Partidul de export

- De ce aş fi eu mai providenţial decât alţii?! se miră locotenentul.

- Deoarece prezentul planetei noastre de baştină a fost şi este, tot timpul, în altă parte, acolo unde trebuie să-l căutăm. S-a încercat salvarea prezentului prin ştiinţă, ştiindu-se că numai ştiinţa poate transforma minciuna în adevăr, dar nu s-a reuşit mare lucru. Noi ne propunem să căutăm prezentul Pământului pe altă planetă, acolo unde, în final, suntem obligaţi să ajungem. Din cauza asta, te-am căutat, să ne ajuţi. Este vremea politicienilor nonconformişti, nu a unor politicieni conformi cu o realitate fumată. Se priveşte în sus de mult prea de jos, nu de la o înălţime acceptabilă; omul de rând stă şi se întreabă cu ce se împarte puterea, de nu ajunge şi la el. Trebuie să terminăm cu eternitatea puterii de-a se întoarce cu fundul. Măcinat de demonul speranţei, omul n-a rămas decât cu şmecheria de-a lua din viaţă doar ce este vin.

- Ce este viu.

- Ce spui? întrebă Hosman.

- Vreau să spun că nu te-ai exprimat corect. Ai vrut să spui „ce este viu”, nu „ce este vin”.

- Nu. Am vrut să spun exact ceea ce am spus: „ce este vin”. Omul n-a rămas decât cu şmecheria de-a lua din viţă doar ce este vin, adică din viţa-de-vie.

- Am înţeles „din viaţă”, spuse poliţistul.

- „Din viaţă” am şi spus. Era o butadă. Am comparat viţa, spirala pe care creşte strugurele, cu viaţa.

- Înţeleg. Nu e nici o tragedie. E un joc comic de cuvinte.

- Nu înţelegi nimic. Nimic nu este mai comic pe lume decât tragedia pământeană, spuse Albert.

- Asta, presupun, e tot o butadă.

- Sigur.

- Sunt de acord cu orice ai spune, dar cred că există un impediment în toate: ne pregătim de o viaţă mai bună, dar facem asta de o viaţă întreagă, spuse ofiţerul.

- Bravo! se entuziasmă doamna Melior. Începi să-ţi intri în mână, dar eu aş spune altfel: trebuie să pierzi o viaţă întreagă ca să simţi că trăieşti.

- Nu e rău, râse şi Hosman, numai că va trebui să-l apărăm; de atâtea laude, s-ar putea să nu mai rămână nimic din el.

- Ce să apărăm?

- Omul providenţial; s-ar putea să i se urce la cap.

- Nu cred că voi fi vreodată atins şi erodat de morbul vanităţii, interveni Robert. Văd cum, până şi premierul, în loc să se dea la fund, sare la beregată. Miniştrii, şi ei, vorbesc de o veşnicie; după aia, vorbesc despre altă veşnicie. Cel ce nu înţelege aceste lucruri, nici nu merită să înţeleagă ceva. Chiar şi presa e coruptă şi merge prost; am înţeles din cartea ta că ziariştii de pe Ioza procesează datele cu mult timp înainte ca acestea să aibă loc. Celor de pe Pământ, le-aş recomanda să scrie ce vor, dar nu le-aş da voie să vrea chiar tot ce scriu. Unele ziare au ajuns chiar la performanţa de a afirma că „lipsa de experienţă în mass-media constituie un avantaj”.

- Da, dar am citit că, pe Pământ, sunt popoare care pun în practică diferite invenţii, fără să le fi văzut vreodată, spuse femeia.

- Cum adică?

- Adică, în loc să cumpere licenţa de la vecini, unii reimaginează anumite lucruri, construiesc prototipul şi trec la producţie de serie. Ca design, nu arată ele prea bine, dar merg. Şi apoi, designul se schimbă zilnic; ce e, azi, la modă, aici, mâine poate fi la modă, dincolo.

- N-am auzit despre popoarele astea, spuse locotenentul, dar am auzit cum, la unele popoare, medicii îi fac pe pacienţi să râdă.

- Ca ce chestie?! interveni Albert.

- Medicii despre care vorbesc fac pacienţii să râdă în speranţa că li se desfundă căile respiratorii, spuse Dieta.

- Am auzit de terapia prin râs, dar se aplica la bolile de nervi.

- Simplul fapt că, de când îl urmărim, într-un timp relativ scurt, a scăpat cu viaţă din mai multe încercări ne arată că acesta omul nostru, spuse femeia. Va trebui să fugim de o lume, unde prezentul nu e deloc plin de ceea ce ar trebui să fie prezent.

- Dacă ajung să fiu mâncat de tot felul de neadaptaţi sau să fiu în pericol de a fi făcut afiş de o organizaţie de androizi sau ce-or fi ăştia, prezentul mă interesează prea puţin, spuse Robert. Nu mă mai poate ajuta nici terapia prin râs. Dacă aş avea puterea executivă a unui preşedinte, le-aş tăia şi viitorul, şi dreptul de-a râde. Aş întrerupe procesul care a dus la teraformarea planetei noastre şi i-aş deconecta pe toţi de la acest odios sistem alimentar, apoi mi-aş trage un glonte în cap.

- Nu cred că va fi nevoie, spuse Hosman. Viitorul este luminos pentru că, din perspectiva prezentului, nici nu există. Acum, sunt eu preşedintele partidului nostru, dar, în curând, tu vei fi conducător. Vei primi carnetul de partid cu numărul 1, caz în care vei avea destulă putere să deconectezi ce sistem vrei de la ce proces vrei.

- Cum adică „teraformare”?! sări Dieta ca arsă. Teraformarea cui?

- A Pământului, bineînţeles. Nu ştii ce e aceea o teraformare.

- Ba da, ştiu, dar nu înţeleg de ce trebuia teraformat un lucru tera-afirmat de la sine, cum este Terra, ca să mă exprim aşa.

- Chiar că sunteţi veniţi din spaţiu, spuse ofiţerul. Pentru a putea fi locuit de oameni, Pământul trebuia teraformat, ca orice planetoid, asteroid sau cum vreţi să-i spuneţi. Pentru a se putea construi pe el şi pentru a putea fi transformat într-o staţie spaţială modernă, trebuia întâi teraformat, dar, să ştiţi, tot ce s-a ataşat pe el, în ultimele milioane de ani, nu i-au schimbat caracterul terestru.

- Nu-mi vine să cred. Pământul este o planetă, un corp ceresc format natural, care se roteşte în jurul Soarelui, recită Albert. Cine să teraformeze şi să transforme un planetoid într-un satelit?

- Nu ştiu, spuse Robert. Totul se pierde în negura istoriei.

- S-ar putea să ai dreptate, spuse Hosman. Povestea cu spitalul acelei asociaţii, care a dezlocuit spaţiul unei clădiri a Poliţiei, ţine mai mult de filozofie decât de matematică.

- Asta e nimic pe lângă faptul că planeta, planetoidul, satelitul artificial sau ce-o fi nu se mai roteşte în jurul astrului incandescent, spuse femeia.

- Cum adică „nu se mai roteşte” ?! se sperie locotenentul.

- Am înţeles că s-a blocat în spatele planetei Venus.

- Nu se poate.

- Ba se poate. Ar fi trebuit să se facă ziuă. Cred că suntem la prânz şi e tot întuneric.

- Aveţi dreptate, spuse Robert, din ce în ce mai agitat.

- Sper că nu se pune şi ăsta pe plâns, spuse Albert.

- Cine să se pună pe plâns?

- Tu.

- De ce aş face asta? întrebă omul ordinii.

- Se pare că orice cataclism natural provoacă panică oricărui animal înzestrat, cât de cât, cu raţiune.

- Eu nu sunt animal înzestrat cu raţiune. Sunt poliţist. De când m-am născut, muncesc să devin om. N-ar trebui să pierd ocazia de a promova.

- Ei, dacă munceşti să devii om, nu o faci chiar de când te naşti, îl corectă Dieta.

- Ei, am exagerat şi eu puţin, să se înţeleagă mai bine cât am putut eu munci în viaţă. Să faci parte din trupele de apărare a ordinii, e periculos. Nu e cea mai bună opţiune. Nici nu m-am căsătorit; pentru că nu am visat decât bani, nu am avut cum să întâlnesc femeia visurilor mele.

- Într-un final previzibil, va trebui să uiţi că eşti poliţist, spuse Hosman. Începând de acum, noi te considerăm omul providenţial şi banii nu vor mai fi o problemă. Tu eşti cel menit să desfiinţezi naţionalismul de prost gust. După desfiinţarea statelor şi instaurarea globalizării, naţionaliştii n-au încetat lupta. Au transformat-o, din luptă pentru libertate naţională, în luptă pentru libertate internaţională. Oamenii nu înţeleg nici acum de ce le-a fost atât de frică trupelor acestora să plece de pe teritoriul lor. Preşedintele în funcţie se comportă cu cetăţenii exact ca profesorul care muştruluieşte clasa de elevi, exact pentru defectele unor elevi absenţi de la oră. Consider că noi, cei plecaţi, suntem cei absenţi de la o aşa neconvenabilă lecţie. Nu vorbesc de mine, cel nimerit din greşeală pe aerodină, ci de membrii oneşti ai partidului. Te vom trata ca pe un potenţial conducător al formaţiunii noastre politice.

- Asta e vrăjeală, spuse poliţistul. Dacă presupunem că e real ce afirmaţi, ce vreţi de la mine?

- Misiunea noastră a fost să te găsim, cum, de multe ori, mi s-a repetat, dar nu mi-a spus nimeni ce trebuie să facem în continuare. Presupun că vom fi nevoiţi, cu voia sau fără voia ta, să te ducem pe Ioza, acolo unde s-au pus bazele partidului nostru de import, dar nu văd cum. Nava noastră s-a făcut praf.

- Cred că ar trebui să începem prin a căuta ce a mai rămas din echipaj, spuse Dieta. În cazul în care există, nu ştiu unde se găseşte astroportul.

Priviră luminile slabe din depărtare şi presupuseră că acolo trebuia să fie oraşul Esper.

- Ar trebui să vedem incendiul produs de impactul cu acea clădire invizibilă. Au avut loc explozii colosale şi nu se vede nimic.

- Nu e foarte sigur. Focul în care arde o clădire invizibilă trebuie să fie şi el tot invizibil.

- Dacă ne aflăm în spaţiul nostru şi nu cel al Asociaţiei, spuse poliţistul.

- Dacă te-am salvat din birou, înseamnă că suntem în spaţiul nostru şi ar trebui să vedem focul ce urmează unor explozii. Dacă te-am salvat din spitalul A.P.A., înseamnă că ne găsim în alt spaţiu. Dacă nu se vede nici un incendiu, unde credeţi că suntem? întrebă Albert.

- În spaţiul celor care protejează afişele, logic, spuse Robert.

- Nu e relevant, spuse femeia. Nu ştim cât de repede arde focul.

- Chiar, dar un lucru e sigur; pe câmpul, dacă ne luăm după luminile resturilor de capsule de salvare, ăsta suntem doar noi trei, spuse Hosman.

- E bine că suntem doar noi, spuse Dieta. Însoţitorul ăla al tău mă călca pe nervi.

Căutară prin resturile electronice din jur şi văzură că sferele cu care zburaseră până acolo, fuseseră dotate cu tot ce era necesar, în caz de urgenţă. Găsiră lanterne, cu multe baterii de schimb, arme, haine, medicamente, o trusă electro-mecanică de prim ajutor şi mâncare, toate puse într-un rucsac.

- Eu nu mă îmbrac în combinezonul ăsta, spuse femeia.

- Nici eu, spuse Albert. Şi aşa, mă simt ca pe o planetă străină. Nu mai am nevoie şi de un costum de explorator stelar.

- Eu, vreau, nu vreau, trebuie să îmbrac, spuse ofiţerul, trăgându-şi combinezonul. N-o să merg în pijama.

- S-ar putea ca ăştia să-ţi folosească, îi spuse femeia, întinzându-i o pereche de ochelari pentru vedere în infraroşu.

Ofiţerul îşi puse ochelarii şi se întoarse, privind cu atenţie, în toate părţile, să se obişnuiască, într-un târziu, rămânând cu privirea aţintită într-un punct.

- Nu departe de aici, e o fiinţă vie. Seamănă şi nu seamănă cu un om.

- Trebuie să te hotărăşti, seamănă sau nu cu un om? întrebă Albert. După cum văd eu, ajutat de ochiul electronic, e o fiinţă prea mică să fie om.

- Nu ştiu. Uită-te şi tu! îi întinse locotenentul o a doua pereche de ochelari.

- Nu-mi trebuie.

- Ia-i! Dacă nu te ajută, fi sigur că nu te încurcă, spuse locotenentul.

Caran privi şi, neştiind ce să creadă, se îndreptă spre locul unde ochelarii indicau o fiinţă vie. Când ajunse în apropiere de resturile unei a patra sfere, nu mai văzu nimic.

- Nu se mai vede, strigă.

- Văd şi eu, spuse Albert, ridicând emisfera căzută cu faţa în jos.

Când se aplecă să ia un al patrulea rucsac, văzu cum ţâşneşte un câine de sub semisferă şi îl muşcă de mână.

- A dracului javră! înjură el, căutând revolverul prin rucsac. Îl împuşc.

Găsi singurul buton disponibil al armei, aşezat pe partea laterală, astfel încât să poată fi apăsat cu degetul opozabil, şi trase, provocând o explozie neobişnuită.

- Chestia asta nu trage cu gloanţe, se miră.

- Nici armă cu sistem laser nu e, spuse Dieta. S-ar putea să fie o armă bazată pe acroniu. Când au văzut că nu le mai merge comerţul cu armament, mafioţii au trecut pe producţie.

Deschise una dintre trusele de prim ajutor, îi injectă un vaccin polifuncţional şi îi bandajă mâna.

- N-am mai văzut arme din astea, spuse ofiţerul, trăgând la întâmplare şi provocând o explozie la fel de puternică. Avantajul e că sunt foarte uşor de manevrat.

- Aţi văzut, sferele au adunat tot ce a fost viu printre fiarele contorsionate, se miră femeia. Înseamnă că pe navă a fost şi un câine. Al cui o fi?

- Poate fi, la fel de bine, din agenţie sau din spital, spuse locotenentul.

- Lăsaţi câinele şi gândiţi-vă că n-ar fi deloc avantajos să fim singurii supravieţuitori! spuse Hosman. N-aş şti ce să fac.

- Mergem acasă, spuse femeia Să nu uităm că toţi trei suntem locuitori ai oraşului Esper!

- Vă vine uşor să vorbiţi, spuse Albert. Puteţi face orice doriţi. Voi nu aveţi microcipuri implantate în scoarţa cerebrală. Nu sunteţi controlaţi

- Mie mi-e indiferent unde mergem, spuse doamna Melior. Soţul meu e mort, copii n-am, iar casa mea e închisă şi pustie.

- Şi eu sunt la fel de singur, spuse poliţistul.

- Eu am familie, dar sunt controlat de forţe oculte. Dacă greşesc drumul, sunt adus pe calea cea bună, iar calea cea bună e legată de tine, domnule Caran, şi de calitatea ta deosebită de a fi omul providenţial şi viitorul preşedinte al partidului.

- Presupun că e mai bine să fii preşedinte, decât să fii făcut afiş sau mâncat de canibali.

- Presupui bine.

- Iau eu şi rucsacul din cea de-a patra sferă, care presupun că a salvat câinele, spuse ofiţerul. Am o ţinută mai sportivă, iar bocancii ăştia sunt nemaipomenit de elastici. Parcă zbor.

- Ia vezi, nu au un diapozitiv de reglaj, în funcţie de gravitaţie? spuse Dieta.

- Nu fac experienţe pe mine însumi. Faptul că pot să merg fără un efort prea mare îmi ajunge.

- Aveau dreptate aparatele de pe navă, să te indice drept omul potrivit să ne conducă, spuse Albert. Eşti prudent. Eu m-aş fi apucat să cercetez toate posibilităţile şi poate aş fi stricat bocancii.

- E nevoie şi de oameni ca tine, spuse poliţistul. Eşti iscoditor.

Îşi puse un rucsac în spate, îl luă pe cel de-al doilea pe umăr şi o urmă pe femeie. Aceasta pornise deja la drum, luminând cu lanterna.

- Dacă noi avem ochi informaţionali şi vedem prin întuneric, iar Robert are ochelari cu vedere în infraroşu, la ce ne mai trebuie lanternele? se întoarse şi întrebă.

- Poate îmi joacă feste imaginaţia, spuse Robert. Îmi tot trece o fiinţă prin faţa fasciculului luminos.

- Am văzut şi noi. O fi câinele.

- Avem un însoţitor, spuse ofiţerul.

- Nu se poate, spuse Dieta. Abia am scăpat de un însoţitor.

Povesti, în câteva cuvinte, ce era cu însoţitorul amintit, purtătorul de cuvânt, trimis de cine ştie cine, venit de capul lui, nu se ştia, care nu voia să plece nici în ruptul capului şi se erija într-o ciudată gardă de corp, precum şi despre misiunea lui de a fi ca un fel de umbră a lui Albert Hosman.

- În întunericul ăsta, e destul de greu să mai ai umbră, spuse poliţistul, îndreptând lateral fasciculul luminos al lanternei. E câinele acela; e mic, de nici zece kilograme, lăţos, alb, cu părul pe ochi, urechi pleoştite şi picioare scurte. E destul de vioi. Exploziile dinainte nu l-au stresat. Se ţine după noi.

- Mi s-a părut a fi ceva mai mare, spuse femeia. Dacă e câinele, i-aş da ceva de mâncare, dar acum, când abia ne-am întâlnit, e destul de suspicios.

- Şi speriat. Nici mie nu mi-a fost uşor să zbor cu sfera aceea, spuse ofiţerul.

Luându-se cu vorba, cei trei nici nu observară că străbătuseră, deja, câteva zeci de kilometri, apropiindu-se foarte mult de primele case, la ferestrele cărora se vedea lumină. Îşi dădură seama de aceasta când drumul le fu barat de un gard din sârmă, cum erau acelea, existente în istoria îndepărtată, care înconjurau lagărele de concentrare, unde îşi găseau sfârşitul adversarii politici.

Deoarece pancartele indicau faptul că e un gard prin care trece curent electric, Albert scoase un obiect metalic din trusa utilitară şi îl aruncă.

- Gardul ăsta nu e sub tensiune, dar nici nu poate fi escaladat. E prea înalt.

- Nu e asta problema, spuse ofiţerul. Cu o mică explozie, se poate face o gaură cât toate zilele. Problema e că orice gard reprezintă o îngrădire a libertăţii de mişcare. Mă enervează orice obstacol, cât de mic, pus în faţa libertăţilor cetăţeneşti. O dictatură începe prin a pune oprelişti oricărei iniţiative şi sfârşeşte prin a educa oamenii în acest spirit, astfel încât, nu mai trebuie să-i închidă nimeni, că îşi trag singuri garduri împrejurul lor, să se apere de libertate. Mi se pare penibil să îngrădeşti accesul liber într-un oraş.

- Care oraş? întrebă femeia. Cred că ne-am depărtat de oraş. Îngrămădirea aia de case nu poate fi oraşul Esper.

- Nici nu suntem. Esper se găseşte pe câmpie şi primele dealuri submontane se găsesc spre vest, la peste 200 de kilometri distanţă, spuse Albert. Nu am fost ejectaţi spre est, ci în partea cealaltă. Mergând spre vest, nu am găsit oraşul, ci ne-am depărtat de el. Ce facem?

- Fără un mijloc de transport, nu ne putem întoarce, spuse femeia.

- Suntem obligaţi să înnoptăm aici, glumi ofiţerul.

Aşezat de o parte şi de alta unei văi, pe versantele unor dealuri înalte, satul părea destul de mare, cu case din piatră, înghesuite unele în altele. Casele din lunca râului erau mai rare şi aveau curţi sau grădini vaste, cu arbori sau plante agăţătoare ce păreau luminate sau erau chiar luminoase.

- Ar fi bine să nu atragem atenţia, spuse Albert, căutând prin rucsac. Nu are rost să provocăm e explozie. Pe lângă asta, nu ştiu cu ce trag armele noastre, cu acroniu sau cu cine ştie ce, dar, cu orice ar trage, cred că e mai bine să economisim muniţia.

Se apucă să taie gardul cu un patent şi, exact în momentul când termină treaba, observă că femeia şi ofiţerul găsiseră o poartă şi intraseră. În plus, se întreţineau cordial cu un grup de oameni ai locului.

- Nu aţi făcut nici o brânză? îi luă o bătrână la rost.

- Cum adică? întrebă locotenentul.

- Nu eşti Săndulea al lu’ Hlagian, nepotul meu?

- Nu.

- Mi-a slăbit vederea. Nu mai văd aşa bine. Credeam că eşti idiotul de Săndulea. Am impresia că nu va face nici o brânză. E un lăudăros.

- Suntem străini, spuse Dieta.

- Nici Săndulea nu mai locuieşte în sat, explică un localnic. A venit pe la părinţi şi, dacă tot a venit, l-am întrebat dacă ştie pe cineva, să ne repare şi nouă centrala fotonică. Ne chinuim să producem energie electrică întocmai ca oamenii primitivi, cu nişte instalaţii mecanice rudimentare. Săndulea a spus că el ştie să repare orice, aşa că a luat mai mulţi oameni şi a plecat la centrală, să remedieze eventuala defecţiune. Cum lipseşte de cam mult timp, am intrat la idei şi am venit aici, la marginea satului, să ne uităm de ei.

- Eu cred că s-au oprit pe cine ştie unde şi, în loc să folosească banii pentru scule şi piese de schimb, s-au îmbătat ca porcii, spuse bătrâna. Sunt buni de trimis după moarte.

- Sau să schimbe guvernul, interveni un sătean.

- Ia nu mai loviţi în guvern! sări un altul. Până să-l schimbe cineva, cade singur.

- Tot ce e posibil.

- Nu am prea multe cunoştinţe de fizică, dar presupun că o centrală fotonică trebuie să transforme energia luminoasă în energie electrică, iar aici e puţin cam întuneric, spuse Albert. Încă de acum zece secole, se cunoaşte antena sensibilă la lumină, găsită printre ruinele anticului oraş Boston. Cercetătorii unui colegiu din acest oraş au construit o antenă capabilă să recepţioneze cu mare eficacitate radiaţiile electromagnetice din domeniul optic. Elementele componente ale antenei sunt nişte tuburi de carbon, de dimensiuni nanometrice, capabile să rezoneze la frecvenţele respective. Acel dispozitiv a permis atât transmiterea optică a semnalelor de televiziune, cât şi mărirea randamentului de transformare a luminii în curent electric. Presupun că, în ultima mie de ani, cercetarea ştiinţifică nu a stat pe loc. Presupun că s-a găsit vreo metodă de obţinere a luminii, astfel încât întunericul ăsta să nu constituie un impediment.

- Nu ştim cum a funcţionat sau funcţionează centrala. Noi suntem ţărani proşti.

- Proşti şi îngrijoraţi! spuse Dieta. Cum adică, le-aţi dat banii, iar acum aţi venit la marginea satului să vă uitaţi de-a lungul drumului, să vă uitaţi lung, cum s-au dus?!

- Nu ne pare rău de bani. Suntem îngrijoraţi din cauza celor plecaţi, să nu li se fi întâmplat ceva rău, spuse săteanul.

- Ăştia văd pe întuneric, spuse Robert.

Scoţându-şi ochelarii pentru radiaţii infraroşii, îndreptă fascicolul luminos al lanternei către fiecare în parte.

- Cum să nu vedem pe întuneric?! se miră bătrâna. Mie mi-a mai slăbit vederea, că sunt mai în vârstă, da` ăştia mai tineri au vederea bună. De ce, mă rog, n-am vedea pe întuneric?!

- Pentru simplul motiv că eu nu văd pe întuneric, spuse ofiţerul.

- A, din cauza aia ne tot agiţi aci chestia aia luminoasă pe la nas. Eşti de pe planeta Ioza?

- Nu e de pe Ioza, spuse Albert. Eu şi doamna Melior suntem oarecum de pe acea planetă, pentru că am fost acolo, lucru pe care nu-l putem spune despre domnul Caran.

- Cum, necum, sunteţi suciţi. Voi, care vedeţi pe întuneric, spuneţi că sunteţi iozani, iar ăsta, care nu vede, spuneţi că nu e de pe Ioza. De unde e venit?

- E pământean.

- La noi, în sat, e invers; iozanii sunt orbi, iar noi, pământenii, vedem pe întuneric, că în întuneric ne-am născut.

- Aveţi iozani, adică băştinaşi de pe planeta Ioza.

- Sunt o grămadă. S-au pripăşit prin toate satele. Nu le place la oraş. Se dezintegrează.

- Cum adică, „se dezintegrează”?!

- Adică, puf, dispar. Nu le place la soare. La oraş, e soare şi au fost nevoiţi să vină aici, în sat. Satele au fost ţinute totdeauna în întuneric. Spun că, acolo, pe planeta lor, au mai mulţi sori, dar nu-i deranjează asta.

- Dispar la soare şi apar în sate?! se miră Dieta.

- N-a spus asta, interveni săteanul. Cei dispăruţi, greu îşi mai revin. Majoritatea rămân invizibili. Cei care locuiesc aici, nu au fost văzuţi niciodată de lumina solară.

- Se pare că, dacă mai vin mulţi, nici nu-i mai vede soarele, spuse Albert. Se pare că, din nu se ştie ce motive, Pământul s-a blocat în spatele altei planete şi nu va mai fi luminată, veşnic, de acum încolo.

- Noi suntem adaptaţi la întuneric, dar nu ştiu cum se descurcă orăşenii. Păcat! Era o ordine care nu deranja pe nimeni.

- Nu deranja pe dracu`! sări bătrâna. Cărturarii noştri spun că veşnicia s-a născut la sat. Aşa o fi, dar acum, este nevoită să se mute la oraş. Veşnicia traiului prost a crescut, aici, la noi, s-a făcut mare şi e bună de măritat...Conducerile de partid au început să ne bage amelioratori de gust în mâncare; amelioratori de prost gust.

- Am intrat în politică, interveni un al doilea sătean.

- Ce legătură are politica?

- Are, că iozanii, de exemplu, nu au drept de vot. Noi, pământenii, nu acceptăm nici o discriminare. S-au stabilit aici, locuiesc în sat. De când sunt, tot aici îi ştiu. Mie mi se pare o veşnicie. Veşnicia, cum spun oamenii învăţaţi, s-o fi născut la sat, dar necazu-i că nu se mai termină.

- Dacă e veşnicie, cum să se termine?! se întoarse primul localnic. Aşa am moştenit lucrurile, nu le mai schimbăm noi. Tot ce putem face e să-i ajutăm, să se simtă bine la noi. Pentru copiii lor, am introdus adaptabilitatea, ca materie obligatorie, în şcoală, şi am tipărit pentru ei manuale de istorie alternativă.

- Manuale alternative de istorie, îl întrerupse Dieta.

- Nu. Manuale de istorie alternativă. Într-un mediu atât de strâmt, ne facem istoria cum vrem noi şi nu numai atât: putem s-o rescriem în fel şi chip. O istorie atât de liniară a unei comunităţi locale, poate fi prezentată oricum. Nu deranjează pe nimeni. E mai mult o istorie pentru uzul prezentului. Am băgat în ea, pentru amuzamentul copiilor de iozani, un capitol despre ziarişti, cronoplasticieni, istorici celebri, politicieni cu ticuri ciudate şi chiar prezentatori de ştiri. I-am învăţat să se descurce în întuneric, să îşi ascută celelalte simţuri. I-am învăţat să construiască mici instalaţii de transformare a energiei mecanice în energie electrică, pentru aparatele electrocasnice şi pentru câte un bec de mică putere. Casele unde vedeţi luminile alea slabe la ferestre sunt ale extratereştrilor. Acum, ce să facem? Şi noi avem aparate prin casă: mixere, maşini de spălat, frigidere, boilere... Ori pentru noi, ori pentru ei, tot acolo e. Eu însumi am făcut o improvizaţie din bicicleta unui nepot. Pedalez, produc curent şi îmi menţin şi condiţia fizică. Degeaba am pus bani pentru construcţia unei centrale fotonice de produs curent electric...Ce vină avem noi că s-a stricat? Lucru făcut de mântuială, cum numai pe Pământ se poate face.