Psihologia

Capitolul III

FUNCŢIA SEMIOTICĂ SAU SIMBOLICĂ

La sfârşitul perioadei sensori-motorii, pe la un an şi jumătate doi ani, apare o funcţie fundamentală pentru evoluţia conduitelor ulterioare şi care constă în posibilitatea de a reprezenta un lucru (un „semnificat“ oarecare: obiect, eveniment, schemă conceptuală etc.) cu ajutorul unui „semnificant“ diferenţiat şi care nu serveşte decât pentru această reprezentare: limbaj, imagine mintală, gest simbolic etc. După Head şi specialiştii în afazie, această funcţie generatoare a reprezentării este denumită în general „simbolică“, dar întrucât lingviştii disting cu grijă între „simboluri“şi „semne“, este mai bine să utilizăm împreună cu ei termenul de funcţie „semiotică“ pentru a desemna funcţionările referitoare la ansamblul semnificanţilor diferenţiaţi.

I. Funcţia semiotică şi imitaţia

Mecanismele sensori-motorii nu cunosc reprezentarea şi ea nu poate fi observată înainte de al doilea an al conduitei, când este posibilă evocarea unui obiect absent. Când, spre 9-12 luni, se constituie schema obiectului permanent, observăm căutarea unui obiect dispărut; dar el a fost perceput, el corespunde deci unei acţiuni deja în curs şI un ansamblu de indici actuali permit ca obiectul să fie regăsit.

Dacă nu există încă reprezentări, există totuşi şi chiar de la bun început, constituire şi utilizare de semnificaţii, deoarece orice asimilare sensori-motorie (inclusiv cea perceptivă) constă deja în conferirea de semnificaţii. Dar dacă există de la bun început semnificaţii şi, deci, dualitatea dintre „semnificaţii“ (â schemele înseşi cu conţinuturile lor relative la acţiunile care au loc) şi „semnificanţi“, aceştia sunt întotdeauna perceptivi şi deci încă nediferenţiaţi în raport cu semnificaţiile lor, ceea ce nu ne îngăduie să vorbim la acest nivel despre o funcţie semiotică.

Într-adevăr, un semnificant nediferenţiat nu este încă nici „simbol“, nici „semn“ ( în sens de semn verbal). El este prin definiţie un „indiciu“ (inclusiv „semnalele“ care intervin în condiţionare, ca sunetul clopoţelului care anunţă hrana). Un indiciu este efectiv nediferenţiat în raport cu semnificantul său, în sensul că el constituie un aspect (culoarea albă pentru lapte), o parte ( porţiunea vizibilă pentru un obiect pe jumătate ascuns), un antecedent temporal (uşa care se deschide înainte de a intra mama), un rezultat cauzal (o pată) etc.

1. 
   Apariţia funcţiei semiotice. Dimpotrivă, în cursul celui de-al doilea an ( şi în continuitate cu stadiul VI din § 1) apare un ansamblu de conduite care implică evocarea reprezentativă a unui obiect sau a unui eveniment absent şi care presupune, prin urmare, construirea sau folosirea unor semnificanţi diferenţiaţi, deoarece ei trebuie să poată fi raportaţi atât la elemente care nu pot fi actual percepute cât şi la elemente prezente. Se pot distinge cel puţin cinci asemenea conduite care apar aproape simultan şi pe care le vom enumera în ordinea complexităţii crescânde.
   

a) Există în primul rând imitaţia amânată , adică aceea care începe în absenţa modelului. În cazul unei conduite de imitaţie sensori-motorie, copilul începe prin a imita în prezenţa modelului (de exemplu o mişcare a mâinii), putând apoi să continue în absenţa lui, fără ca aceasta să implice vreo reprezentare în gândire. Dimpotrivă, în cazul unei fetiţe de 16 luni care vede un alt copil supărându-se, strigând şi dând din picioare (spectacol nou pentru ea), şi care, abia la o oră sau două după plecarea copilului imită scena râzând, această imitaţie amânată este un început de reprezentare, iar gestul imitator este un început de semnificant diferenţial.

b) Avem apoi jocul simbolic sau jocul de ficţiune necunoscut la nivelul sensori-motor. Aceeaşi fetiţă a inventat primul său joc simbolic, prefăcându-se că doarme, deşi aşezată şi surâzând cu toată gura, dar închizându-şi ochii, aplecându-şi capul, băgându-şi degetul în gură şi apucând un colţ de cearceaf care imită colţul pernei sale, după ritualul obişnuit pe care-l observă atunci când adoarme, ceva mai târziu, ea îşi adoarme ursuleţul, face să alunece o scoică pe o cutie spunând „miau“ (tocmai văzuse o pisică pe un zid) etc. În toate aceste cazuri, reprezentarea este netă şi semnificantul diferenţiat este şi în acest caz un gest imitator, dar însoţit de obiecte care devin simbolice.

c) Desenul sau imaginea grafică este, la început, intermediar între joc şi imeginea mintală, cu toate că el nu apare înainte de doi ani sau doi ani şi jumatate.

d) Vine apoi, mai devreme sau mai târziu, imeginea mintală de care nu avem nici o urmă la nivelul sensori-motor ( în caz contrar, descoperirea obiectului permanent ar fi mult eşurată) şi care apare ca o imitaţie interiorizată.

e) În sfârşit, limbajul în curs de formare permite evocarea verbală a unor evenimente care nu au loc în prezent. Când fetiţa despre care am vorbit spune „miau“, deşi în acel moment nu vede pisica, avem pe lângă imitaţie, o reprezentare verbală. Când, ceva mai târziu ea spune „Tataia dus“ (= bunicul a plecat) arătând drumul povârnit pe care el l-a urmat când a plecat, reprezentarea se sprijină exclusiv (sau fiind însoţită de o imagine mintală) pe semnificantul diferenţiat constituit din semnele limbii pe care o învaţă.
2. Rolul imitaţiei. Acestea fiind primele manifestări ale funcţiei semiotice, problema constă în primul rând în a înţelege mecanismul formării ei. Dar rezolvarea acestei probleme este mult simplificată prin faptul că primele patru din cele cinci forme de conduită se bazează pe imitaţie, iar limbajul însuşi, care, contrar conduitelor precedente, nu este inventat de copil, ci este însuşit de acesta într-un context necesar de imitaţie (căci s-ar învăţa numai printr-un joc de condiţionări, aşa cum se pretinde adesea, el ar trebui să apară începând cu luna a doua!). Or, imitaţia constitie în acelaşi timp prefigurarea sensori-motorie a reprezentării şi, prin urmare, în faza trecerii de nivelul sensori-motor la conduitele propriu-zise reprezentative.

Imitaţia este, mai întâi, o prefiguraţie a reşrezentării, adică ea constituie în cursul perioadei sensori-motorii un fel de reprezentare în acte materiale şi nu încă în gândire¹.

La sfârşitul perioadei sensori-motorii, copilul a dobândit o suficientă măiestrie în practicarea imitaţiei astfel generalizate, pentru ca să devină posibilă imitaţia amânată. Într-adevăr, reprezentarea în act se eliberează acum de exigenţele sensori-motorii, de copii perceptive directe, pentru a atinge un nivel intermiediar în care actul, desprins astfel de contextul său, devine un semnificant diefrenţiat şi prin urmare, în parte, reprezentare în gândire. O dată cu jocul simbolic şi cu desenul, această trecere de la reprezentarea în act la reprezentarea – gând, este întărită. „A te preface că dormi“ din exemplul menţionat nu este încă nici el altceva decât un act detaşat de contextul său, dar în plus el este şi un simbol generalizabil. Mai târziu, o dată cu imaginea mintală, imitaţia nu mai este doar amânată, iar reprezentarea pe care ea o face posibilă, disociată astfel de orice act exterior, pentru a face loc acelor schiţe inetrne de acţiuni care o vor susţine de-acum înainte, este gata să devionă gândire. Însuşirea limbajului, care a devenit accesibilă în aceste contexte de imitaţie, acoperă în cele din urmă ansamblul procesului, asigurând un contact mult mai puternic cu alte persoane decât face imitaţia şi îngăduind astfel reprezentării care se naşte să-şi sporească posibilităţile, sprijinindu-se pe comunicaţie.

3. În concluzie, funcţia semiotocă dă naştere astfel la două feluri de instrumente: simbolurile, care sunt „motivate“, adică prezintă - deşi sunt nişte semnificanţi diferenţiaţi, o asemănare oarecare cu semnificanţii lor, şi semnele care sunt arbitrare sau convenţionale. Simbolutile, fiind motivate, pot fi construite de individul singur, iar printre simboluri din jocul copilului sunt bune exemple, de asemenea creaţii individuale, care nu exclud, fireşte, simbolismele colective ulterioare. Imitaţia amânată, jocul simbolic şi imaginea grafică sau mintală ţin deci direct de imitaţie, nu atât ca transmiteri ale unor modele exterioare gata făcute (căci există o imitaţie a actelor proprii ca şi a actelor altuia. Aşa cum arată exemplul menţionat al jocului de simulare a somnului) ci ca trecerea de la prereprezentarea în act, la reprezentarea interioară sau gândire dimpotrivă semnul fiind convenţional, este în mod necesar colectiv. Copilul îl primeşte deci prin canalul imitaţiei, dar de data aceasta ca o însuşire de modele exterioare; numai că el îl modelează imediat într-un fel propriu şi îl foloseşte aşa cum se va vedea în capitolul III, §6.