Paul Johnson

PAUL JOHNSON

Intelectualii

CUPRINS:

Cuvânt înainte. 7

1. Jean-JacquesRousseau: „Un nebun interesant”. 9

2. Shelley, sau cât de neîndurătoare pot fi ideile. 47

3. Karl Marx: „Proferând blesteme enorme”. 81

4. Henrik Ibsen: „Dimpotrivă!”. 121

5. Tolstoi: Fratele mai mare al lui Dumnezeu. 155

6. „Apele adânci” ale lui Ernest Hemingway. 197

7. Bertolt Brecht: O inimă de gheaţă. 246

8. Bertrand Russell: Un caz al fleacurilor logice. 279

9. Jean-Paul Sartre: „Un ghemotoc de blană şi cerneală”. 318

10. Dispariţia raţiunii. 355

Note. 407

Cuvânt înainte.

Această carte îşi propune să stabilească, pornind de la analiza moralei şi a gândirii unor intelectuali de marcă, în ce măsură aceştia sunt îndreptăţiţi să sfătuiască omenirea cum să-şi organizeze viaţa. Am încercat să fac ca analiza să fie faptică şi obiectivă şi, ori de câte ori a fost posibil, m-am folosit de lucrările, scrisorile, jurnalele, memoriile şi transcrierile discursurilor celor puşi în discuţie. Pentru detaliile referitoare la viaţa acestora am făcut apel la o serie de biografii, dintre care nu le voi enumera decât pe cele mai importante. Pentru Rousseau am considerat că cele mai folositoare mi-au fost Lester G. Crocker, Jean-Jacques Rousseau: The Quest, 1712-1758 (New York, 1974) şi Jean-Jacques Rousseau: The Prophetic Voice, 1758-1783 (New York, 1973), deşi m-am bazat şi pe puternica polemică a lui J. H. Huizinga, The Making of a Saint: the Tragi-Comedy ofJ. J. Rousseau (Londra, 1976). In privinţa lui Shelley, m-am bazat în special pe minunata carte a lui Richard Holmes, Shelley: The Pursuit (Londra, 1974), chiar dacă nu sunt de acord cu el în privinţa copilului nelegitim. Cât îl priveşte pe Marx, am recurs în principal la lucrarea Marx de Robert Payne (Londra, 1968). Ibsen şi-a găsit un biograf model în persoana lui Michael Meyer, Henrik Ibsen: i. The Making of a Dramatist, 1828-1864 (Londra, 1967); ii. The Farewell to Poetry, 1864-1882 (Londra, 1971); iii. The Top of a Cold Mountain, 1886-1906 (Londra, 1971), dar m-am folosit şi de Hans Heiberg, Ibsen: Portrait of the Artist (trad., Londra, 1969) şi de Bergliot Ibsen, The Three Ibsens (trad., Londra, 1951). Dintre multele biografii ale lui Tolstoi, m-am folosit în cea mai mare parte de cartea lui Ernest J. Simmons, Leo Tolstoy

(Londra, 1949), dar şi de extraordinara relatare critică a lui Edward Crankshaw, Tolstoy: The Making of a Novelist (Londra, 1974). Pentru Hemingway am folosit dotiă excelente biografii recente: Jeffrey Meyers, Hemingway: A Biography (Londra, 1985) şi Kenneth S. Lynn, Hemingway (Londra, 1987), dar şi mai vechea lucrare a lui Carlos Baker, Hemingway: A Life Story (New York, 1969). În ceea ce-1 priveşte pe Brecht, am recurs la Ronald Hayman, Bertolt Brecht: A Biography (Londra, 1983) şi la strălucitul studiu al lui Martin Esslin, Bertolt Brecht: A Choice ofEvils (Londra, 1959). Referitor la Sartre, sursele principale au fost Annie Cohen-Solal, Sar-tre: A Life (trad., Londra, 1987) şi Claude Francis şi Fernande Gontier, Simone de Beauvoir (trad., Londra, 1987). Pentru ultimul capitol m-am folosit în mod special de David Pryce-Jones, Cyril Connolly: Diaries and Memoir (Londra, 1983), Hilary Mills, Mailer: A Biography (New York, 1982), Kathleen Tynan, The Life of Kenneth Tynan (Londra, 1987), Robert Katz şi Peter Berling, Love is Colder than Death: The Life and Times ofReiner Werner Fassbinder (Londra, 1987) şi Fern Marja Eckman, The Furious Passage of James Baldwin (Londra, 1968). Le sunt recunoscător tuturor acestor autori. Referiri la o parte dintre alte multe surse consultate pot fi găsite în bibliografie.

1 Jean-Jacques Rousseau: „Un nebun interesant” în timpul ultimelor două sute de ani, influenţa exercitată de intelectuali a sporit neîncetat. Afirmarea intelectualului laic a reprezentat, de fapt, factorul cheie în modelarea lumii moderne. Privind din ampla perspectivă a istoriei, avem de-a face, din multe puncte de vedere, cu un fenomen nou. Este drept că, în ipostazele lor timpurii – de preoţi, scribi şi sfătuitori – intelectualii au avut de la bun început pretenţia să dirijeze societatea. Insă în calitatea lor de păstrători ai unor culturi hieratice, fie ele primitive sau sofisticate, inovaţiile lor morale şi ideologice erau limitate de canoanele autorităţii externe şi de tradiţia moştenită. Nu erau, şi nici nu puteau fi, spirite libere, aventurieri ai minţii.

În secolul al XVIII-lea, odată cu declinul puterii clerului, s-a ivit un nou tip de mentor, venit să umple golul existent şi să capteze atenţia societăţii – intelectualul laic. Acesta putea fi deist, sceptic sau ateu. Era însă tot atât de pregătit ca orice faţă bisericească să spună omenirii cum să-şi organizeze viaţa. Proclama din start o devoţiune specială faţă de interesele umanităţii şi o îndatorire evanghelică de-a o purta, prin învăţătura sa, spre progres. Îşi aborda această sarcină auto-asumată într-un mod mult mai radical decât predecesorii săi clerici. Nu se simţea legat de nici un corpus al vreunei religii manifeste. Înţelepciunea colectivă a trecutului, moştenirea tradiţiei, codurile prescriptive ale experienţei ancestrale existau pentru a fi urmate în mod selectiv sau pentru a fi respinse în totalitate, după cum ar fi considerat de cuviinţă el, intelectualul. Pentru prima dată în istoria umanităţii, şi cu o încredere şi o îndrăzneală crescânde, oamenii se ridicau pentru a afirma că puteau diagnostica racilele societăţii şi le puteau vindeca prin simpla putere a intelectului; mai mult decât atât, afirmau că puteau născoci*formule care să ducă nu doar la ameliorarea structurii societăţii, dar chiar la aceea a deprinderilor fundamentale ale fiinţelor umane. Spre deosebire de predecesorii lor sacerdoţi, ei nu erau slujitori şi interpreţi ai zeilor, ci substitute ale acestora. Eroul lor era Prometeu, care a furat focul ceresc pentru a-1 aduce pe Pământ.

Una dintre caracteristicile cele mai remarcabile ale acestor noi intelectuali laici era ardoarea cu care supuneau unei analize critice religia şi pe protagoniştii acesteia; cât de multe foloase a tras umanitatea de pe urma acestor mari sisteme religioase sau cât de mult a avut ea de suferit de pe urma lor? În ce măsură au trăit aceşti papi şi aceşti pastori în conformitate cu preceptele lor de puritate şi sinceritate, de caritate şi filantropie? Verdictele date, atât bisericii, cât şi clerului, au fost aspre. Acum, după două secole în care influenţa religiei a continuat să scadă, iar intelectualii laici au jucat un rol crescând în modelarea atitudinilor şi instituţiilor noastre, a venit vremea să le analizăm şi lor dosarul, atât pe cel public, cât şi pe cel personal. Vreau să investighez în mod special cât de îndreptăţiţi erau intelectualii pentru a-i spune omenirii cum să se comporte, luând în considerare atât aspectul moralei, cât şi al gândirii acestora. Cum şi-au trăit ei propriile vieţi? Care a fost gradul de corectitudine al comportamentului lor faţă de familie, de prieteni şi de asociaţi? Erau oare corecţi în chestiunile de ordin sexual sau financiar? Au spus sau au scris ei adevărul? Şi cum au rezistat sistemele lor ideologice probei timpului şi a punerii în practică?

Incursiunea noastră începe cu Jean-Jacques Rousseau (1712-1778), care a fost primul dintre intelectualii moderni, arhetipul lor şi, în multe privinţe, cel mai influent dintre toţi. Mai vârstnicii, cum ar fi Voltaire, iniţiaseră acţiunea de demolare a altarelor şi de întronare a raţiunii. Rousseau a fost însă primul care a reunit toate caracteristicile remarcabile ale Pro-meteului modern: afirmarea dreptului de a respinge ordinea existentă în totalitatea ei; încrederea în capacitatea de a o remodela din temelii conform unor principii proprii; convingerea că acest lucru se putea obţine prin intermediul procesului politic; şi, fapt deloc de neglijat, recunoaşterea rolului imens pe care îl joacă instinctul, intuiţia şi impulsul în cadrul comportamentului uman. Era convins că dădea dovadă de o dragoste unică pentru umanitate şi că fusese înzestrat cu o capacitate de pătrundere psihologică şi cu calităţi fără precedent, menite a spori fericirea umanităţii. Un număr uluitor de mare de oameni, atât contemporani cu el, cât şi din perioada care a urmat, l-au considerat în spiritul propriilor lui evaluări.

Influenţa lui Rousseau a fost enormă, deopotrivă pe termen lung şi pe termen scurt. Generaţia care a urmat morţii lui 1-a ridicat la rangul de mit. A murit în deceniul care a precedat Revoluţia din 1789, dar mulţi contemporani l-au considerat răspunzător pentru aceasta şi, prin urmare, pentru înlăturarea ancien regime-ului în Europa. Acest punct de vedere a fost împărtăşit atât de Ludovic al XVI-lea, cât şi de Napoleon. Referindu-se la elitele revoluţionare, Edmund Burke a afirmat: „Există o mare dispută între liderii lor privitor la care dintre ei se aseamănă mai mult cu Rousseau. El este figura lor de referinţă în ceea ce priveşte perfecţiunea.” Aşa cum a formulat-o Robespierre însuşi: „Rousseau este bărbatul care, prin distincţia sufletului şi prin măreţia caracterului, s-a dovedit demn de rolul său de învăţător al omenirii.” In timpul Revoluţiei, Convenţia Naţională a votat pentru mutarea cenuşii lui în interiorul Panteonului. La ceremonie, preşedintele a declarat: „îi datorăm lui Rousseau remedierea sănătoasă care ne-a transformat moravurile, datinile, legile, sentimentele şi obiceiurile.”1

Totuşi, la un nivel mult mai profund şi pe o durată mult mai îndelungată, Rousseau a afectat o serie de convingeri fundamentale ale omului civilizat şi a schimbat datele de bază ale spiritului uman. Amploarea vastei sale influenţe poate fi grupată după cinci mari trăsături. Întâi, toate ideile noastre moderne despre educaţie sunt afectate într-o anumită măsură de doctrina lui Rousseau, în special de tratatul său Emile (1762). El a popularizat şi, într-o anumită măsură, a inventat cultul naturii, gustul pentru viaţa în aer liber, căutarea prospeţimii, a spontaneităţii, a învigorării şi a naturalului.

A iniţiat critica sofisticării urbane. A identificat şi înfierat artificiile civilizaţiei. Este părintele băilor reci, al exerciţiului sistematic, al sportului ca element formativ al caracterului, al casei de vacanţă.2 în al doilea rând, dar strâns legat de această reevaluare a naturii, Rousseau a propovăduit neîncrederea în ameliorările progresive, graduale aduse de înaintarea lentă a culturii materialiste. In această ordine de idei, el a respins Iluminismul – din care făcea totuşi parte – şi a căutat o soluţie mult mai radicală.3 A insistat asupra faptului că raţiunea însăşi avea limite severe în privinţa mijloacelor de remediere a societăţii. Totuşi, aceasta nu însemna că mintea omului nu era aptă să inducă schimbările necesare, ea având resurse ascunse, neîngrădite, de pătrundere psihologică poetică şi de intuiţie, resurse care trebuiau folosite pentru a contracara dictatele sterile ale raţiunii.4 Înscriindu-se pe această linie de gândire, Rousseau a scris Confessions (Confesiuni), lucrare încheiată în 1770, dar publicată abia după moartea sa. Acest al treilea proces reprezenta atât începutul mişcării romantice, cât şi al literaturii moderne de introspecţie, căci i-au permis ca pornind de la individ, principala cucerire a Renaşterii, să facă un imens pas înainte, sondând şinele şi oferindu-1 analizei publice. Pentru prima dată, cititorilor li se arăta profunzimea sufletului, deşi – şi aceasta avea să fie o altă caracteristică a literaturii moderne – viziunea era înşelătoare, sufletul astfel expus era amăgitor, franc pe dinafară, iar pe dinăuntru plin de viclenie.

Cel de-al patrulea concept popularizat de Rousseau era, în anumite privinţe, cel mai răspândit dintre toate. Atunci când societatea evoluează de la stadiul primitiv de natură la acela al sofisticării urbane, omul este corupt, a motivat el: egoismul său natural, pe care îl numeşte dragoste de sine (amour de soi), este transformat într-un instinct mult mai distrugător, dragoste de sine egoistă (amour-propre), care combină vanitatea şi preţuirea de sine, fiecare individ apreciindu-se în conformitate cu ceea ce gândesc alţii despre el şi căutând astfel să-i impresioneze pe aceştia prin bani, putere, inteligenţă şi superioritate morală. Egoismul natural al individului devine competitiv şi acumulativ, ceea ce duce nu doar la alienarea sa în raport cu ceilalţi oameni, pe care-i consideră rivali şi nu fraţi, ci şi la alienarea în raport cu sine însuşi.5 Alienarea induce în om o stare de rău psihologic, caracterizată printr-o divergenţă tragică între realitate şi aparenţă.

Păcatul competiţiei, aşa cum 1-a văzut Rousseau, care distruge bunul-simţ înnăscut din om şi încurajează cele mai diabolice trăsături care zac în el, inclusiv dorinţa de a-i exploata pe ceilalţi, l-au făcut pe autor să nu aibă încredere în proprietatea privată, în care vedea o sursă a crimei sociale. Cea de-a cincea inovaţie a sa – în acel moment din chiar ajunul Revoluţiei Industriale – a fost aceea de-a dezvolta elementele unei critici a capitalismului, atât în prefaţa piesei sale Narcisse (Narcis), cât şi în Discours sur l'inegalite (Discurs asupra inegalităţii), prin identificarea proprietăţii şi a competiţiei pentru obţinerea acesteia ca reprezentând cauza principală a alienării.6 Era vorba de o ipoteză pe care Marx şi alţii aveau să o submineze fără milă, laolaltă cu o altă idee înrudită a lui Rousseau, aceea a evoluţiei culturale. Pentru Rousseau, „natural” însemna „originar” sau pre-cultural. Orice cultură dă naştere unor probleme, din moment ce asocierea omului cu alţii asemenea lui îi scoate la iveală înclinaţiile diabolice: aşa cum afirmă el în Emil, „Răsuflarea omului este fatală semenilor săi. Astfel, cultura în care trăieşte un om, ea însăşi un construct artificial, evolutiv, dictează comportamentul uman, iar acesta poate fi ameliorat sau chiar transformat în totalitate prin schimbarea culturii şi a forţelor concurente care au produs-o – altfel spus, prin inginerie socială.

Aceste idei acoperă un domeniu atât de vast, încât constituie, aproape numai ele însele, o enciclopedie a gândirii moderne. Lecturile lui Rousseau erau variate: Descartes, Rabelais, Pascal, Leibniz, Bayle, Fontenelle, Corneille, Petrarca, Tasso; a pus un accent sporit în special pe Locke şi Montaigne. Germaine de Stael, care considera că Rousseau posedă „cele mai sublime calităţi întâlnite vreodată la o fiinţă umană” declara: „El nu a inventat nimic.” Adăugând însă că „a impregnat totul cu foc”. Modalitatea simplă, directă, puternică, cu adevărat pasională în care scria Rousseau a făcut ca ideile sale să pară atât de vii şi de proaspete, încât să producă asupra bărbaţilor şi femeilor şocul unei adevărate revelaţii.

Cine era deci acest propagator al unei atât de extraordinare puteri intelectuale şi morale şi cum a ajuns el la această performanţă? Rousseau era elveţian, născut în 1712 la Geneva şi educat în spirit calvinist. Tatăl său, Isaac, a fost ceasornicar, dar nu a prosperat în afacere, fiind un scandalagiu care era adesea implicat în evenimente violente şi scandaluri. Mama sa, Suzanne Bernard, provenea dintr-o familie înstărită, însă a murit de febră puerperală la puţin timp după naşterea lui Rousseau. Niciunul dintre părinţi nu provenea din cercul restrâns al familiilor care alcătuiau oligarhia conducătoare a Genevei şi constituiau Consiliul celor Două Sute şi Consiliul Interior al celor Douăzeci şi cinci. Aveau însă depline privilegii electorale şi legale, iar Rousseau a fost întotdeauna extrem de conştient de statutul său superior. Faptul 1-a făcut să devină, din interes (însă nu şi din convingeri intelectuale), un conservator înnăscut şi i-a dat, pentru toată viaţa, un dispreţ faţă de gloata lipsită de drept de vot. In afară de asta, familia lui dispunea şi de o sumă considerabilă de bani.

Rousseau nu a avut surori, ci un frate, cu şapte ani mai mare. In ceea ce-1 priveşte, semăna cu mama lui şi a devenit, de aceea, favoritul tatălui său, văduv. Modul în care Isaac se purta cu el oscila între o afecţiune lacrimogenă şi o violenţă înspăimântătoare, astfel încât până şi răsfăţatul Jean-Jacques deplângea modul în care fusese crescut de tatăl său, plângându-se mai târziu în Emil: „Ambiţia, lăcomia, tirania şi prudenţa rău condusă a taţilor, neglijenţa şi insensibilitatea lor brutală sunt de sute de ori mai dăunătoare copiilor decât tandreţea nechibzuită a mamelor.” Cu toate acestea, fratele său mai mare a fost cel care a devenit principala victimă a sălbăticiei tatălui. La cererea acestuia, băiatul a fost trimis în 1718 într-o şcoală de corecţie pe motiv că era de o răutate incorigibilă; a fugit de acolo în 1723, pentru a nu mai fi văzut niciodată. Aşa se face că, în fapt, Rousseau a fost singur la părinţi, asemeni multor altor lideri intelectuali moderni. Dar, deşi răsfăţat în anumite privinţe, el a ieşit din copilărie cu un puternic sentiment de frustrare şi – poate caracteristica sa personală cea mai pregnantă – autocompasiune.7

Moartea 1-a lipsit curând atât de tată, cât şi de mama adoptivă. I-a displăcut meseria de gravor în care fusese iniţiat. Aşa se face că în 1728, la vârsta de cincisprezece ani, fuge con-vertindu-se la catolicism pentru a obţine protecţia unei anumite Madame Franţoise-Louise de Warens, care locuia la Annency. Amănuntele privind cariera timpurie a lui Rousseau, aşa cum apar ele în Confesiuni, nu pot fi însă demne de încredere. In stabilirea faptelor esenţiale, au fost în schimb utile scrisorile lui personale, ca, de altfel, şi vastele resurse ale imensei sale activităţi creatoare.8 Madame de Warens trăia dintr-o rentă acordată de rege şi pare să fi fost atât agent al guvernului francez, cât şi al bisericii romano-catolice. Rousseau a trăit cu ea, pe cheltuiala acesteia, în cea mai mare parte a celor paisprezece ani cuprinşi între 1728 şi 1742.0 vreme a fost amantul ei; au mai existat şi perioade când hoinărea pe cont propriu. Până când a trecut bine de treizeci de ani, Rousseau a dus o viaţă dezorganizată şi dependentă mai ales de femei. A încercat cel puţin treispezece slujbe, ca gravor, lacheu, seminarist, muzician, funcţionar public, fermier, meditator, casier, copist de partituri, scriitor şi secretar particular, în 1743 a primit ceea ce părea să fie minunatul post de secretar al ambasadorului Franţei la Veneţia, contele de Montaigu. Această situaţie a durat unsprezece luni şi s-a încheiat prin demiterea lui Rousseau şi fuga acestuia pentru a nu fi arestat de către Senatul veneţian. Montaigu a declarat (or, versiunea sa este preferată aceleia a lui Rousseau) că secretarul său era menit sărăciei din cauza „temperamentului detestabil” şi a „insolenţei inimaginabile”, efect al „nebuniei sale” şi al „prea bunei păreri despre sine”.9

De câţiva ani Rousseau ajunsese să se considere drept un scriitor înnăscut. Avea o mare îndemânare în mânuirea cuvintelor. Era eficient mai ales în a-şi susţine cauza în scrisori, fără a acorda o atenţie prea scrupuloasă faptelor. Ar fi putut deveni, pe drept cuvânt, un avocat strălucit. (Unul dintre motivele pentru care a ajuns să-i displacă într-atât lui Montaigu, militar de carieră, a fost obiceiul de-a căsca în mod ostentativ sau chiar de a se plimba pe la fereastră atunci când, în timpul dictării, ambasadorul se străduia să găsească cuvântul potrivit.) în 1745, Rousseau a cunoscut o tânără spălătoreasă, Therese Levasseur, cu zece ani mai tânără decât el, care a fost de acord să-i devină amantă permanentă. Faptul a dat o oarecare stabilitate vieţii sale în derivă. Intre timp îl cunoscuse şi se împrietenise cu Denis Diderot, figura centrală a Iluminismului, care avea să devină ulterior editorul şef al Enciclopediei. Ca şi Rousseau, Diderot era fiul unui artizan şi a devenit prototipul scriitorului autodidact. Era un om amabil şi un descoperitor asiduu de talente. Rousseau i-a datorat foarte mult. Prin intermediul lui Diderot, 1-a cunoscut pe diplomatul şi criticul literar german Friedrich Melchior Grimm, o persoană bine plasată în societate. La rândul său, Grimm 1-a introdus în cunoscutul salon radical al baronului d'Holbach, cunoscut drept „leMaâtre d'Hotel de la philosophie”. Influenţa intelectualilor francezi era abia la început şi avea să sporească neîncetat pe parcursul celei de-a doua jumătăţi a secolului al XVIII-lea. În anii 1740 şi 1750 însă, poziţia lor de critici ai societăţii era încă precară. Statul, atunci când se simţea direct ameninţat, era capabil încă să se întoarcă împotriva lor cu o ferocitate dezlănţuită. Rousseau avea să se plângă ulterior în public de persecuţiile suferite, deşi în realitate avea mai puţine motive de invocat decât majoritatea contemporanilor săi. Voltaire a fost bătut în public cu băţul de servitorii unui aristocrat pe care îl ofensase şi a stat aproape un an la Bastilia. Cei care vindeau cărţi interzise puteau primi zece ani de galeră. În iulie 1749, Diderot a fost arestat şi izolat într-o celulă la fortăreaţa Vincennes, pentru vina de-a fi publicat o carte care apăra ateismul. A stat acolo trei luni. Rousseau 1-a vizitat la Vincennes şi, pe. Drum, a văzut într-un ziar un anunţ publicat de Academia de Litere din Dijon, care lansa un concurs de eseuri pe tema „Dacă revirimentul ştiinţelor şi artelor a contribuit la ameliorarea moralei”.

Acest episod, care a avut loc în 1750, a reprezentat punctul de cotitură al vieţii lui Rousseau. Printr-o străfulgerare de inspiraţie a intuit ceea ce trebuia să facă. Alţi concurenţi vor pleda, desigur, cauza artelor şi ştiinţelor. El avea să argumenteze superioritatea naturii. Deodată, aşa cum spune el în Confesiuni, a căpătat un entuziasm debordant pentru „adevăr, libertate şi virtute”. El afirmă că şi-ar fi declarat sie însuşi: „Virtute, adevăr! Voi striga tot mai tare, adevăr, virtute!” A mai adăugat că vesta îi era „scăldată în lacrimi pe care le vărsasem fără să-mi dau măcar seama”. Lacrimile abundente ar fi putut fi reale: nu-i era greu să plângă. Cert este însă faptul că Rousseau s-a decis atunci şi acolo să scrie eseul de pe poziţii care au devenit esenţa credoului său; a câştigat premiul datorită acestei abordări paradoxale a subiectului şi a devenit faimos peste noapte. Iată un om de treizeci şi nouă de ani, până atunci lipsit de succes şi înăcrit, dornic de recunoaştere şi faimă, şi care dădea în sfârşit lovitura. Eseul este slab şi aproape de necitit în zilele noastre. Aşa cum se întâmplă întotdeauna când un asemenea eveniment literar este privit retrospectiv, pare inexplicabil că o asemenea lucrare minoră a putut produce aşa o explozie de celebritate. Cunoscutul critic Jules Lemaâtre a numit, chiar, acest moment apoteotic al lui Rousseau „una dintre cele mai elocvente dovezi ale stupidităţii umane care au existat vreodată”.10

Publicarea Discursului despre arte şi ştiinţe nu 1-a făcut bogat pe Rousseau, căci deşi lucrarea a cunoscut o largă circulaţie şi a dat naştere la aproape trei sute de replici tipărite, numărul exemplarelor efectiv vândute a fost mic, iar cei care făceau bani de pe urma unor asemenea lucrări erau librarii.11 Pe de altă parte, faptul i-a asigurat accesul în multe reşedinţe şi proprietăţi aristocratice, deschise intelectualilor la modă. Rousseau putea – şi chiar a făcu t-o uneori – să se întreţină singur copiind partituri (avea un scris frumos), însă după 1750 s-a găsit mereu în postura de a trăi de pe urma ospitalităţii aristocraţiei, exceptând (cum deseori se întâmpla) cazurile când prefera să pună la cale certuri feroce cu aceia care i-o ofereau. A devenit scriitor de profesie. Nu ducea niciodată lipsă de idei şi, atunci când se punea pe treabă, scria bine şi cu uşurinţă. Impactul cărţilor sale a cunoscut însă, cel puţin în timpul vieţii lui şi mult după aceea, variaţii semnificative.12 Contractul Social, despre care s-a afirmat în general că îi sintetizează filosofia politică de maturitate – lucrare începută în 1752 şi publicată în cele din urmă zece ani mai târziu – abia dacă a fost citit în timpul vieţii lui Rousseau şi a fost retipărit o singură dată, în 1791. Cercetarea a cinci sute de biblioteci contemporane a arătat că doar una singură deţinea un exemplar al lucrării. Cercetătoarea Joan MacDo-nald, care a studiat 1114 broşuri politice publicate în perioada

— 1791, a identificat doar douăsprezece referiri la Contract.13 După cum remarca ea: „Este necesar să distingem între cultul pentru Rousseau şi influenţa gândirii sal” politice.” Cultul, născut odată cu eseul premiat, dar care a continuat să crească vertiginos, se baza pe două cărţi. Prima era romanul lui Rousseau La Nouvelle Heloise (Nona Eloisa), subintitulat şi Scrisorile a doi îndrăgostiţi şi inspirat de Clarissa lui Richard-son. Poveste a urmăririi, seducerii, pocăirii şi pedepsirii unei tinere femei, cartea este scrisă cu o extraordinară îndemânare, pentru a satisface atât curiozitatea lubrică a cititorilor, cu precădere femei – şi în special segmentul în afirmare al femeilor din clasa de mijloc – cât şi simţul lor moral. Materialul este adesea foarte lipsit de ascunzişuri pentru acea vreme, dar mesajul final este extrem de decent. Arhiepiscopul Parisului 1-a acuzat că ar „strecura otrava des-frâului sub aparenţa proscrierii acestuia”, dar faptul nu a făcut decât să crească vânzările, cum a făcut-o de altfel şi prefaţa scrisă cu şiretenie de Rousseau, în care afirma că o fată care citeşte chiar şi o singură pagină din carte este un suflet pierdut, adăugând totuşi că „fetele caste nu citesc poveşti de dragoste”. De fapt, atât fetele caste, cât şi matroanele respectabile au citit-o şi s-au apărat citându-i concluziile de o înaltă moralitate. Pe scurt, a fost un bestseller predestinat, şi a şi devenit unul, deşi majoritatea exemplarelor cumpărate erau copii pirat.