Ps. Sebastian Paşcanu


Părintele Vasile Pătraşcu: „ Am închinat toată suferinţa mea lui Dumnezeu…”



Yüklə 1,66 Mb.
səhifə7/16
tarix07.04.2018
ölçüsü1,66 Mb.
#47004
1   2   3   4   5   6   7   8   9   10   ...   16
Părintele Vasile Pătraşcu: „ Am închinat toată suferinţa mea lui Dumnezeu…”63
M-am născut în ianuarie 1922 în oraşul Bârlad, din ro­mâni ortodocşi din neam în neam. Am urmat şcoala pri­ma­ră şi liceul în oraşul Bârlad şi apoi Academia de Înalte Stu­dii Economice din Bucureşti.

Am fost arestat la 16 mai 1948 şi condamnat la 15 ani muncă silnică, apoi la încă 10 ani muncă silnică pentru „or­ga­nizare subversivă”, fiind încadrat, ca toţi deţinuţii po­litici, la Legea nr. 209 de „uneltire contra siguranţei sta­tului”.

Am trecut prin următoarele temniţe ale „raiului bol­şevic”: Ministerul de Interne în două rânduri, Jilava în cinci rânduri, Uranus, Piteşti, Gherla, Aiud în trei rânduri, Alba-Iulia, Galaţi în mai multe rânduri, Focşani, Ploieşti în două rânduri, Codlea, Iaşi, Periprava, Bârlad în mai mul­te rânduri.

La Ministerul de Interne am fost supus unor an­che­te prelungite de 70 şi 80 de ore, fără masă, fără somn sau o­dihnă. De la Interne, făcând parte din primul lot de con­dam­naţi am fost expediat la Piteşti prin martie-aprilie 1949. Aici era filtrul lui Nicolski, împuternicitul Moscovei pen­tru România, secondat de generalul Dul­gheru (Dulbergher), şeful anchetelor pe ţară, de ofiţerul politic de la Piteşti, Marina Iţicovici şi alţii din echipa lor.

În timpul anchetelor am fost dus în biroul lui Dul­gheru în trei rânduri şi mi-a zis: „Nu vrei să spui? Lasă că avem noi grijă să nu vă mai facem Academie din închisori! Ai să spui tu în minele de mercur din Urali!”… După noi au mai venit alte loturi de la Iaşi, Suceava, Cluj, Timi­şoa­ra, Craiova, Braşov, etc. Capacitatea celulelor era de ma­xim 4 persoane, pentru că erau două paturi. Au pus şi 7 şi 9 persoane într-o celulă de 2/4 metri. În celulele negre au bă­gat şi 20-30 de deţinuţi – ca viermii în rană…

Toţi deţinuţii au trecut prin faţa lui Marina Iţicovici, care însemna capacitatea de rezistenţă a fiecăruia. Apoi co­mandantul închisorii, Dumitrescu, cu o ceată de gar­di­eni au năvălit peste cei din Camera 4 Spital, bătându-i pâ­nă la mutilare şi zvârlindu-i pe priciuri ca pe nişte pa­chete cu oase şi carne sfărâmate. Apoi au fost daţi în primire lui Ţur­canu şi echipei lui.

În camere se făcea „reeducarea”. Se juca „volei” cu ti­ne şi nu conta unde te loveau. În faţa mea unul a primit o lovitură în ficat şi a murit pe loc. Te băgau cu capul în ti­ne­ta de murdării (urină, materii fecale, sânge, puroi, fleg­me) şi îţi făceau „botezul” până la gât, fără să-ţi dea voie să te speli după aceea. Eu am fost pus să mănânc şi să beau un borcan de 3 kilograme de astfel de murdărie.

Capul îmi era umflat cât ciutura, ochiul stâng nu se mai vedea, maxilarul stâng mi s-a spart. Băgam cârpa sub bu­za superioară şi scoteam fistule cu sânge şi puroi. Fe­sele şi tălpile îmi erau negre, picioarele amândouă umflate ca nişte butuci din pricina loviturilor. Pentru a se dez­um­fla, mi-am înfăşurat picioarele în nişte izmene ude, ridi­cân­du-le pe pereţi. Altădată au pus cincisprezece per­soane dea­supra mea, în stivă, în spaţiul dintre perete şi prici. Peste al cincisprezecelea a mai plonjat unul, ca stri­vitura să fie mai mare. Am umflat pieptul cu aer şi am proptit coa­tele pe ciment. Am ţinut până la al optulea, după aceea am dat drumul la aer şi toate coastele din dreapta mi s au rupt.

La Camera 1 Subsol era şef al „comitetului de ree­du­ca­re” Mărtinuş. La ordinul lui – „Bandiţilor, sub pri­ciu­ri fu­ga marş!” – toţi intrau sub prici, iar el lovea cu un drug ceea ce mai rămânea afară. Odată, ne mai având unde să in­tru, am rămas cu trei sferturi din corp afară şi loviturile de drug se opreau în coloana mea vertebrală. Re­petându-se în acelaşi loc, au făcut ca trei vertebre să ce­de­ze, in­trând înăuntrul coloanei, după care n-am mai pu­tut mişca ni­ci un deget. Însă Dumnezeu mi-a vindecat trupul mu­ti­lat. Tot la Camera 1 fiind, stăteam odată pe pri­ci, sub geam, pe la 12 noaptea. Era în ianuarie, geamul des­chis, iar eu eram învelit cu o pătură subţire ca tifonul. Stă­team sub pătură, cu genunchii la gură, când văd că zboară pă­tu­ra de pe mine şi aud vocea lui Mărtinuş: „Ce faci, ban­di­tu­le?”. Eu, liniştit, i-am răspuns simplu: „Mă rog”, ceea ce şi fă­ceam. Parcă i-aş fi dat cu o muchie de to­por în cap. A amuţit.

În Camera 2 Subsol, unde era şef de „comitet” Leo­ni­da Titus, am fost „făcut” preot, îmbrăcat într-o pătură a lui Sandu Ghica. Mi s-a dat gamela şi o lingură, să „îm­păr­tăşesc” 70-80 de oameni cu murdărie din tinetă. Nevrând să execut ordinul, au venit din fundul camerei cu o bâtă în­făşurată în sfoară şi mi-au dat în cap. M-am prăbuşit. M-au udat cu apă şi m-au pălmuit până mi-am revenit. Pe cap aveam o umflătură mare. Au pus pe unul să-mi „în­tin­dă” umflătura cu dosul gamelei, ceea ce îmi producea niş­te dureri înspăimântătoare. Tot la Camera 2 am stat pe ti­ne­tă două zile şi o noapte într-un picior, cu mâinile în sus. Ajun­sesem desfigurat, livid, nu mai semă­nam a om. A­tun­ci am văzut broboane de sudoare ieşin­du mi din piele cu un fir foarte subţire de sânge. Văzându-mă în starea aceea, Titus le-a spus celorlalţi: „Bandiţilor, îl vedeţi? Toţi veţi fi ca el!”.

În Săptămâna Mare a Sfintelor Paşti au făcut „de­mas­carea” preoţilor şi călugărilor, – cea mai mare blas­fe­mie la adresa lui Dumnezeu şi a Maicii Domnului. Eu sunt preot al lui Hristos şi ştiu şi cred că este iad, dar ceea ce a fost în Săptămâna Mare la Piteşti cred că a fost mai rău de­cât în iad.

La Aiud am stat în zarcă şi în celular cu preotul Ni­co­lae Pâslaru de la Roman, cu preotul Barnovescu de la Bâr­lad, cu preotul-călugăr Iustin Pârvu de la Petru-Vodă, cu preotul Mihai Lungeanu de la Iaşi, cu preotul Ioan Io­van de la Recea. Acolo îmi făceam rânduiala zilnică de ru­gă­ciune. Programul zilei era numai în genunchi, în colţul ce­lulei, afară de închidere – deschidere şi mese. În felul a­cesta zburau zilele ca şi când nu ar fi fost.

Acolo, la Aiud, în zarcă, după nouă ani de cereri în ru­găciune, mi-a dat Dumnezeu preot pentru spovedanie, pe părintele Nicolae Pâslaru, şi am stat numai cu el singur de m-a spovedit o zi întreagă. A scos două fire de aţă din sal­tea, le-a răsucit, le-a sfinţit ca epitrafil şi apoi m-a spo­vedit. În temniţă şi în prizonierat aşa au făcut preoţii orto­docşi români.

Tot atunci studentul la Medicină, Mihai Lungeanu, fiu de preot, care executase 10 ani de temniţă şi acum re­ve­nise cu o nouă condamnare, de 15 ani, ne-a adus de a­fa­ră o pungă foarte mică din pânză de paraşută în care erau as­cunse Sfintele Taine uscate, care au fost de mare preţ pen­tru noi. Din felia de pâine pe care o primeam la masă luam miezul şi îl frământam. După aceea luam bucăţi cât ma­zărea şi le făceam plate. Cu acul luam din punga cu Sfin­te şi puneam pe biluţele acelea făcute plate, apoi ridi­cam marginile ca la „poale-n brâu”, le făceam rotunde şi iar plate. Se uscau şi le puneam în cele două tivuri de la un pro­sop cu care nu mă ştergeam niciodată, sau la gulerul şi man­şetele unei cămăşi. Erau ca o linte mai mare. La per­che­ziţie nu puteau să-şi dea seama, căci erau prea mici. În pos­turile cele mari transmiteam unui preot de pe celular64 nu­mele de botez al fiecăruia, iar la ora 6.00, când băteau clo­potele la Biserica Ortodoxă din Aiud, cădeam toţi în ge­nun­chi în celule şi ne făceam spovedania, iar preotul dă­dea dezlegare.

În 1953 la Securitatea din Bârlad, m-au ţinut 7 zile şi 7 nopţi pe un scaun în spatele unui dulap de arhivă din ca­me­ra ofiţerului de serviciu. Eu n-aveam treabă cu ei, pro­gra­mul meu era destul de încărcat: două Acatiste, două Pa­raclise, 15.000-20.000 de rugăciunea „Doamne Iisuse…”. Repetam în gând Evangheliile şi Epistolele ca să nu le uit.

În timpul unei anchete le-am cerut hârtie şi cerneală ca să scriu o declaraţie. Pe coala de hârtie am scris: „N-am fost şi nu voi fi nici o secundă din viaţa mea cu dumnea­voas­tră. Rămân alături de cei ce-L au pe Hristos. Semnat: Va­sile Pătraşcu”.

Seara mi-au dat varză cu carne. Când am gustat cinci linguri din zeamă, am simţit gustul de sodă de vase. De la acele linguri în şase ore m-am făcut mai galben de­cât portocala. Văzându-mi culoarea feţei, m-au pus în du­bă şi m-au expediat la penitenciarul Focşani, unde 15 zile n-am mâncat nimic şi am băut numai apă fiartă. Au trimis un locotenent-major să vadă cum mă comport şi dacă n am murit. După 15 zile m-au dus la infirmerie, unde un de­ţinut bolnav s-a oferit să-mi dea din medi­camentele lui două tuburi mici de metionină, care au fost salvarea fica­tu­lui meu. Felcerul de la Focşani mi-a spus că n-a văzut în via­ţa lui un astfel de icter. Am stat 87 de zile cu jumătate de kilogram de cartofi cât nucile – atât era raţia – şi Dum­ne­zeu m-a salvat. În urma acestei otrăviri, ani şi ani n-am mai putut suporta uleiul sau grăsimea.

După expirarea pedepsei mi-au mai dat doi ani de „ad­ministrativ” la Periprava, în Deltă. De la Periprava m au eliberat odată cu alţi 200 de preoţi, între care era şi părintele Ilie Lăcătuşu.

Am ajuns acasă, la Bârlad, pe la trei noaptea. Am să­rit gardul. Câinele era altul, nu mă mai cunoştea. Mama a ie­şit afară şi a întrebat cine e. Ştia că eu sunt mort din 1957, când a primit acasă ceasul de buzunar pe care-l pu­se­sem la bagaje la Aiud. Când mi-a recunoscut vocea, era ga­ta să cadă jos. Am sprijinit-o şi am intrat în casă. Am în­tre­bat-o unde este tata şi mi-a răspuns că e plecat la ţară. I-am zis că nu mai sunt copil, că moartea a trecut pe lângă mi­ne de sute de ori, dar Dumnezeu m-a scăpat şi am în­tre­bat-o din nou: „A murit?”. Mi-a spus că murise de doi ani, cu durere în suflet că cei doi băieţi ai lui erau în tem­ni­ţă. Acela a fost cel mai greu moment din viaţa mea.

La ieşirea din temniţă am închinat toată suferinţa mea lui Dumnezeu:

- Doamne, Ţie Îţi închin toată suferinţa mea. Pe cei ce m-au torturat iartă-i, miluieşte-i şi-i sfinţeşte pe dânşii. Iar dacă au nevoie de zile din zilele mele, sunt gata să le dau, căci „comoara sufletului şi a minţii e să iubeşti pentru a putea ierta”.

La ieşirea din temniţă voiam să merg în Nordul Mol­do­vei, să mă călugăresc, însă duhovnicul meu mi-a spus să ră­mân în lume, nu de unul singur la călugărie. Şi am ră­mas în lume.




9. Părintele Dumitru Bălaşa – un erou al lui Hristos65
M-au luat în 1959, m-au dus la Securitate pe 16 sep­tem­brie. „Ai o puşcă acasă. Să ne dai puşca!”. A fost un mo­tiv. Ne-am dus până acasă, au făcut percheziţie, pe ur­mă m-au luat şi ne-au ţinut aci în Drăgăşani într un beci acolo, nu ştiu cât. Ne-au dus într-o noapte la Piteşti. Şi a­co­lo a început calvarul. Cea mai cumplită pedeapsă de pe lu­me! Chinuri, bătaie! De la ora 1 la 3 noaptea era oră de bă­taie. Ce s-a întâmplat? De la ora 1 la 3 noaptea te bă­teau aşa, în prostie. Te scoteau doar în chiloţi, desculţ, îţi pu­neau ochelarii ăia chinezeşti la ochi şi te duceau într o sa­lă, acolo unde era numai ciment şi câţiva te băteau: ăsta l bă­tea pe ăla, ăla îl bătea pe ăla. Pe noi ne bătea unul Ce­tă­ţea­nu Dumitru. Şi ne cerea ca să declarăm că eu am cum­pă­rat un pistol cu butie şi că Gheorghe Grecu a cum­pă­rat un pistol Steier de la nemţi, că noi am vrut ca să l îm­puş­căm pe Gheorghiu Dej. „Păi, domnule, eu pe Gheor­ghiu Dej nu l-am văzut decât în poză”. „Nu e nevoie, dar să de­cla­raţi!”. Păi cum era să declar, dacă nu era aşa? Cum să scriu eu treaba asta dacă nu era aşa? Sigur că da: a fost bă­taie! După 6 luni de zile, Gheorghe Grecu a declarat să­ra­cul! Nu a mai putut să mai ţie. Şi la urmă mă luaseră pe mi­ne. „Păi dacă ăsta a declarat! N auzi? Ăsta spune că aţi vrut să l împuşcaţi pe Gheorghiu Dej!”. Bine! Între timp îmi dă ăsta un pumn aşa în nas şi am căzut cu capul pe ci­ment. Când am căzut cu capul de ciment, m-a podidit sân­gele pe nas şi atunci cu mâna căutam să iau sângele de pe nas ca să pot să respir, că nu mai puteam să respir, nici să-mi vin în fire după lovitură…

La Piteşti, copile, m-au bătut cu o blană (scândură) cu cuie. Nu ştiu câte cuie o fi avut, dar erau ieşite numai 3-4 mm. Când te lovea curgea sânge dar nu intra în carne. Îţi perfora pielea, te făcea numai sânge. Apoi, puneau pe un alt deţinut şi te ştergea cu un prosop cu apă sau chiar cu spirt. Atunci luai foc! Credeai că înnebuneşti. La mine s-a infectat. Când am plecat de aici, am mers la Jilava.

Când am ajuns acolo simţeam că nu mai pot, că am sep­ticemie. Aveam în spate o rană mare. Am avut norocul că acolo ne-au dus să facem baie. Şi eu cum era să fac ba­ie? I-am arătat securistului. „Păi tu ştii mă ce ai în spa­te?”. „Nu văd, dar aştept să mă curăţ”. M-au dus la infir­merie şi m-a consultat o doctoriţă surdă. A tăiat până la urmă toa­tă stricăciunea de pe spate, că intrase în putre­facţie. M a aju­tat mult femeia aceea că a vărsat o sticlă de penicilină pe rană şi mi-a zis să mă duc peste două zile să-mi schim­be pansamentul… La Aiud am ajuns în 1961 toam­na. La în­ceput ne-au băgat într un salon, la grămadă. Dormeam pe jos, ca animalele, fără pat, fără ni­mic. La urmă ne-au re­partizat la celule, unde eram în patru paturi, aşa, puse unul peste altul. Şi noi ne organi­zaserăm acolo, ţineam con­ferinţe, în cadrul celulelor, în saloane. Apoi pe noi ne au izolat…

Doctorul Ridichie m-a întrebat ce zic cei din celulă des­pre Partidul Comunist. Când am auzit aşa ceva, „Păi bi­ne domnule, zic – eu n-am putut să mă abţin, să ştii – dum­neata aşa ai ajuns?”. „Mă întreabă şi pe mine. Ce să le spun?”. „Ce să spui? Eu sunt delator?”. Nu ştiu ce-o fi fă­cut că m-am trezit şi atunci băgat la mititica. Nu mi au zis ni­mic, decât m-au ţinut vreo trei zile într-o cameră: seara îmi aduceau o saltea de paie, ca să nu dorm pe ciment, că nu era pat, n-aveai nimic. Am înţeles de aci că nu trebuie să răspunzi obraznic, dar ce, puteam să fac jocul lui Ri­di­chie? Eu n-am suportat treburile astea. Am dus-o foarte greu după aceea la Aiud.

De la Aiud ne-au dus în Balta Brăilei şi atunci a tre­buit să facem declaraţii că nu credem în Dumnezeu, zi­ceau ei ca să ne redea, auzi, societăţii, reeducaţi. Şi trebuia să dai o declaraţie scrisă. N-am putut să fac treaba asta.

V-am spus că m-au luat în 1964 să dau declaraţie că nu cred în Dumnezeu. Cum să dau eu declaraţie când în bri­gada de 2600 de oameni făceam liturghie în închisoare, cu risc, şi mă duseseră de atâtea ori la bătaie? A venit o hâr­tie că dacă vrem să ne dea drumul acasă să declarăm că nu credem în Dumnezeu. Au zis dar că fiecare trebuia să declare în scris aşa: „Subsemnatul cutărăscu, fiul lui cu­ta­re din cutare şi nu ştiu ce, declar că n-am crezut ni­cio­dată în Dumnezeu, că am minţit…”. Aşa era textul, dar tu tr­buia să îl scrii cu mâna, să rămână în arhivă un ase­me­nea document. Era de la Işalniţa comandantul nostru (ma­iorul) care ne teroriza. M-a bătut vreo săptă­mână şi ce­va; doctorul Puşcaşu mi-a zis: „Dă, părinte, declaraţie, că ştim noi de ce-ai dat, că te omoară ăştia”.

Şi atunci, nu mă laud, a fost un har de la Dumnezeu, i-am spus: „Domnule doctor, nu voi da nici o declaraţie”, dar până la urmă i-am spus că mă gândeam să zic că de­clar, dar de fapt să le ţin o predică, că ne adunau acolo pe to­ţi! Ziceau că vor să facem declaraţia asta ca să ne re­dea so­cietăţii, reeducaţi, adică depărtaţi de Dumnezeu. Să de­cla­răm că ne-am depărtat de Dumnezeu, ca să putem să zi­dim mai departe acest monstru al comunismului.

Şi m-am dus cu o filă de caiet la maior. Zice: „Bine că te-ai lămurit”. I-am spus că întâi declar în faţa tuturor şi apoi scriu, că trebuia să şi scrii, ca să se găsească decla­ra­ţia acum în arhivele securităţii, o declaraţie semnată de mi­ne, cum că eu, părintele Bălaşa, declar că nu cred în Dum­ne­zeu. Ce-ar fi fost? Mai bine să se fi scufundat pă­mântul sub mine!

Şi i-au adunat pe toţi. El stătea la vreo 40 de metri cu patru securişti în curte, (la Balta Brăilei, unde am fost – că ne-au scos de la Aiud) şi a venit cu microfonul ca să vorbesc să audă toţi, şi atunci am început cu „Dragi to­va­ră­şi” dar le-am spus: „De opt zile mă chinuiesc să mă le­păd de Dumnezeu, să declar că nu cred în Dumnezeu. Dum­neavoastră aţi dat…” (că dăduseră unii dintre ei de­cla­raţie, că nu au putut să îndure şi nu aveau nimic de pier­dut). Le-am ţinut atunci cea mai frumoasă predică pe ca­re am ţinut-o în viaţa mea şi mă aşteptam ca după aceea să vină să mă împuşte, că am zis că, dacă vine un glonţ în cap, mor mai repede decât atunci când ar fi să-mi dau sfâr­şitul pe un pat în mod normal. Şi norocul a fost că nu mi-a oprit curentul de la microfon. Când am terminat le am spus că acum or să mă omoare şi să spună şi la mi­ne acasă că am murit cu credinţă în Dumnezeu şi nu m am lepădat. Am îngenuncheat, am lăsat microfonul jos, am luat două pietre şi am cântat „Tatăl nostru” în ge­nun­chi. Nu aveam glas că eram nemâncaţi, vai de capul nos­tru. Au îngenuncheat 2600 de oameni şi în bătaia pie­tre­lor s-a cântat un „Tatăl nostru” în Balta Brăilei (micro­fo­nul încă funcţiona). Încă se vedeau securiştii ăştia patru a­co­lo şi cu comandantul de la Işalniţa.

M-am ridicat, am făcut trei metanii, mi-am cerut ier­tare de la ei, că mă gândeam că pe mine acum o să mă îm­puşte şi „Îmi pare rău că v-am făcut rău şi dumnea­voas­tră”. Între timp am spus o rugăciune pe care am fă­cut-o eu a­tunci, a noastră, a tuturor. Şi le-am spus rugă­ciu­nea, a noas­tră, a celor bătrâni, care, sub o formă oare­care, a tre­buit să facem pact cu diavolul, cum a zis vlădica Fir­milian, până a trece puntea.

Cum am terminat le-a dat în gând şi au oprit cu­ren­tul de la microfon.

***


În 1963, ne-au scos din temniţa de la Aiud şi ne au dus undeva – unde? Am ajuns la Salcia, în Balta Brăilei – la diguri, să ne luptăm cu valurile Dunării…

Aici, duminica aveam zi de curăţenie, când ne spă­lam cămăşile şi ne mai găseam timp pentru Sfânta Litur­ghie. Aici, din cei condamnaţi la mai mulţi ani de temniţă, e­rau martirii pe pieptul cărora săvârşeam noi, „Bandiţii”, 3-4 preoţi, Sfânta Liturghie. Un avantaj faţă de celulă îl a­veam aici, căci unii dintre noi, cei ce aveam drept la pa­chet, primeam de acasă „stafide”. Din ele făceam un ade­vă­rat vin. Aici nu ne mai supravegheau caralii pe vize­tă. Fă­ceam Sfânta Liturghie, care dura o oră, ne împăr­tăşeam şi se împărtăşeau toţi. Mai erau şi între noi fricoşi, care nu lu­au parte la slujbă, de teama turnătorilor care înce­puseră să creadă că, dacă vor sluji diavolului, vor ajun­ge mai re­pe­de acasă. Ni s-a cerut să dăm declaraţii că nu credem în Dum­nezeu… A fost cel mai greu moment din viaţa noastră şi a mea, pe care l-am trecut cu brio. Dar dintre noi, cel mai mult au suferit maicile, surorile şi studentele creştine or­todoxe… Cum aş apărea la ziua judecăţii lui Dumnezeu sau în faţa urmaşilor mei, dacă în Arhiva Securităţii s-ar gă­si scrisă de mâna mea o lepădare de Dumnezeu?! Nu mă sfiesc să spun că niciodată nu am săvârşit Sfânta Li­tur­ghie, cu lacrimi şi cu completă lepă­dare de lume, ca la Aiud şi ca în Balta Brăilei.

Celula cu regim greu şi Celula cu şerpi – mai buni de­cât oamenii, nu le voi uita niciodată.

Ortodoxia ar trebui să-şi numere cândva morţii şi să facă un Pomelnic al celor ce au pătimit şi al celor ce au mu­rit în cei patruzeci de ani de comunism. O zi a celor ce au murit în lupta contra Comunismului…



10. Părintele Liviu Brânzaş: Modele contemporane de sfinţenie şi mărturisire creştină66
Pentru orice creştin de bună credinţă este evident că cea mai mare lacună a vieţii bisericeşti a fost absenţa iu­bi­rii de adevăr şi, mai ales, a capacităţii de jertfă. În vre­muri di­ficile pentru destinul creştin, a nu suferi pentru Hris­tos e­chivalează, de fapt, cu o abdicare de la marile im­pe­rative şi constituie o impietate. Jertfa este cea mai sig­ură şi im­por­tantă contribuţie la întărirea credinţei şi a Bisericii.

Nu este permis ca un apostol să devină, sub nicio for­mă, colaborator voluntar al minciunii şi imposturii. Spi­ritul apostolic şi patriotic este categoric împotriva ideii de a servi credinţa prin compromis. Acest principiu a fost for­mulat atât de profund de Pascal, în timpul sublimei sa­le lupte pentru apărarea purităţii moralei creştine: „Nu este permis a se săvârşi nici cel mai mic rău ca să facă să tri­umfe cel mai mare bine, şi adevărul divin nu are nevoie de minciuna noastră”.

Nu putem să afirmăm că nu am avut libertatea de a ne realiza misiunea. Creştinul, şi în primul rând apostolul, are la dispoziţie, în orice condiţii, o stare de maximă liber­ta­te: libertatea de a refuza orice faptă care ar fi împotriva in­tereselor fundamentale ale credinţei, libertatea de a su­por­ta consecinţele demnităţii şi fidelităţii apostolice şi li­ber­tatea – suprema libertate! - de a lupta pentru credinţă pâ­nă la martiriu. Numai aşa se face dovada credinţei în în­viere şi în triumful final.

Nimeni nu este obligat să-şi asume o misiune grea în vremuri de cumpănă, dar odată asumată, se impune da­to­ria de a o împlini cu onoare până la capăt. Este greu de ac­ceptat pentru comoditatea şi laşitatea noastră, că, în momentele de prigoană, locul aspiranţilor spre culmi este în temniţă. Nu se poate crede cu adevărat decât în apos­tolii pe care îi urăsc şi îi persecută duşmanii lui Hristos!

Lipsa capacităţii de jertfă a determinat slăbirea prestigiului Bisericii şi are în prezent drept consecinţă inadmisibila ruşine, ca în străvechea noastră patrie creşti­nă, presupusă a fi de acum liberă, creştinii, care formează zdro­bitoarea majoritate a populaţiei, să ajungă în situaţia pa­radoxală de a cerşi de la o minoritate de atei şi liber-cu­ge­tători dreptul de a face instrucţie religioasă tine­retului.

Catehizarea copiilor botezaţi era o datorie primor­di­ală pe care nu trebuia să o aprobe nimeni şi care trebuia îm­plinită în epoca ateistă, cu orice risc, căci avea o priori­ta­te şi importanţă absolută în raport de orice altă activi­ta­te a clerului.

Astăzi poporul român doreşte ca Biserica strămo­şeas­că să-şi îndeplinească misiunea esenţială de a fi un au­tentic far spiritual în crepusculul şi dezorientarea mora­lă din ţară. În această acţiune vitală pentru renaşterea ro­mâ­nească, Biserica trebuie să capteze şi să determine toa­te forţele morale ale societăţii să lucreze în favoarea cre­din­ţei şi, în primul rând, puterea morală a celor care au pă­ti­mit în închisori.

În numele interesului creştin, preoţii - mai ales cei tineri - trebuie să fie admiratorii principali şi simpatizanţii fireşti ai celor care au pătimit pentru Hristos şi pentru apărarea valorilor creştine. Aceşti luptători, la rândul lor, trebuie să fie primii colaboratori ai clerului la renaşterea spirituală a neamului şi la întărirea prestigiului Bisericii.

În această luptă şi martirii noştri vor fi prezenţi. Jertfa celor morţi în lanţuri şi îngropaţi în cimitire fără cru­ci şi nume va pătrunde cu lumina şi forţa ei răsco­li­toare în conştiinţa generaţiilor viitoare.

Există în creştinismul românesc o dorinţă de a pune în evidenţă şi de a valorifica patrimoniul moral realizat de-a lungul istoriei noastre. Constantin Brâncoveanu şi Ştefan cel Mare au fost beatificaţi demult de evlavia popu­lară. Ar fi un act de dreptate în favoarea credinţei, dacă Bi­serica şi-ar îndrepta atenţia spre universul închisorilor. În­chisorile politice din România au fost veritabile cata­com­be în care se suferea şi se murea pentru Hristos! (…) Ar putea intra în panteonul evlaviei ortodoxe româneşti ti­ne­ri ca Valeriu Gafencu, Gheorghe Jimboiu şi alţii. Ei au ur­cat prin trăirea lor culmea sfinţeniei şi prin moartea lor e­roică în închisorile prigonitorilor credinţei lui Hristos au de­venit martiri şi pot constitui modele contemporane de sfin­ţenie şi mărturisire creştină, modele atât de necesare pen­tru eficacitatea educaţiei morale a tineretului şi a efor­tului de restaurare a prestigiului Bisericii.

Mă adresez acum şi vouă, tineri ai României, cău­tători zbuciumaţi ai unui ideal care să fie pe măsura aspi­ra­ţiilor voastre spre perfecţiune şi absolut. Constitui­ţi vă în pelerini la „locurile sfinte” ale românismului: Aiud, Gherla, Piteşti, Jilava, Canal, Minele de plumb din Mara­mu­reş şi celelalte. Priviţi printre zăbrele în adân­curile Ocnei! Priviţi îndelung şi cu evlavie acele catacombe în bez­na cărora a fost crucificată elita acestui neam.


Yüklə 1,66 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   2   3   4   5   6   7   8   9   10   ...   16




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin