Simbolistica nebuniei în Năpasta

SIMBOLISTICA NEBUNIEI ÎN NĂPASTA

DE ION LUCA CARAGIALE

Prep. univ. mrd. Carmina Tămăzlăcaru

Universitatea „1 Decembrie 1918”, Alba Iulia

Alienarea, boală psihică şi spirituală ce propulsează o lume răsturnată a valorilor, nesupusă sferei normelor obişnuite ale societăţii şi aflată dincolo de zidurile raţiunii, ia cu asalt personajele carageliene, manifestându-se în diferite ipostaze. De la agitaţia “intelectualităţii” române stârnită de pierderea scrisorii amoroase, o adevărată ameninţare şi un real pericol, până la gesturile ieşite din făgaşul normal ale Miţei Baston, amanta “tradusă” şi plictisită transformată în “fiară” periculoasă şi răzbunătoare, de la atitudinea lui Lefter Popescu pus în faţa realităţii, a lui “viceversa”, sau a lui Anghelache, victimă a neglijenţei altora, până la nebunia hangiului Leiba Zibal, a lui Stavrache, avarul, sau a lui Cănuţă, “om sucit”, apare fenomenul de rupere a normalităţii şi evadare din realitatea înconjurătoare. Mintea se înceţoşează, neliniştile se cuibăresc în suflet, haosul interior duce la prăbuşirea raţiunii, iar tensiunea creşte sub teroarea coşmarurilor. Formele alienării la eroii lui Caragiale sunt rezultatele unor motive multiple: fie din dragoste, fie din cauza efectului dezumanizant exercitat de ban asupra omului, fie din iresponsabilitatea autorităţilor sau inexistenţa valorilor într-o societate cu susul în jos, fie datorită neînţelegerii unor indivizi care spun adevărul într-o lume care îi socoteşte nebuni pentru că nu sunt partizanii minciunii, falsului, perfidiei, făţărniciei, şireteniei sau prostului gust.

Drama Năpasta surprinde trei cazuri patologice fundate pe nebunie, alienarea fiind traversată în mod diferit de protagoniştii piesei. Pendulând între adevăr şi născocire, trecând de la sminteală la raţiune, alunecând dinspre nevinovăţie spre acuzarea de crimă, Ion pădurarul are parte de un destin dublu. Contrastul dintre esenţă şi aparenţă apare atât la Dragomir, criminalul ipocrit ce joacă în libertate rolul de bun creştin, cât şi la Anca, femeie prefăcută, căsătorită cu ucigaşul primului său soţ, Dumitru Cirezaru, doar din dorinţa de răzbunare. Adevărul mocneşte în sufletul lor, dar fiecare se fereşte să-l dezvăluie: iniţial Ion mărturiseşte că e nevinovat, dar după numeroasele bătăi suferite la ocnă recunoaşte o crimă pe care nu el a săvârşit-o, Dragomir îşi ascunde fapta aşteptând trecerea celor zece ani după care pedeapsa i se ispăşeşte, iar Anca nu-şi destăinuie bănuielile din lipsa probelor.

Logică în gândire, cochetă, crudă, inteligentă şi prudentă cu Dragomir, impozantă în faţa lui Ion, femeia trăieşte în patima nebuniei ei: răzbunarea. Alienarea ia contur gradat, când suspiciunile despre persoana care l-ar fi omorât pe Dumitru, i se preling în suflet, picătură cu picătură, pentru ca în final să dea naştere unei certe convingeri. Trăind opt ani de zile alături de un bărbat pe care îl urăşte, Anca aşteaptă clipă de clipă momentul în care lui Dragomir “îi sună ceasul”: “Anca: Te-am judecat, te-ai mărturisit, trebuie să-ţi dau acuma pedeapsa ce ţi se cade că-ai răpus pe omul ce-mi era drag ca lumina ochilor, tu, care mi-ai fost urât totdeauna…”¹

Ascunzându-şi crima înfăptuită din dragoste pentru Anca şi purtând superficiala mască de om cinstit, Dragomir se află la pol antagonic de Ion, nevinovatul care din nefericire a fost găsit în posesia unor obiecte care au aparţinut decedatului. “Ion: Luleaua şi tutunul şi amnarul lui era la

mine.”² Torturat de propria sa conştiinţă, măcinat de gânduri negre, ros de remuşcări, zbuciumat şi distrus psihic, bântuit de sufletul omului căruia i-a luat viaţa şi care îi ţine calea şi la masă şi la petrecere şi-n somn şi mereu pare că-l zăreşte lângă soţia sa, criminalul nu-şi mai găseşte liniştea. “Dragomir: De opt ani de zile Dumitru şi iar Dumitru; pe el îl auz când vorbeşte ea, când mă uit la ea îl văz pe el… Eu trăiesc în casă, mănânc la masă, dorm la un loc cu stafia lui… Aşa! Asta n-o să mai meargă mult!”³ Fapta sa îi tulbură mintea, îi şterge orice idee de moralitate şi-l transformă într-o bestie. Zadarnică a fost încercarea de a-şi potoli chinurile lăuntrice prin pomene şi laude făcute cu scopul de a îndupleca duhul ce-i dă târcoale ziua şi noaptea. “Anca: Mai-nainte mă sileai tu să fac pomană şi să ţiu soroacele de sufletul lui Dumitru – ba că ţi-a fost prieten bun, ba că e păcat că s-a prăpădit aşa om de omenie! – Ajunsesem să mă mir eu de tine, cum tu, bărbatul meu, să nu mă laşi o clipă măcar să-mi uit de bărbatu-meu ăl dintâi…”⁴ Victima îl strigă, îl cheamă de dincolo de mormânt pe propriul său asasin, transformându-i viaţa într-un coşmar. Graniţa dintre luciditate şi nebunie e tot mai vag conturată, mereu mai îndepărtată, mai imprecisă, mai estompată, mai evazivă, împinsă până spre dispariţie totală. Însuşi Dragomir îşi recunoaşte nebunia, conştient fiind că, în locul fericirii mult visate, crima pasională pe care a înfăptuit-o a distrus trei vieţi: a inocentului Dumitru, a Ancăi care încă, după atâta timp, îşi mai jeleşte întâiul soţ şi a sa, omul cufundat în minciună şi înşelătorie, privat de o bună relaţie cu societatea şi divinitatea. “Dragomir: Eu sunt sănătos, crezi, de când am luat-o?…”⁵; “Anca: Deznădăjduit n-ai de ce să fii, că slava Domnului, ai după ce bea apă… Fapte rele zici că n-ai făcut, că tu ştii şi Dumnezeu ce stă pe cugetul tău… Atunci, Doamne iartă-mă, ăi fi nebun! Dragomir: Mai ştii? Oi fi…”⁶

Visul este cel mai bun agent de informare privitor la cunoaşterea activităţilor inconştiente ale psihicului omului ce visează. Reprezentând fenomene mentale primitive, iraţionale, care ignoră logica, spaţiul şi timpul, visele sunt, după părerea lui Sigmund Freud, realizări halucinatorii ale unor dorinţe refulate. O foarte strânsă analogie se produce între vis şi tulburări psihologice de toate genurile, căci, “între caracterul confuz şi incomprehensibil al visului şi rezistenţa care se resimte la dezvăluirea gândirii latente, există un raport secret şi necesar.”⁷ Scăpat din hăţurile voinţei şi responsabilităţii subiectului, “simbol al aventurii individuale, atât de adânc înrădăcinate în intimitatea conştiinţei, care iese de sub controlul propriului ei creator, visul ne apare drept expresia cea mai tainică şi mai impudică a fiinţei noastre”⁸, o cale directă spre profunzimi spirituale. Subordonate Sinelui, visele apar şi în concepţia jungiană ca evenimente spontane, naturale, desfăşurate independent de intenţii conştiente, reflectând intimitatea unei fiinţe, lăcaşul cel mai lăuntric şi profund al sufletului său. Ansamblul imaginilor derulate în timpul somnului introduce persoana adormită într-o lume aparent reală, care duce la dizolvarea identităţii subiectului şi dispariţia legăturii sale cu cotidianul.

În drama carageliană Năpasta, Dragomir, chinuit psihic de fapta mârşavă pe care a comis-o, are coşmaruri, se frământă, se teme să doarmă cu lumina stinsă. Cinstea îi este pătată, integritatea dezonorată, onestitatea pierdută demult, iar senzaţiile de frică şi vinovăţie guvernează peste un suflet zbuciumat şi o conştiinţă pângărită, mânjită de sentimentul acut de culpabilitate. Întunericul îl mistuie, îi arde parcă şi ultimele puteri, silindu-l să-şi mărturisească secretul ţinut ascuns atâţia ani, iar disperarea îl face să se agaţe de ideea că lumina unei lămpi i-ar putea reda pacea interioară. Simbolizând raţiunea, inteligenţa, organizarea, cunoaşterea pătrunzătoare, iluminarea, flacăra purifică şi are capacitatea de a reînvia valorile obţinute în primordialitate. Concepţia chinezească legată de originea sacră a focului, care pogoară din cer, sau cea a grecilor antici, conform căreia Prometeu a furat focul de la zeii din Olimp spre a-l oferi oamenilor, se regăseşte în Upanişade unde lumina corespunde spiritului sau la budişti: “Atât în mine… o flacără… Inima mea este vatra, flacăra este sinele meu îmblânzit.”⁹ Caragiale îşi surprinde protagonistul aflat în căutarea liniştii spirituale sau tocmai în încercarea de îmblânzire a conştiinţei sale împovărate. Niciodată, însă, lumina artificială, efemeră nu va duce la confort interior. “Anca: De asta să nu râzi… eşti tu niţel cam ţicnit… adică, ce niţel! eşti bine de tot; de mult ţi-ai pierdut sărita… (Dragomir ascultă nervos.) Noaptea visezi urât şi sai din somn mereu… Ţi-e frică să dormi cu lampa aprinsă…”¹⁰

Capetele de morţi, cu dinţii laţi, puternici, muşcă în vis mâna lui Dragomir, faptă cu suport în realitate, căci Dumitru Cirezaru, înainte de a-şi da duhul, lasă o urmă profundă pe braţul omului care l-a înjunghiat, semn al unui prezent continuu şi al permanentei aduceri aminte, purtat de ucigaş întreaga sa viaţă. “Dragomir: Anco, am visat urât… mă doare mâna! Anca: Aiurezi, te doare mâna din vis… Dragomir: Mă înjunghie unde am semnul de muşcătură. Anca: Şezi jos… tremuri. (el şade.) De unde ai tu muşcătura aia la mână, Dragomire? Dragomir: De mult. (…) Anca: Da… Ce ai visat? Dragomir: Un cap de mort… cu dinţii mari… vrea să mă muşte… mă doare…”¹¹ “Dragomir: A ţipat (Dumitru) şi-a căzut în genunchi… a dat să scoaţă cuţitul… da’ m-am repezit şi l-am lovit peste mână şi la beregată… când m-am aplecat la el, m-a muşcat de mână. Anca: De la el era muşcătura!”¹² Simbolizată prin cap, victima nu numai că supravieţuieşte, dar continuă să fie purtată în lume de toţi cei care-i împărtăşesc credinţa. Moartea trupului duce la renaştere într-un nivel superior, la perfecţiune spirituală. Craniul reprezintă ceea ce e nepieritor în timp, deci o formă de existenţă înzestrată cu energie vitală. În visele distrugătoare ale lui Dragomir, capul de mort e înzestrat cu dinţi mari, puternici, simbol al forţei, al sfâşierii, al distrugerii. Dintele e instrumentul apărător, dominator, care ia în posesiune, mergând până la asimilare. Muşcătura, urma dinţilor pe carne, e “aidoma amprentei lăsată de un lucru spiritual”¹³, e un sigiliu, deci o formă de posedare. În acest moment, raportul victimă – ucigaş se inversează: Dumitru îi distruge vrăjmaşului stropul de fericire iluzorie la care a visat, viaţa, libertatea, raţiunea. Balanţa spiritului începe să se clatine, echilibrul moral şi psihic se pierde, iar primele semne ale nebuniei apar: neconcordanţa între ceea ce Dragomir pretinde a fi şi ceea ce e în fond. Semnificând protecţia, puterea, dreptatea şi activitatea, braţul este menţinătorul stabilităţii şi cumpănirii atât timp cât se păstrează intact. Orice urmă lăsată pe braţ duce la dispariţia calităţilor lui originare. În gândirea populaţiei Bambara, acesta e considerat o prelungire a sufletului, căci, “în gestul cu care omul îşi duce la gură hrana, antebraţul, la mijloc între cot şi gură, simbolizează rolul spiritului mediator între Dumnezeu şi Om.”¹⁴ Dragomir este astfel pătat, viciat, infestat de crima comisă. Cu cât se străduieşte mai tare să păstreze secretul pentru sine, cu atât Dumitru îi face viaţa mai imposibilă, iar Anca aşteaptă sosirea momentului oportun când se va face “pentru faptă răsplată şi năpastă pentru năpastă.”¹⁵

Mereu pusă la îndoială, înţelepciunea oamenilor e iluzorie. Aflate în posesia unui adevăr parţial, veşnic în căutarea absolutului, al binelui şi frumosului suprem, fiinţele umane tind spre depăşirea condiţiei de muritor. Exclus de a putea da un răspuns în legătură cu “dacă” sau “cât” a reuşit omenirea, de-a lungul existenţei sale, să-şi ducă “planul” la îndeplinire. Transcendenţa, afirmă Chevalier în Dicţionarul său de Simboluri, se ascunde în spatele nebuniei, căci, de cele mai multe ori, nebunii, oamenii neînţeleşi de societate, posedă o fărâmă din harul divin care le deschide ochiul vizionar şi îi determină să perceapă o altă faţetă a lumii înconjurătoare. În decursul istoriei, îmbrăcaţi în veşminte groteşti, bufonii de la curţile vechilor suverani beneficiau de libertatea cuvântului, spuneau adevărul fără a fi pedepsiţi şi înveseleau atmosfera la petreceri. O legendă iudaică prezintă destinul unui înţelept care, datorită îndeletnicirii sale cu cărţile, a mizeriei în care îşi duce existenţa şi a ignorării traiului de zi cu zi, înnebuneşte, devine bufonul regelui, iar când demenţa i se risipeşte, constată îngustimea minţii suveranului său şi sfârşeşte prin a fi bătut şi alungat de la curte. Concluzia desprinsă este că “mai greu decât înţelepciunea şi onoarea cântăreşte un fir de nebunie.”¹⁶

În Năpasta, Caragiale şi-a plasat eroii la graniţa dintre adevăr şi minciună, le-a arătat o lume în care aparent domneau împăcarea cu sine, inocenţa, seriozitatea, nevinovăţia, pentru ca mai apoi să o distrugă fără urmă, lăsându-i doar cu regretul şi nostalgia ei. Omorârea lui Dumitru coincide cu pasul spre alienare făcut de cele trei personaje în jurul cărora se ţese drama şi deschide totodată pentru acestea poarta către o viaţă infernală, demonică, dominată de chinuri şi torturi lăuntrice.

Nebunia lui Ion, omul cinstit, leal, integru, care nu a greşit, dar a fost învinovăţit pe nedrept, e zugrăvită de autor într-un fel cu totul deosebit de celelalte două cazuri patologice din piesă. Crunt bătut, schingiuit, maltratat, muncit de aşa-zişii împărţitori de dreptate, simplul pădurar mărturiseşte ce n-a făcut. În lipsa ieşirii la suprafaţă a adevărului cum că un altul ar fi autorul crimei şi nu el, învinuit de “probele” false găsite asupra sa, bătut fiind fără milă, Ion înnebuneşte şi ajunge până acolo încât îşi asumă o vină pe care nu o are, considerându-se ucigaşul lui Dumitru. Cu o evoluţie destul de imprecisă, alienarea protagonistului se întrerupe în dese locuri de stările sale de luciditate. “Momentele de criză alternează cu cele raţionale, violenţa cu oboseala, rememorările exacte cu fantazările mistice.”¹⁷ Nebun prin autodefinire (“Ion: Vezi că eu… sunt nebun… Anca: Nebun?! Ion: Hăhă!… Da’ nu m-apucă totdeauna… Şi când mă chinuieşte Necuratul, numa’ vine Maica Domnului de mă scapă…”¹⁸), mutilat, neascultat şi neînţeles, marginalizat de societate, de ordinea diurnă, Ion aparţine ordinii nopţii, care se poate prezenta în dublă ipostază: infernală sau cerească, satanică sau divină.

Loc al chinului şi durerii corporale, spaţiu îngust, mărginit, împrejurit, ocna ar simboliza în psihanaliză fiinţa lăuntrică, celula sufletului în care falsul criminal se închide pentru a medita asupra sa: l-a omorât sau nu pe Dumitru. Frecventele lui halucinaţii găzduiesc apariţia Maicii Domnului, dătătoarea de pace spirituală, fereastră deschisă între cer şi pământ, la îndemnul căreia Ion se îndreaptă spre o fântână unde aşteaptă primirea de noi poveţe. Situată în centrul Edenului terestru, în preajma unui arbore cu funcţie de “axis mundi”, fântâna tămăduieşte sufletul tulburat cu puterile sale curative, îl regenerează, îl purifică şi îl trimite în lumea profană ca masager al divinităţii în căutarea adevărului. Întors spre origini, către un “regressum ad utterum”, Ion, nebunul, a băut apa învăţăturii, un atribut de temut cu care se înarmează fără voia şi ştirea lui şi purcede la drumul, ce duce neîntâmplător tocmai la sălaşul Ancăi. “Ion: (…) m-am dus la fântâna de sub deal şi am pus doniţele jos… Ei! Era frumos şi cald… şi era pădurea singură… doar într-o tufă fluiera de departe o mierlă…”¹⁹ Templu natural, acoperământ sub binefacerile cerului, pădurea e spaţiu securizant, care oferă protecţie, ocrotire, ajutor şi sprijin celor aflaţi la nevoie. Urmând drumul arătat de o veveriţă, figură benefică ce sare de pe o creangă de alun, simbol al răbdării şi echilibrului de care Ion are atâta nevoie, ocnaşul ajunge fără de veste în sat, spre a înfrunta adevărul. “Ion: Numa’, dinspre partea dealului, iacătă că-mi iese înainte o veveriţă, - vezi, o trimisese Maica Domnului! – sta în faţa mea în două labe şi se uita la mine drept cu ochii ei mititei şi galbeni. Eu am dat s-o prinz, când colo ea… ţuşt! a sărit p-o cracă subţire de alun: acu se încovoia craca şi s-apleca cu ea până la pământ, acu se ridica, acu se ridica, acu se apleca. Eu după ea, ea iar înaintea mea, în două labe, se uita la mine… Îi sclipea ochii, vere, de parcă era două schintei şi mă chema iac-aşa… (face gestul.) Am umblat o zi întreagă: la urmă a pierit şi am rămas rătăcit…”²⁰ Ca în numeroase mituri sau basme, pădurea joacă şi în drama Năpasta un rol intermediar între lumea de aici şi cea de dincolo, fiind lipsită de conotaţii negative, de balauri sau monştri înfricoşători ca cei care populează codri întunecaţi din infernul lui Vergilius sau Dante. Traversarea pădurii de către Ion aminteşte mai degrabă de călătoria lui Făt Frumos sau cea a lui Harap Alb, tustrei porniţi în elucidarea misterelor vieţii şi dezvăluirea adevărului. Pe de altă parte însă, din punctul de vedere al teoriilor psihanalizei, pădurea ar denota inconştientul, iar “rătăcirea” lui Ion s-ar putea pune pe seama întunecării minţii sale, a pierderii lucidităţii şi orbecăirii după o firavă geană de lumină: veridicitatea.

Întâlnirea sa cu Anca duce la o răsturnare de situaţii. De teama aprigelor bătăi, Ion îşi asumă în totalitate vina uciderii lui Dumitru: “Anca: Da’ de ce te-a închis pe tine, Ioane? Ion: Pentru că am omorât pe Dumitru.”²¹, dar conştiinţa sa nepătată şi chinurile terifiante petrecute în sufletul său îi cer să spună contrariul. În momentul în care Dragomir este identificat drept păcătosul din pricina căruia inocentul pădurar s-a ales cu nouă ani de închisoare, cu maltratări corporale şi grave tulburări psihice, Ion iese de sub aura nebuniei şi vorbeşte cu luciditate şi curaj: “Ion: Atunci, dacă l-ai omorât tu, pe mine de ce m-a închis, mă?… de ce m-a chinuit? de ce m-a lovit în cap? de ce? (îl zguduie şi-l împinge în faţă lângă masă; Dragomir palid cade gâfâind pe un scaun…) Dacă tu eşti vinovat (obidindu-se treptat şi arătându-şi moalele capului) de ce mi-a făcut mie bubă aici înăuntru? (se vaită.) Mă doare!… Mă doare!…”²² La întâlnirea cu diavolul care l-a molestat atâta timp (“Ion către Dragomir: Tu… eşti dracul!… Dacă tu eşti dracul, de ce nu te duci să stai în balta unde te-a gonit Maica Domnului?… or de ce nu te întorci în fundul iadului?… De ce mă chinuieşti tu pe mine?”²³), Ion părăseşte ordinea nopţii benefice şi intră în cea malefică. Presimţind năpasta ce se apropie, lătratul unui câine imaginar îi sună obsedant în urechi, neliniştindu-l, înnebunindu-l. (“Ion: De ce urlă câinele?… Când urlă câinele moare cineva… Tu ştii cine o să moară… O să moară Ion? Dacă Ion moare, scapă de dracul?…”²⁴)

În drama Năpasta, câinele are două semnificaţii.

Pe de o parte, simbolizând moartea, lumea subterană, tărâmurile nevăzute, fantomatice, câinele imaginar, care nu latră, ci “urlă”, este însuşi înspăimântătorul Cerber, divinitate htoniană şi infernală, mediator între cele două lumi, care trece cu barca vama Infernului, purtând sufletele morţilor peste apele mâloase şi întunecate ale râului din împărăţia de dincolo. Câinii sunt consideraţi necuraţi, iar lătratul lor lângă o casă e prevestitor de moarte. La musulmani există convingerea că îngerii evită pătrunderea într-o locuinţă în care se află un câine, aceasta fiind teren necurat. Călăuză a omului în întunericul morţii, câinele prevesteşte stingerea lui Ion, care se sinucide într-un acces de nebunie. Lupta dintre Ion şi Dragomir simbolizează dorinţa de triumf a ordinii asupra haosului, a adevărului asupra minciunii, de eliminare a răului prin distrugerea diavolului şi ridicare a cinstei, onestităţii şi inocentei la rangul de valori supreme. Anca îl ajută pe Ion să îşi clarifice problema ce mocneşte în sufletul său: dacă a fost sau nu ucigaşul lui Dumitru, îi spune cu convingere că “tu degeaba stai închis”²⁵, îl pune faţă în faţă cu adevăratul asasin, pentru ca mai apoi tot Anca, femeia care i-a dat pâine şi l-a găzduit, să îl oprească pe ocnaş să acţioneze violent asupra lui Dragomir, pentru că şi ea are o veche răfuială cu cârciumarul. Pierzându-şi luciditatea, derutat, deziluzionat, căci adevărul vehiculat de el şi recunoscut de alţii se transformă aparent din nou într-o incertitudine, Ion îşi ia viaţa, “având revelaţia inutilităţii sale în lume, ca mărturisitor sau ca martor.”²⁶ “Ion (tresare, lasă pe Dragomir şi se dă la o parte sfios): Nu el?… N-ai zis tu?… Tu ai zis:”²⁷ Oricum, adevărul său nu ar fi ieşit la iveală din lipsă de probe, dacă Dragomir nu şi-ar fi dezvăluit fapta. Prin moarte, Ion şi-a pus capăt chinurilor trupeşti şi sufleteşti, iar promisiunea Maicii Domnului că-l va scăpa de toate primejdiile, a fost îndeplinită. “Ion: Vezi că s-a pogorât Maica Domnului la mine şi zice: (…) să vii că eu te scap de toţi duşmanii tăi, şi o să-ţi fie bine, că eu, Maica Domnului, o să pui stavilă între tine şi rele: relele să nu mai poată trece la tine, şi nici tu să nu mai poţi trece la ele…”²⁸

Pe de altă parte, însă, câinele simbolizează forţa care nimiceşte duşmanii luminii. Sinuciderea ocnaşului schimbă destinul celorlalte personaje şi dezbină o familie întemeiată pe înşelătorie: Anca se răzbună, Dragomir îşi primeşte pedeapsa, acuzat fiind de o faptă al cărui autor nu este el, dar, aşa cum Ion a fost pe nedrept învinovăţit pentru uciderea lui Dumitru, aşa şi Dragomir devine responsabil de asasinarea lui Ion, iar Gheorghe, învăţătorul satului, poate spera la un mariaj cu Anca. Semn al întunericului şi sol al lui Satan, cârciumarul e în final pedepsit după faptă şi răsplată, năpastă pentru năpastă.

Antagonismul apărut între ordinea nopţii satanice şi a celei divine coincide cu contrastul dintre nebunia şi luciditatea lui Ion, dintre aparenţă şi esenţă la Dragomir şi Anca, dintre minciună şi adevăr care se manifestă pe parcursul întregii piese carageliene.

Nebunia celor trei personaje: Ion – Dragomir – Anca e influenţată în feluri diferite de moartea lui Dumitru, sufletul care îşi exercită puterile din lumea morţilor în cea a viilor, tânjind după dreptate şi relevarea adevărului, spre a se putea odihni în linişte şi pace.


Bibliografie:

1. 
   Caragiale, I.L., Teatru – Năpasta, Colecţia “Aleea Clasicilor”, Chişinău, Editura Cartier, 2000.
   
2. 
   Bachelard, Gaston, Apa şi Visele. Eseu despre Imaginaţia Materiei, Traducere şi tabel bibliografic de Irina Mavrodin, Bucureşti, Editura Univers, 1997.
   
3. 
   Bachelard, Gaston, Psihanaliza Focului, Traducere de Lucia-Ruxandra Munteanu, Prefaţă de Romul Munteanu, Bucureşti, Editura Univers, 2000.
   
4. 
   Biedermann, Hans, Dicţionar de Simboluri, Vol. I-II, Traducere de Dana Petrache, Bucureşti, Editura Saeculum I.O., 2002.
   
5. 
   Călinescu, G., Istoria Literaturii Române de la Origini până în Prezent, Fundaţia Naţională “G. Călinescu”, Oneşti, Editura Aristarc, 1998.
   
6. 
   Chevalier, Jean, Gheerbrant, Alain, Dicţionar de Simboluri (mituri, vise, obiceiuri, gesturi, forme, figuri, culori, numere), Vol. I – III, Bucureşti, Editura Artemis, 1993.
   
7. 
   Dicţionar Analitic de Opere Literare Româneşti, Vol. III, Coordonare şi revizie ştiinţifică de Ion Pop, Cluj-Napoca, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, 2001.
   
8. 
   Evseev, Ivan, Enciclopedia Semnelor şi Simbolurilor Culturale, Timişoara, Editura Amacord, 1999.
   
9. 
   Freud, Sigmund, Interpretarea viselor, Traducere de Nicolae Anghel, Bucureşti, Editura “Măiastra”, 1991.
   
10. 
    Jung, C.G., Puterea Sufletului, Vol. I-IV, Antologie, texte alese, traducere şi notă introductivă de Suzana Holan, Bucureşti, Editura Anima, 1994.
    

1 I.L. Caragiale, Teatru – Năpasta, Colecţia “Aleea clasicilor”, Chişinău, Editura Cartier, 2000, p. 288.

2 Ibidem, p. 275.

3 I.L. Caragiale, op. cit., p. 255.

4 Ibidem, p. 268.

5 Ibidem, p. 255.

6 Ibidem, p. 268.

7 Sigmund Freud, Interpretarea Viselor, Traducere de Nicolae Anghel, Bucureşti, Editura “Măiastra”, 1991, p. 16.

8 Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Dicţionar de Simboluri, Vol. III (P-Z), Bucureşti, Editura Artemis, 1993, p. 454.

9 Idem, Dicţionar de Simboluri, Vol. II (E-O), Bucureşti, Editura Artemis, 1993, p. 63.

10 I.L. Caragiale, op. cit., p. 268.

11 Ibidem, pp. 272-273.

12 Ibidem, p. 287.

13 Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, op. cit., Vol. II, p. 326.

14 Idem, Dicţionar de Simboluri, Vol. I (A-D), Bucureşti, Editura Artemis, 1993, p. 203.

15 I.L. Caragiale, op. cit., p. 290.

16 Hans Biedermann, Dicţionar de Simboluri, Vol. I, Traducere de Dana Petrache, Bucureşti, Editura Saeculum I.O., 2002, p. 115.

17 V. Fanache, Năpasta, apud Dicţionar Analitic de Opere Literare Româneşti, Vol. III (M-P), Coordonare şi revizuire ştiinţifică de Ion Pop, Cluj-Napoca, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, 2001, p. 113.

18 I.L. Caragiale, op. cit., p. 261.

19 Ibidem, p. 274.

20 Ibidem, pp. 274-275.

21 I.L. Caragiale, op. cit., p. 275.

22 Ibidem, p. 277.

23 Ibidem, p. 277.

24 Ibidem, p. 262.

25 Ibidem, p. 275.

26 V. Fanache, Năpasta, apud op. cit., p. 114.

27 I.L. Caragiale, op. cit., pp. 277-278.

28 Ibidem, p. 274.