Paul Johnson



Yüklə 1,39 Mb.
səhifə14/38
tarix12.01.2019
ölçüsü1,39 Mb.
#95426
1   ...   10   11   12   13   14   15   16   17   ...   38


Cum de a ajuns Tolstoi să simtă aşa ceva despre propria persoană? Probabil că evenimentul singular cel mai semnificativ în sensul acestei maiestăţi era propria naştere. Se născuse, ca şi Ibsen, în 1828, însă în sânul uqei clase ce conducea pe criterii ereditare într-o ţară mare, care pentru următorii treizeci de ani avea să menţină forma de sclavie numită şerbie. In acest cadru, familiile de iobagi, bărbaţi, femei şi copii, erau legate prin lege de pământul pe care îl lucrau, iar proprietatea asupra lor decurgea odată cu actul de proprietate asupra moşiei. În momentul abolirii acestei instituţii, în 1861, unele familii nobile aveau până la două sute de mii de iobagi. Raportată la acest etalon, familia Tolstoi nu era bogată; tatăl şi bunicul lui fuseseră ambii risipitori, iar tatăl s-a salvat doar căsătorindu-se cu urâta fiică a prinţului Vol-konski. Familia Volkonski era însă de rangul cel mai înalt, cofondatori ai regatului şi pe aceeaşi treaptă socială cu Ro-manovii la fondarea dinastiei lor, în 1613. Bunicul matern al lui Tolstoi fusese comandant suprem sub Ecaterina cea Mare. Zestrea mamei sale includea Iasnaia Poliana, proprietate aflată în apropiere de Tuia şi pe care Tolstoi a moştenit-o de la ea, cu cei patru mii de acri ai săi şi cei trei sute treizeci de şerbi.

În tinereţe, Tolstoi s-a gândit prea puţin la responsabilităţile dobândite pe această cale, vânzând chiar părţi din proprietatea sa pentru a-şi plăti datoriile făcute la jocurile de noroc. Era însă mândru, chiar încrezut, de titlul şi obârşia sa, ca şi de accesul pe care acestea i-1 asigurau în saloanele la modă. Îşi atrăgea prietenii literari cu poza şi snobismul său. „Nu pot înţelege”, scria Turgheniev, „această sensibilitate ridicolă pentru un blestemat de titlul nobiliar.” „Ne-a dezgustat pe toţi”, a sunat comentariul lui Nekrasov.5 Le displăcea modul în care Tolstoi încerca să profite de ce era mai bun în ambele lumi, înalta societate şi boema. „De ce vii aici, printre noi?” 1-a întrebat Turgheniev, supărat. „Acesta nu este un loc pentru tine – du-te la prinţii tăi.” Odată cu înaintarea în vârstă, Tolstoi a abandonat aspectele cele mai artificiale şi preţioase ale castei sale, dobândind în schimb o sete de pământ care a mers mult mai departe, Tolstoi ajungând să-şi folosească veniturile provenite din literatură pentru a cumpăra pământ, adunând hectar după hectar cu toată rapacitatea unui fondator dinastic. Până să vină momentul în care să se decidă să renunţe la tot, Tolstoi nu deţinea pur şi simplu pământul, ci îl conducea. Avea un spirit autoritar, provenind direct din titlul ereditar ce-i dădea dreptul asupra pământului şi sufletelor. „Lumea era divizată în două tabere”, a scris fiul său flia, „una alcătuită din noi şi cealaltă din toţi ceilalţi. Noi eram oameni deosebiţi, iar ceilalţi nu ne erau egali. [Tatăl meu] era răspunzător într-o măsură considerabilă de aroganţa lipsită de temei şi autoconsideraţia pe care o asemenea educaţie o inocula în noi, şi de care mi-a fost atât de greu să mă debarasez.”6 Tolstoi şi-a păstrat până în ultima clipă convingerea că era născut pentru a conduce, într-un fel sau altul. A rămas până la vârsta senectuţii – scrie Gorki – Stăpânul, barin-ul, aşteptând ca dorinţele să-i fie îndeplinite instantaneu. Alături de această dorinţă constitutivă de a conduce, a venit o împotrivire acerbă de a se lăsa condus de alţii. Tolstoi a avut o voinţă de fier, pe care circumstanţele nu au făcut decât să o accentueze. Ambii săi părinţi au murit când el era foarte tânăr. Cei trei fraţi mai vârstnici ai săi erau slabi, nefericiţi, destrăbălaţi. El a fost crescut de mătuşa sa Tatiana, o veri-şoară de gradul doi, lipsită de resurse financiare, care a făcut tot posibilul pentru a-i inocula spiritul datoriei şi lipsa de egoism, însă nu a avut autoritate asupra lui. Referirile la acei ani din Adolescenţa şi din jurnale induc cititorul în eroare – ca şi în cazul lui Rousseau – prin aparenta lor onestitate; în realitate însă, mai mult ascund decât dezvăluie. Astfel, Tolstoi descrie că a fost bătut de un dascăl feroce, domnul de Saint-Thomas, „unul dintre motivele acelei aversiuni faţă de orice tip de violenţă pe care am resimţit-o de-a lungul întregii mele vieţi”7. De fapt existau multe tipuri de violenţă, inclusiv propria sa fire violentă, care nu l-au speriat pe Tolstoi până târziu în viaţă. Cât despre Saint-Thomas, Tolstoi a luat de la el tot ce a fost mai bun până la vârsta de nouă ani, după care viaţa i-a fost pe atât de lipsită de disciplină pe cât a vrut-o el. La şcoală, citea ceea ce voia şi lucra când avea chef (adesea din greu). La vârsta de doisprezece ani scria deja poezii. La şaisprezece, s-a dus la Universitatea din Kazan, pe Volga, unde a studiat pentru o vreme limbile orientale, vizând o carieră diplomatică. Mai târziu a încercat dreptul. La nouăsprezece ani a renunţat la Universitate şi s-a întors la Iasnaia Poliana pentru a studia de unul singur. A citit literatura la modă – de Kock, Dumas, Eugene Sue. I-a citit dg asemenea pe Des-cartes şi, mai ales, pe Rousseau. In anumite privinţe a fost un discipol postum al lui Rousseau. La sfârşitul vieţii a afirmat că Rousseau a avut mai multă influenţă asupra lui decât oricine altcineva, cu excepţia lui Isus Cristos din Noul Testament. A văzut în Rousseau un spirit înrudit, un alt ego gigantic, conştient de bunătatea supremă, nerăbdător să o împărtăşească lumii. Ca şi Rousseau, a fost în mare parte un autodidact, cu toată mândria, nesiguranţa şi sensibilitatea intelectuală a autodidactului. Ca şi Rousseau, a încercat multe lucruri înainte de-a opta pentru o carieră de scriitor – diplomaţia, dreptul, reforma educaţiei, agricultura, armata, muzica.

Tolstoi şi-a găsit adevărata vocaţie în mod aproape accidental, pe când servea ca ofiţer stagiar în armată. In 1851, la vârsta de douăzeci şi doi de ani, a plecat în Caucaz, unde fratele său mai mare, Nikolai, îşi făcea serviciul activ. Nu a avut nici un motiv serios pentru a se duce acolo, nici un altul decât de-a face ceva pentru a-şi umple timpul şi a câştiga medalii care să-i crească prestigiul în saloane. Timp de cinci ani, a fost cea mai mare parte a timpului în armată, întâi în zonele de conflict frontalier din munţi, apoi în Crimeea împotriva britanicilor, francezilor şi turcilor. Avea pretenţiile şi comportamentul unui imperialist rus. Fiind acceptat în armată şi repartizat la un batalion de puşcaşi – nativii nu aveau artilerie – i-a scris fratelui său, Serghei: „Voi ajuta din toate puterile cu armele mele la distrugerea asiaticilor prădători şi turbulenţi.”8 într-adevăr, nu a repudiat niciodată imperialismul rus sau spiritul şovin, convingerea că ruşii erau o rasă aparte, cu nişte calităţi morale unice (personificate de ţăran) şi cu un rol de îndeplinit în lume, rol desemnat de Dumnezeu.

Acestea erau convingerile simple, nerostite ale camarazilor săi ofiţeri. Tolstoi le împărtăşea. Din alte puncte de vedere, se simţea însă diferit. „Trebuie să mă obişnuiesc odată pentru totdeauna”, nota el în jurnalul său, „cu gândul că sunt o excepţie, că sunt fie înaintea epocii mele, fie unul dintre acele spirite nonconformiste, inadaptabile, care nu vor fi niciodată mulţumite.”9 Părerea pe care o aveau cei din armată despre el era diferită. Unii îl considerau modest. Alţii ghiceau în el „o notă de importanţă şi mulţumire de sine”10. Toţi i-au remarcat privirea sălbatică, implacabilă, ochii uneori teribili; putea doborî cu privirea pe oricine. Nimeni nu i-a contestat bravura, fie ea dovedită în cadrul acţiunii, fie în afara ei. Era unul din aspectele imensei sale voinţe. Ca adolescent, se străduise să călărească. Îşi depăşise timiditatea. În mod asemănător a ajuns să practice vânătoarea, inclusiv periculosul sport al vânătorii de urşi. Drept rezultat al propriei neglijenţe pline de aroganţă, a fost grav lovit şi aproape omorât în timpul primei sale vânători de urşi. În armată s-a arătat viteaz sub focul armelor şi acest lucru i-a adus în cele din urmă promovarea în funcţia de locotenent plin. Eforturile de-a obţine medalii nu i-au fost însă niciodată încununate de succes. De trei ori a fost propus pentru una, dar recompensa a fost blocată la un anumit nivel. Goana după medalii este uşor remarcată în armată şi este detestată. Cert este că Tolstoi nu era un ofiţer satisfăcător. Îi lipsea nu numai umilinţa şi'dorinţa de a se supune şi de a învăţa, ci şi solidaritatea cu camarazii săi. Era un singuratic, un capricios, şi dacă nu se întâmpla nimic care să-1 ajute în carieră, pleca pur şi simplu de pe front, deseori fără permisie sau fără să spună cuiva. Colonelul său nota: „Tolstoi este dornic să adulmece praful de puşcă, însă doar când îi convine.” Avea tendinţa de-a evita „dificultăţile şi greutăţile inerente războiului. Hoinăreşte prin diverse locuri ca un turist, dar cum aude focuri de armă apare de îndată pe câmpul de luptă. Când totul se termină, dispare iar după bunul său plac, ori de câte ori îi vine cheful.”11

Pe atunci, ca întotdeauna de altfel, lui Tolstoi îi plăceau dramele. Era dornic să facă un sacrificiu, fie că era vorba de comoditate, plăcere sau chiar viaţă, cu condiţia ca acesta să poată fi făcut ca un gest mare, teatral, şi ca toţi să-1 remarce. In zilele studenţiei, pentru a-şi sublinia tăria de caracter specific rusească, Tolstoi şi-a făcut un fel de sac de dormit-pon-cho; a fost un gest ostentativ, care a dat naştere la comentarii. In armată era dornic să iasă în evidenţă, nu însă să slujească, aşa cum era cazul. Greutăţile şi disconfortul rutinei, aspectele vieţii de armată care nu aveau nici o deschidere potenţială spre celebritate şi treceau neobservate nu îl interesau. Aşa avea să fie întotdeauna: eroismul său, virtutea, sanctitatea sa erau pentru scena publică, nu pentr, u rutina plicticoasă, sortită uitării, a vieţii cotidiene.

Dintr-un anumit punct de vedere, cariera sa militară a fost însă cu adevărat eroică. In timpul acesteia Tolstoi a devenit un scriitor de o forţă extraordinară. Privind retrospectiv, apare evident faptul că Tolstoi era un scriitor înnăscut. Din descrierile sale de mai târziu este de asemenea evident că de la o vârstă foarte fragedă a observat natura şi oamenii cu o acurateţe a detaliului care nu a ajuns să fie niciodată întrecută. Dar scriitorii înnăscuţi nu devin întotdeauna ceea ce promit să fie. Momentul întâlnirii celor două talente ieşite din comun ale lui Tolstoi a avut loc când a văzut pentru prima dată munţii Caucaz în drum spre unitatea militară. Splendoarea aproape supranaturală a priveliştii nu numai că i-a incitat intensul apetit vizual şi a trezit o nevoie încă latentă de a pune în cuvinte ceea ce vedea, dar a şi scos la iveală cea de-a treia sa trăsătură ieşită din comun – sentimentul de maiestate dumnezeiască şi dorinţa de a se contopi cumva cu divinitatea. Curând după aceea avea să scrie Copilăria, apoi povestiri şi schiţe despre viaţa din armată: Raidul, Cazacii, Tăierea pădurii, însemnările unui marcher, trei Schiţe din Sevas-topol, Adolescenţa (făcând parte din Tinereţea), Dimineaţa unui nobil de ţară, Ajunul Crăciunului. Copilăria a fost trimisă în iulie 1852 şi publicată cu un succes considerabil. Cazacii nu avea să fie finisată în următorii zece ani, Ajunul Crăciunului niciodată şi nişte material despre campania împotriva şefului cecen Şamil a fost păstrat de Tolstoi pentru ultima sa povestire, celebra Hagi Murad, scrisă la bătrâneţe. Remarcabil era însă faptul că acest corpus considerabil a fost produs în intervale scurte de serviciu activ sau chiar în linia focului, şi într-o perioadă în care Tolstoi, conform propriei sale relatări, vâna femei cazace, juca şi bea. Nevoia de a scrie trebuie să fi fost mai puternică decât orice altceva, prolificitatea şi voinţa cereau ca ea să fie satisfăcută pe măsură.

Cu toate acestea, nevoia lui de-a scrie era intermitentă; aceasta era tragedia lui Tolstoi. Uneori scria cu emoţie, cu conştiinţa mândră a puterii sale. Aşa se face că în octombrie 1858 nota: „Voi ţese o asemenea poveste încât nu va avea nici cap, nici coadă”; iar la începutul lui 1860: „Lucrez la ceva care îmi vine atât de la sine precum respiraţia şi, mărturisesc cu o mândrie vinovată, îmi permite să privesc de sus la ce faceţi voi ceilalţi.”12 Dar scrisul nu era întotdeauna atât de uşor. Tolstoi îşi impusese o ştachetă înaltă; munca era dificilă şi intensă. Cea mai mare parte a vastului material din Război şi pace a cunoscut cel puţin şapte variante. Au existat încă şi mai multe variante şi revizuiri la Anna Karenina, iar schimbările erau fundamentale – observăm, în aceste revizuiri succesive, metamorfoza Annei dintr-o curtezană dezagreabilă în eroina tragică pe care o cunoaştem.13 Din această enormă trudă a lui Tolstoi pentru şlefuirea propriei opere reiese clar că era conştient de înalta sa chemare artistică. Cum ar fi putut să nu fie? In unele momente scrie mai bine decât oricine de la facerea lumii încoace şi fără îndoială nimeni nu a descris natura cu o asemenea acurateţe, consistenţă şi profunzime. Viscolul, datând din 1856, în care relatează cum era gata să moară în timpul unei furtuni de zăpadă pe când se reîntorcea din Caucaz la Iasnaia, un exemplu timpuriu al tehnicii sale de maturitate, are o forţă aproape hipnotică. O obţine direct, prin selectarea atentă şi prezentarea minuţioasă a detaliului. Nu foloseşte accente sau nuanţe, poeticitatea sau sugestia. Aşa cum a subliniat Edward Crankshaw, Tolstoi este aidoma unui pictor care dezaprobă umbrele şi clarobscurul, utilizând doar claritatea şi vizibilitatea perfectă.14 Un alt critic 1-a comparat cu un pictor pre-rafaelit: forme, texturi, tonuri şi culori, sunete, mirosuri, senzaţii sunt transmise toate cu o directeţe şi o transparenţă de cristal.15 Iată două exemple, ambele pasaje fiind rezultatul mai multor revizuiri succesive. Întâi, extro-vertitul Vronski: „Doamne, splendid!” îşi spuse, încrucişându-şi picioarele şi, luându-şi un picior în mână, simţi cum tremură muşchiul pulpei acolo unde se lovise în cădere în ziua precedentă. A savurat durerea uşoară din piciorul puternic, senzaţia musculară a mişcării din piept atunci când respira. Ziua strălucitoare, rece, de august, care o făcuse pe Anna să se simtă atât de deznădăjduită, lui i se părea înviorătoare. Tot ce vedea prin fereastra trăsurii era la fel de proaspăt, de vesel şi de viguros ca şi el: acoperişurile caselor”sclipind în soarele apunând, contururile ascuţite ale gardurilor şi unghiurile clădirilor, chiar şi câmpurile de cartofi: totul era frumos, ca un peisaj încântător abia ieşit de sub pensula artistului şi lăcuit ulterior.

Iată-1 acum pe Levin la vânătoare de becaţe, alături de câinele său Laska:

Luna îşi pierduse toată strălucirea şi era aidoma unui nor alb pe cer. Nu se putea vedea nici măcar o stea. Rogozul, înainte argintiu, lucea acum ca aurul. Bălţile erau toate precum ambra. Albastrul ierbii se schimbase în verde-gălbui. Un şoim se trezi şi ateriza pe o căpiţă de fân, răsucindu-şi capul dintr-o parte în alta şi privind nemulţumit către mlaştină. Ciorile zburau deasupra câmpului, iar un băiat cu picioarele goale mâna caii unui bătrân care ieşise de sub haină şi îşi pieptăna părul. Deasupra verdelui ierbii, fumul din puşcă era alb ca laptele.16

Este evident că forţa scrisului lui Tolstoi izvora direct din veneraţia pe care o purta naturii şi că el şi-a păstrat până la sfârşitul vieţii – chiar dacă a creat intermitent – atât capacitatea de a vibra în faţa naturii, cât şi entuziasmul. Pe 19 iulie 1896, notează în jurnalul său că într-un câmp arat a văzut un lăstar micuţ de brusture, încă viu, „negru de praf, dar încă viu şi roşu la mijloc. Mă face să doresc să scriu. Afirmă viaţa până la capăt şi, singur, în mijlocul întregului câmp, într-un fel sau altul o afirmase deja.”17 Când vedea natura, cu ochiul său rece, neiertător, exact, şi când o aşternea în cuvinte cu pana sa precisă, bine cumpănită, Tolstoi era pe atât de aproape de fericire, sau cel puţin de liniştea sufletească, pe cât i-o permitea firea sa.

Din nefericire, scrisul în sine nu îl satisfăcea. II încerca nevoia puterii. Autoritatea pe care o exercita asupra personajelor sale nu îi era de ajuns. Şi asta deoarece nu simţea nimic în comun cu ele. Erau o rasă diferită, aproape o specie diferită. Doar uneori, şi mai ales în personajul Anna, reuşeşte – prin mari eforturi – să pătrundă în mintea persoanei pe care o descrie, iar faptul că procedează astfel cu un asemenea succes în acest caz ne reaminteşte de unul dintre pericolele generalizării atunci când ne referim la acest om extraordinar. De regulă însă el observă din afară, de departe şi, mai presus de toate, de sus. Şerbii săi, soldaţii, ţăranii sunt animale strălucit creionate; descrie caii-Tolstoi făcea dovada unei foarte bune cunoaşteri şi înţelegeri a cailor – la fel de bine şi în acelaşi spirit. Vede pentru noi, în timp ce ne poartă în mijlocul unei mari bătălii, aproape ca şi când ar observa-o de pe o altă planetă. Însă nu simte pentru noi. Noi simţim, ca rezultat al pătrunderii sale selective în folosul nostru, şi de aceea ne controlează sentimentele: suntem în mâna unui mare romancier. Însă el personal nu simte. Rămâne neangajat, distant, olimpian. În comparaţie cu mai vârstnicul său contemporan, Dickens, şi cu aproape contemporanul său, Flau-bert – ambii romancieri situându-se pe aceeaşi treaptă înaltă a creaţiei – Tolstoi a investit în ficţiune comparativ mai puţin din capitalul său emoţional. Avea, sau credea că are, lucruri mai bune de făcut cu acesta.

Îl privim pe Tolstoi ca pe un romancier de profesie şi, desigur, într-un anumit sens faptul este adevărat. În ambele sale opere capitale a dat dovadă de ceea ce nu poate fi numit altfel decât geniu: organizarea a nenumărate detalii în tiparul angajat al marilor teme, conduse apoi către concluziile lor implacabile. Fiind un artist adevărat, el nu s-a repetat: Război şi pace urmăreşte o întreagă societate şi epocă, Anna Karenina se concentrează îndeaproape asupra unui anumit grup de oameni. Aceste romane au făcut din el un erou naţional, i-au adus faima mondială, bogăţie şi reputaţia pentru capacitatea de pătrundere morală, faimă de care probabil că nici un alt scriitor nu s-a mai bucurat vreodată. Cu toate acestea, în cea mai mare parte a vieţii sale Tolstoi nu a scris deloc literatură. Au existat perioade creatoare: primele povestiri din anii 1850; cei şase ani petrecuţi pentru a scrie, în anii 1860, Război şi pace; crearea romanului Anna Karenina, în anii 1870. În tot restul lungii sale vieţi, el a făcut şi o mulţime de alte lucruri, care în opinia lui aveau o prioritate morală mai mare.

Aristocraţilor de modă veche le venea greu să scape de prejudecata că scrisul era pentru cei inferiori lor. Byron nu a privit niciodată poezia drept cea mai importantă activitate a sa, pentru el important era să sprijine popoarele îngenuncheate ale Europei să-şi obţină independenţa. Se simţea chemat să conducă, aşa cum se cuvenea clasei sale. La fel şi Tolstoi. Se simţea cu adevărat chemat să facă ceva mai mult chiar decât să conducă: să profetizeze şi, uneori, să joace rolul lui Mesia. Şi atunci de ce îşi petrecea timpul scriind? „A scrie povestiri”, îi spunea el poetului Fet, „este stupid şi ruşinos.” Remarcaţi cel de-al doilea adjectiv. A fost o temă intermitentă – aceea că arta reprezenta o întrebuinţare proastă şi scandaloasă a darurilor primite de la Dumnezeu, daruri pe care Tolstoi, când era într-o stare iconoclastă, le-a orchestrat în termeni şi mai sonori. Aşa se face că, din când în când, dar tot mai des pe măsură ce înainta în vârstă, Tolstoi avea să renunţe la artă pentru a exercita conducerea morală.

Iată aici un caz dezastruos de autoinducere în eroare. Este uluitor faptul că Tolstoi, care se gândea la sine la fel de mult ca orice alt om care a trăit vreodată – incluzându-1 chiar şi pe Rousseau – care a scris despre sine din plin şi dintre scrierile căruia multe se învârt într-un fel sau altul în jurul său, a fost atât de lipsit de cunoaştere de sine. Ca scriitor era mai mult decât calificat; iar în timp ce scria, era cel mai puţin periculos pentru cei din jurul său şi pentru societate, în general. El nu dorea însă să fie scriitor, şi în nici un caz unul care să trateze despre subiecte profane. Voia în schimb să conducă, lucru pentru care nu avea nici o altă înclinaţie în afara voinţei; voia să profetizeze, să fondeze o religie şi să transforme lumea, sarcini pentru care era nepotrivit, atât din punct de vedere moral, cât şi intelectual. Atâtea romane mari au rămas nescrise, iar el s-a cufundat sau mai degrabă s-a lăsat târât – el şi familia sa – într-o pustietate confuză.

A mai existat însă un motiv pentru care Tolstoi se simţea chemat să-şi impună mari sarcini morale. Ştia, aidoma lui Byron, că este un păcătos. Dar, spre deosebire de Byron, aceasta îl făcea să se simtă încercat de un sentiment copleşitor de vinovăţie. Acest simţământ era un instrument selectiv şi inadecvat – nu privea deloc drept păcate o parte dintre cele mai grave eşecuri ale sale şi nici chiar greşelile, produsul atroce al egoului său arogant – însă era unul extrem de puternic. Iar cert este că în tinereţea sa existaseră destule lucruri care să-1 facă să se simtă vinovat. Pare să fi învăţat să joace cu patimă la Moscova şi Sankt-Petersburg, încă din 1849. Pe 1 mai, el i-a scris fratelui său Serghei: „Am venit la Sankt-Petersburg fără vreun scop anume, nu am făcut aici nimic care să merite să fie făcut, pur şi simplu am cheltuit o groază de bani şi am intrat în datorii.” I-a spus lui Serghei să-i vândă imediat partea de proprietate: „Câtă vreme aştept sosirea banilor, trebuie neapărat să am imediat 3500 de ruble.” A adăugat: „Poţi comite acest gen de idioţie o singură dată în viaţă. A trebuit să plătesc pentru libertatea mea (nu a existat nimeni care să-mi dea o mamă de bătaie; acesta a fost principalul meu ghinion) şi pentru a filosofa, iar acum am plătit.”18 Pe parcursul celor zece ani care au urmat, a continuat însă să joace în mod intermitent, uneori din plin, şi oricum cu rezultate dezastruoase, în acest timp vânzând o bună parte din proprietăţile sale şi acumulând datorii la cunoştinţe, prieteni şi negustori, dintre care multe au rămas pentru totdeauna neonorate. A jucat şi în armată. La un moment dat, Tolstoi plănuia să fondeze un ziar al armatei, care s-ar fi intitulat Gazeta Militară, şi a vândut lotul central de la Iasnaia Poliana pentru a-1 finanţa. Insă când au sosit banii lichizi, 5000 de ruble, i-a folosit la joc şi i-a pierdut rapid. După ce a părăsit armata şi a plecat să călătorească în Europa, a jucat din nou, cu acelaşi rezultat. Poetul Polonsky, care 1-a întâlnit în iulie 1857, la Stuttgart, a notat: „Din nefericire, ruleta îl atrăgea în mod violent. [El] a fost complet ghinionist. A pus în joc 3000 de franci şi a rămas fără un ban.” Tolstoi însuşi a scris în jurnalul său: „Ruletă până la şase. Pierdut totul.” „împrumutat 200 de ruble de la francez şi pierdut.” „împrumutat bani de la Turgheniev şi pierdut.”19 După ani de zile soţia lui avea să scrie că, deşi se simţea vinovat în privinţa jocurilor de noroc ca atare şi renunţase la ele, el nu părea să resimtă vreo remuşcare în privinţa neputinţei de a-şi achita datoriile acumulate în acea perioadă, unele dintre ele făcute pe seama unor oameni sărmani. Nu era nimic dramatic în achitarea unei datorii vechi.

Tolstoi a avut un sentiment de vinovăţie încă şi mai puternic faţă de dorinţele sale sexuale şi satisfacerea acestora, deşi şi în acest caz autocritica lui era surprinzător de selectivă şi chiar indulgentă faţă de sine. Tolstoi se credea foarte dotat sexual. Menţiunile din jurnal sună astfel: „Trebuie să am o femeie. Senzualitatea nu îmi dă nici o clipă de linişte” (4 mai 1853). „Dorinţă teribilă, mergând până la un rău fizic” (6 iunie 1856).20 La sfârşitul vieţii, Tolstoi i-a spus biografului său, Aylmer Maude, că dorinţele sale erau atât de puternice, încât a fost incapabil să se lipsească de sex până la vârsta de optzeci şi unu de ani. In tinereţe era extrem de timid cu femeile şi aşa se face că a recurs la bordeluri, care l-au dezgustat şi i-au adus consecinţele obişnuite. Una dintre primele însemnări din jurnal, în mai 1847, menţionează că este tratat de „gonoree, căpătată din sursa obişnuită”. Într-o scrisoare către fratele său, Nikolai, Tolstoi mai menţionează o altă îmbolnăvire în 1852: „Boala venerică s-a vindecat, dar efectele secundare ale mercurului mi-au pricinuit suferinţe de nedescris.” A continuat însă să cultive prostituatele, alter-nându-le cu ţigănci, femei cazace, fete localnice şi ţărăncuţe rusoaice, atunci când le găsea. Tonul însemnării din jurnal este plin dezgust faţă de sine, amestecat cu ură faţă de ispită: „ceva roz. Am deschis uşa din spate. Ea a intrat. Acum nu suport s-o privesc. Respingătoare, vulgară, duşmănoasă, făcându-mă să-mi calc principiile” (18 aprilie 1851). „Fetele m-au pierdut” (25 iunie 1853). Ziua următoare a luat o hotărâre bună, dar „fătucile mă împiedică” (26 iunie 1853). O însemnare datată aprilie 1856 menţionează, după o vizită la un bordel: „Oribil, dar cu siguranţă ultima dată.” O altă menţiune din 1856: „Dezgustător. Fete. Muzică idioată, fete, căldură, fum de ţigări, fete, fete, fete.” Turgheniev, de a cărui casă Tolstoi se folosea pe atunci ca de un hotel, ne prezintă o altă imagine a lui Tolstoi în 1856: „Episoade de beţie, ţigănci, cărţi toată noaptea, şi după aceea doarme buştean până la două după-amiaza.”21


Yüklə 1,39 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   10   11   12   13   14   15   16   17   ...   38




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin