestire dezvăluie, ca şi sinopticele, un Petru impulsiv, care nu percepe deîndată încărcătura cuvintelor lui Iisus.

PREVESTIREA LEPĂDĂRI. Ioan 13, 63-68, prevestirea tăgăduielii lui Petru, are un sens similar în povestirea sinoptică (cf. Mc 14, 2.7-31; Mt 26, 3l-35; Le 2, 3l-34). După ce Iisus şi-a vestit plecarea, Petru îl întreabă unde se duce. Iisus îi aduce aminte că nu-l poate urma, pentru moment. Petru îi replică: „Sufletul meu îl voi da pentru Tine”. Reamintind discret neputinţa de înţelegere a lui Petru, această scenă descoperă generozitatea lui nestăpânită.

URECHEA TĂIATĂ. Ioan 18,10-l aduce o precizare povestirii despre întemniţarea lui Iisus, pe care Evangheliile sinoptice nu o menţionează. În Marcu 14, 47, se relatează că oarecine a lovit sluga marelui preot [arhiereului], tăindu-l urechea; totuşi, personajul în cauză nu este numit. În Ioan 18, 10-l, se reaminteşte că era Petru. Acest fragment pune şi mai mult în evidenţă caracterul său impetuos.

LEPĂDĂRILE. Ioan 18, 25-27 relatează a doua şi a treia lepădare ale lui Petru. Are loc astfel împlinirea prezicerii lui Iisus în legătură cu un moment al pătimirii sale. Spre deosebire de Marcu 14, 6-72, povestirea ioaneică descrie o slăbiciune a ucenicului, fără a insista asupra trăsăturilor sale de caracter: într-adevăr, la Ioan, Petru nu se jură şi nici nu se căieşte, ca în pericopa paralelă a lui Marcu.

Potrivit acestor texte, imaginea lui Petru nu diferă substanţial de cea Pe care o întâlnim în sinoptice. S-ar putea chiar ca ea să fie întrucâtva mai Palidă, după cum lasă Ioan 18, 25-27 să se presupună.

În ed. Rom. a Bibliei, „. Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu” (n.t.).

Simon Petru şi ucenicul preaiubit Trei episoade ale Evangheliei îi pun în scenă pe apostolul Petru şi pe ucenicul preaiubit. Aceasta este o particularitate a lui Ioan. Este dificil să precizăm cine este acest ucenic care joacă şi alături de Petru un rol însemnat în Evanghelie, dar putem presupune, cu titlu de ipoteză, că acesta era pentru grupul ioaneic un personaj real, tovarăş al lui Iisus, al cărui rol a fost preamărit pentru a sluji de model credincioşilor.

ISTORISIREA CINEI. Ucenicul pe care îl iubea Iisus apare în povestirea Cinei (In 13, 2l-26). În acest text paralel celui din sinoptice, redactorul relatează un detaliu necunoscut acestora. După ce Iisus a prevestit că va fi vândut, Petru îi face semn ucenicului preaiubit, care se află alături de Iisus, să-l întrebe cine ar putea fi trădătorul. Iisus îi dă un răspuns care permite identificarea acestuia, în vreme ce în sinoptice, el se adresează tuturor. În această povestire, Petru rămâne reprezentantul şi purtătorul de cuvânt al ucenicilor, dar are nevoie de mijlocirea ucenicului preaiubit, care ocupă mai mult loc în inima şi afecţiunea învăţătorului.

PRIMA LEPĂDARE. Relatarea primei tăgăduiri din partea lui Petru în 18, 15-l8, care îl pune în scenă pe ucenicul anonim, prezintă câteva particularităţi faţă de începutul povestirilor sinoptice paralele. Celălalt ucenic, cunoscut marelui preot, îl însoţeşte pe Iisus în interiorul palatului. Petru rămâne la poartă. Atunci când celălalt ucenic îl bagă înăuntru, Petru este interpelat de o slujnică şi se leapădă de Iisus, în timp ce în sinoptice, el e singurul care îl urmează pe Iisus. Astfel, Ioan păstrează amintirea fruntaşului celor Doisprezece întovărăşindu-l pe Iisus până la locul judecăţii sale, dar tăgăduindu-l. Îi opune totuşi figura acestui „celălalt ucenic” în preajma lui Iisus: numai el, alături de Măria, va fi la picioarele Crucii, ca adevărat ucenic şi ca acela care a fost credincios până la capăt.

VENIREA LA MORMÂNT. După ce a evocat venirea femeilor la mor-mănt în dimineaţa Paştelui, Ioan, ca şi Luca 24, 12, istoriseşte şi venirea lui Petru. La Luca, acesta este singurul care aleargă la mormânt, vede giulgiurile şi se miră de ce se va fi întâmplat. Dimpotrivă, la Ioan, Petru aleargă la mormânt cot la cot cu ucenicul preaiubit (In 20, l-l0). Acesta din urmă ajunge primul, dar îl aşteaptă pe Petru şi îl lasă să intre în mormânt, unde vede giulgiurile şi marama la o parte. Apoi intră, vede şi crede. Povestea ar înclina să ne facă a crede că, pentru comunitatea ioaneică, ucenicul preaiubit, identificat în această povestire cu celălalt ucenic, ar fi primul care a ajuns la credinţa în înviere; însă Petru rămâne primul care a văzut.

Din aceste trei povestiri care îl înfăţişează pe ucenicul preaiubit în apropierea lui Petru, am putea desprinde concluzia că obştea ioaneică i-8 acordat un interes deosebit ucenicului preaiubit. Totuşi, ea l-a făcut să rivalizeze cu Petru, al cărui rol nu putea fi ascuns şi care era, după toate aparenţele, personajul cel mai faimos în ochii marii Biserici.

Petru în Ioan 21 în Ioan 21, Petru evoluează în povestirea arătării lui Iisus la ţărmul lacului şi a confirmării în sarcina lui pastorală de către Iisus.

PESCUIREA MINUNATĂ. În Ioan 21, l-l4, într-o pericopă care combină, probabil, o povestire de tipul pescuitului în lac şi una de tip apariţie, Petru apare din nou în preajma ucenicului preaiubit. Ca şi în povestirea lucaniană paralelă (Le 5, l-l), unde joacă rolul principal şi unde este prezentat ca singura figură marcantă alături de Iisus, în Ioan 21, l-l4 Petru ocupă un loc central: el are iniţiativa pescuitului, el se aruncă în apă pentru a merge în întâmpinarea lui Iisus şi tot el trage mreaja pe uscat. Totuşi, figura acestui Petru făcându-şi mereu de lucru contrastează cu cea a celuilalt ucenic, primul care înţelege, crede şi exclamă după pescuirea miraculoasă: „Domnul este!”. Acest lucru este în deplină armonie cu relatarea vizitei la mormânt, unde celălalt ucenic – şi nu Petru -descoperă neîntârziat tâlcul întâmplării. În plus, impulsivitatea unui Petru sărind din barcă este pandantul celei descrise în Ioan 18, 10-l, când se precipită în ajutorul lui Iisus.

MISIUNEA PASTORALĂ. În sfârşit, în Ioan 21,15-l9, Iisus îl confirmă pe Petru în misiunea lui pastorală. Aşa şi fusese prezentat, însă într-un mod mai puţin lămurit, la începutul Evangheliei, în povestirea despre chemarea sa (In 1, 40-42). În Ioan 21, 15 şi urm., după ce a răspuns afirmativ la cele trei întrebări ale lui Iisus, Petru se se vede în situaţia de a i se încredinţa rangul de a păstori turma, imagine pastorală pe care o putem apropia de cea a păstorului din Ioan 10. După tripla lepădare, această scenă este considerată un fel de reabilitare a lui Petru. Nota de autoritate conferită lui Petru este limpede în acest pasaj; ea este legată Şi de cea a îndatoririlor păstorului faţă de oile sale. Acesta va trebui să-şi dea viaţa pentru turma lui; prin urmare, continuarea povestirii evocă martiriul lui Petru, căruia Iisus îi reaminteşte că trebuie să-l urmeze, în vreme ce lasă de presupus un alt sfârşit pentru celălalt ucenic, care va mărturisi după adevăr.

Astfel, în Ioan 21, impetuosului Petru, care ia iniţiativa pescuitului la ţărmul lacului, i se încredinţează să aibă grijă de turmă, în timp ce ucenicul celălalt, care înţelege grabnic tâlcul pescuirii, este cel chemat să mărturisească.

Evanghelia după Ioan a păstrat amintirea unui Petru impulsiv şi impetuos, aşa cum îl lasă să apară Evangheliile sinoptice. Din capul locului, începând cu chemarea lui, îi este încredinţat un rol precumpănitor care îi va fi consfinţit în Ioan 21 şi pe care îl păstrează pe întregul parcurs al cărţii. Spre deosebire de sinoptice însă, acestui rol îi este opus cel al ucenicului preaiubit, care îl întovărăşeşte pe Iisus până la moarte şi primul care crede în învierea lui. Evanghelia după Ioan este mărturia acestui ucenic, destinată unei comunităţi care i-a acordat un interes special; pentru aceasta, el reprezenta sursa la care se raporta atunci când vorbea despre Iisus.

Claude Coulot Sinodul de la Ierusalim Potrivit Faptelor Apostolilor, întoarcerea lui Pavel şi a lui Barnaba la Antiohia este urmată de o gravă dispută: este tăierea împrejur necesară mântuirii? Dacă da, practica acestor doi misionari ar fi greşită; aşadar, se opun cu străşnicie criticilor lor veniţi din Iudeea. Se ia hotărârea ca litigiul să fie strămutat la Ierusalim, locul în care se întrunesc apostolii şi „bătrânii”.

Cearta reizbucneşte atunci sub influenţa fariseilor creştini (numiţi pentru prima oară în Faptele Apostolilor). Nu se mai vorbeşte despre mântuire, dar trebuie totuşi ca fraţii să păzească toată Legea, deci şi tăierea împrejur.

Acestei duble chestiuni îi răspund două cuvântări, cea a lui Petru, în legătură cu mântuirea şi cea a lui Iacov, în legătură cu Legea.

La nivelul redactării, cele două probleme sunt introduse prin aceleaşi cuvinte: „Şi unii.”, ceea ce duce cu gândul la combinarea a două povestiri iniţiale. Juxtapunerea tinde ca nuanţele, despre care vom vedea că sunt importante, să fie neglijate. Dar nici diferenţa dintre cele două discursuri nu este mai puţin semnificativă, dacă sunt citite cu atenţie.

Petru răspunde în legătură cu mântuirea: nu Legea este cea care mântuieşte, ci harul Domnului Iisus. Aceasta este concluzia sa (FA 15, 1). Dovada stă în aceea că Duhul a fost dat unor netăiaţi împrejur precum Corneliu, la Cezareea (cf. FA 10 şi 1,l-l8). Or, dacă este adevărat că prin credinţă se curăţesc inimile (FA 15, 9), cu atât mai mult se vor curaţi prin Duhul lui Dumnezeu, pe care Iezechiel îl asemuise deja cu apa (Iz 36, 25-27). Domnul a făgăduit un botez cu Duh Sfânt, împlinit la Cincizecime (FA 1, 5 şi 2). Tăierea împrejur, care „lămureşte” numai trupul (cf. În 7, 2-23), nu este aşadar necesară mântuirii.