Razboiul ascuns dintre Pactul de la Varsovia si Romania P



Yüklə 211,96 Kb.
səhifə2/7
tarix29.07.2018
ölçüsü211,96 Kb.
#62639
1   2   3   4   5   6   7
In mod ironic, Moscova a avut un mai mare succes in prezentarea Belgradului, ne-membru al Tratatului de la Varsovia, analistilor serviciilor americane si britanice, drept „vaca-sacra” a sfidarii anti-sovietice. La mijlocul anilor ‘60, Iugoslavia era angajata intr-o cooperare militara si de spionaj mult mai stransa cu Moscova decat fosta aliata din Tratat, Romania. In 1962, la un an dupa ce Bucurestiul stopase aceasta practica, Belgradul a inceput sa-si trimita ofiterii la academiile militare sovietice pentru instruire si le-a interzis pilotilor de lupta sa invete engleza de teama sa nu „defecteze” cu tot cu MiG-uri. In 1967 si 1973, cand Romania a refuzat sa ofere sprijin militar si si-a inchis spatiul aerian pentru fortele sovietice si membrele Tratatului in incercarea acestora de a acorda ajutor statelor sprijinite de sovietici din Orientul Mijlociu, Tito a pus la dispozitia URSS facilitatile Iugoslaviei si, mai mult, a gazduit chiar un regiment al Diviziei 106 de Asalt Aerian „in asteptarea interventiei in Siria”.
Devierea iugoslava, observata de Bucuresti, in timp ce comunitatea serviciilor SUA o interpreta insistent ca nefiind un indiciu al unei intoarceri catre Moscova, a impulsionat, la inceputul anilor 80, reorganizarea unitatii romanesti anti-KGB in patru directii. Doua directii se ocupau exclusiv de operatiunile KGB si GRU. Una era destinata combaterii operatiunilor Iugoslaviei si Ungariei, cu acelasi numar de angajati si resurse care fusesera dedicate serviciilor maghiare. Ultima directie se ocupa de celelalte servicii din statele socialiste, de la Bulgaria, Polonia, Cehoslovacia si Germania de Est pana la regimurile pro-sovietice din Asia, Africa si America Latina.

 

„Relatia speciala” secreta si arhivele disparute



 

Un alt motiv pentru care informatiile despre relatia ostila dintre Romania si ceilalti membri ai Tratatului de la Varsovia au ramas atat de limitate a fost natura secreta a „relatiei speciale” pe care Bucurestiul o stabilise cu Washingtonul, Beijingul si Bonnul. In combaterea acestei lupte interne contra unor forte superioare, incepand din 1950 si pana la sfarsitul anilor ‘70, Romania a incercat sa evite atentia opiniei publice si crescanda presiune sovietica, pe care o atragea inevitabil. Regulile de baza fusesera stabilite in 1964, cand Romania a avertizat partenerii din SUA: …cu cat se va face mai putina publicitate independentei Romaniei in aceasta perioada, cu atat mai bine. O atentie sporita in presa straina ar putea dauna, mai degraba decat sa ajute, relatiilor noastre viitoare. Pentru moment, Romania ar dori sa fie plasata in ochii opiniei publice dupa Iugoslavia si Polonia, printre tarile est europene. Aspiratiile noastre de independenta pot fi mult mai bine atinse nu printr-o publicitate insistenta si zgomotoasa, ci prin dezvoltarea constructiva si in liniste a relatiilor Romaniei cu Statele Unite si Occidentul. Astfel, cu exceptia unor rare scapari in presa, foarte putin din incercarile sale de mediere a conflictului din razboiul SUA -Vietnam si, practic, nimic din negocierea relatiilor Chinei cu Italia, Austria, Germania de Vest si Suedia, in a doua parte a anilor ‘60, nu a fost facut cunoscut publicului. La sfarsitul anilor ‘70, schimbarile din conducerea Romaniei au condus la o pierdere catastrofala a directiei strategice in campania de subminare a controlului si influentei sovietice in regiune. Drept rezultat, relatia speciala a Bucurestiului cu Occidentul a cedat progresiv ca urmare a campaniei de masuri active pe care Moscova o exercita prin intermediul celorlalti membri ai blocului, ca si prin membrii de facto ai Aliantei, precum Mongolia, Cuba si Coreea de Nord si prin grupul de agenti sovietici si ai Pactului, de la presedintele finlandez Urho Kekkonen, pana la analista sefa pentru URSS si Europa de Est a spionajului vest german, Gabrielle Gast. In al treilea rand, acest val a continuat sa se dovedeasca foarte rezistent si pentru ca Moscova a reusit sa sorteze arhivele securitatii din toate tarile loiale. Guvernele de tranzitie ale Germaniei de Est, Poloniei, Cehoslovaciei, Ungariei si Bulgariei au incheiat acorduri oficiale cu Moscova, permitand accesul KGB la dosarele serviciilor de spionaj extern, intre 1989-1991, cu specificarea dreptului „de a extrage orice material legat de securitatea Sovietica”. In 1990, personalul KGB a lucrat chiar in paralel cu grupurile cetatenesti, sortand arhivele serviciilor de informatii externe din Cehoslovacia si Germania de Est. In acelasi timp, serviciile insele erau angajate in distrugerea propriilor dosare (mai ales a celor operative). Acest efort a esuat in cele din urma in cazul Germaniei de Est, din cauza vitezei cu care s-a prabusit edificiul statului. In mijlocul colapsului, spionajul SUA care cauta arhivele STASI a dobandit arhivele Rosenholz inainte de a fi expediate la Moscova sau dispersate prin nenumaratele cladiri ale STASI. Baza de date, reconstruita si decriptata, a acestei arhive a serviciilor secrete externe a scos limpede la iveala relatia ostila dintre serviciile Romaniei si ale Tratatului de la Varsovia si, impreuna cu dosarele est-germane care au supravietuit referitoare la operatiunea INTERKIT, au oferit un road map care a explicat si alte informatii incidentale despre operatiuni ale KGB asupra Romaniei, oferite de fosti ofiteri de informatii sovietici, si au fost ulterior confirmate de rapoartele puternic cenzurate din arhivele serviciilor bulgare.

 

Paradoxal, in ciuda opozitiei neabatute la dominatia sovietica in regiune, in anii ‘80, chiar si dupa ce Romania isi pierduse locul strategic, agentii dubli sovietici din tara au fost capabili sa stranga capital din impopularitatea lui Ceausescu, sa discrediteze toate initiativele independente de politica externa si de securitate ale Romaniei si sa exercite controlul temporar asupra institutiilor de securitate si de afaceri, in timpul si imediat dupa Revolutia din 1989. Este ilustrativ in acest sens faptul ca fostul ambasador in Statele Unite si agentul dublu sovietic, Silviu Brucan, a propus cu succes alti cunoscuti agenti dubli sovietici in posturi cheie pentru securitatea nationala, in timpul si dupa revolutie, inclusiv pe ministrul apararii Nicolae Militaru (26 decembrie 1989 – 14 februarie 1990), pe fostul director al serviciului de informatii externe Mihai Caraman (13 ianuarie – 23 aprilie 1992). Brucan insusi a devenit principalul consilier al presedintelui Iliescu pana in iunie 1990 si a ramas alaturi de primul-ministru Petre Roman pana in septembrie 1991. Era greu de asteptat o transparenta a arhivelor serviciilor din partea cuiva care, asa dupa cum ii declara in decembrie 1989 lui Viktor Zagladin, seful Sectiei Internationale a Comitetului Central Sovietic, „va face totul pentru a combate imperialismul american, chiar daca aceasta contravenea directivelor ONU si legilor internationale.”



 

Continuitatea post-1989 a revolutiei „negociate”



 

In cele din urma, spre deosebire de revolutia din Romania, care a condus la dezintegrarea institutiilor, la anularea constitutiei si la o abrupta si imediata schimbare de putere, Polonia, Ungaria, Cehoslovacia si Bulgaria si-au negociat schimbarea de guvern. Continuitatea rezultanta a institutiilor administrative ale statului si continuitatea virtuala a personalului institutional a diminuat posibilitatea ca adevaruri surprinzatoare sa iasa la suprafata din acele sedii, mai ales in conditiile competitiei post-comuniste. Ca o ironie, cu toate ca fusese singura tara care isi dizolvase aparatul de spionaj, desfiintand directii intregi si concediind peste 60% din personal in timp ce celelalte tari si-au asigurat o remarcabila stabilitate a cadrelor si aranjamentelor institutionale, numai despre Romania s-a spus ca taragana reforma serviciilor”. Chiar si Cehoslovacia a optat pentru continuitate pana la sfarsitul anului 1990 cand, cu sprijin exceptional din partea Marii Britanii, SUA si Germaniei a introdus o reforma radicala. Chiar si acea reforma a lasat personalul si structurile serviciilor militare de informatii practic neatinse si a mentinut mare parte din personalul din serviciul extern. Situatia a fost de departe mult mai proasta in Polonia si Ungaria, unde aceleasi discutii de la masa rotunda si-au atins stralucit scopul de a face o tranzitie pasnica de la sistemul partidului unic la cel pluripartid si a mentinut o mare parte din conducerea armatei si a serviciilor instruita de KGB si GRU.


Raportul Macierewicz, elaborat de guvernul polonez in februarie 2007, a detaliat modul in care ofiterii din serviciile militare au continuat sa fie instruiti in taberele GRU si KGB, nu numai intre 1989-1991, ultimii ani ai Uniunii Sovietice – dar si in perioada 1992-1993, de catre serviciile succesoare rusesti, usor reformate. Numirile si promovarile au continuat sa se faca dintre cadrele „de perspectiva”, aprobate si instruite de Moscova, incluzand trei dintre sefii si patru dintre adjunctii de servicii, pana si dupa intrarea in noul mileniu. Spre exemplu, 301 de instructori sovietici/rusi au activat in serviciul de informatii militare al Poloniei (WSI) intre 1991-2006, iar cateva zeci de absolventi activau in „esalonul superior” al structurilor WSI chiar si in 2006.
Stabilitatea cadrelor din serviciile maghiare, antrenate de KGB si GRU, a fost chiar mai mare. Atunci cand Ungariei i-a revenit sefia Comitetului NATO de contraspionaj a explodat un scandal international pentru ca seful serviciului de contraspionaj maghiar – Serviciul de securitate nationala (NBH) – petrecuse sase ani si jumatate la Academia KGB Dzerjinschi din Uniunea Sovietica. In acelasi timp, directorul general al contraspionajului militar (Serviciul de securitate militara: KBH) si ofiteri responsabili cu arhivarea, atat de la KBH cat si de la serviciul de informatii externe (Serviciul de Informatii: IH), erau absolventi ai academiei KGB.
Unii observatori au privit aceste conexiuni ca fiind un castig, oferind mai multe informatii asupra serviciilor rusesti, asupra metodelor si operatiunilor acestora. Totusi, asa dupa cum mentiona raportul Macierewicz, scopul principal al instructorilor KGB si GRU era identificarea dependentelor si slabiciunilor studentilor si vulnerabilitatile institutionale ale serviciilor tarilor de origine, sugerand mijloace de contracarare. Cel putin in cazul Bulgariei, reteaua cooperarii clandestine, „construita timp de 45 de ani”, a insemnat ca personalul superior „diplomatic, de securitate si militar si-a pastrat obiceiurile si practicile de a-si coordona atitudinile si practicile” cu Kremlinul. De aceea, este mult mai probabil ca Moscova sa fi continuat sa-si exercite influenta pentru pastrarea secretului asupra operatiunilor trecute si sa conduca politica curenta, si in cazul Poloniei si Ungariei, facand improbabil faptul ca membri ai conducerii serviciilor sa se grabeasca sa dezvaluie ceva ce Moscova ar fi dorit sa pastreze secret.

 

Chestiuni si Aliante: Basarabia



 

Pe langa continuitatea structurilor, a personalului si a atitudinilor partenerilor „apropiati”, existau de asemenea mai multe interese specifice care s-au mentinut dupa colapsul Uniunii Sovietice. In puternic contrast cu relatia polonezo-rusa, in care problemele frontierelor, identitatii nationale, optiunilor politice fusesera rezolvate in mare masura inainte de sfarsitul razboiului rece, problemele care au alimentat ostilitatea sovietica si maghiara impotriva Romaniei s-au mentinut in continuare in noul mileniu. In consecinta, cu toate ca chestiunile Basarabiei/Moldovei si Transilvaniei au ramas tinte prioritare ale spionajului ungar sau sovietic inca de la sfarsitul primului razboi mondial, aproape nimic despre operatiunile maghiare sau sovietice nu a fost declasificat sau publicat. Legea securitatii nationale a Ungariei, de exemplu, stipuleaza clasificarea operatiunilor de spionaj pentru o perioada de pana la 90 de ani, facand improbabila, pe termen mediu, posibilitatea unor revelatii arhivistice, referitoare la perioada comunista. Intr-adevar, structurile traditionale de cooperare au fost mult intarite prin similaritatile dintre diaspora maghiara post-imperiala si mult mai numeroasa diaspora rusa „din vecinatate”, dupa colapsul imperiului sovietic. Ungaria a fost primul stat cu care Rusia a incheiat un tratat bilateral de tara, in decembrie 1991, pregatit anterior la ambasada Ungariei de la Moscova. Moscova si Budapesta au stabilit atunci relationarea oficiala a disputelor etnico-teritoriale cu Romania, semnand in noiembrie 1992 o declaratie comuna de cooperare pentru Asigurarea Drepturilor Nationale, Etnice, Religioase si Lingvistice ale Minoritatilor, document desemnat de ambele parti drept un punct de cotitura in relatiile ruso-maghiare. Liderii post-comunisti din Ungaria au sustinut cu insistenta autonomia teritoriala a maghiarilor din Transilvania, reminiscenta a campaniei revizioniste de decenii, lansata de Budapesta dupa primul razboi mondial. Intr-adevar, cei doi care, in 1987, au intemeiat ceea ce urma sa devina primul partid conducator al Ungariei post-comuniste – Forumul Democratic Maghiar – au fost Sandor Csoori, presedinte al Federatiei Mondiale a Maghiarilor, infiintata in 1927 pentru a forta pretentii teritoriale, si un proeminent iredentist, Istvan Csurka. In orice caz, acuzatiile exagerate de incalcare a drepturilor minoritatilor, asimilare fortata si „genocid cultural”, care parea plauzibile in perioada izolarii Romaniei din timpul Razboiului Rece, au facut loc primelor misiuni de supraveghere din partea institutiilor europene.


Transparenta referitoare la aceste aspecte ale relatiei sale cu Romania lipsesc in cazul Rusiei. La inceputul anilor ‘90, Kremlinul era intens preocupat de atractia pe care o Romanie stabila, orientata spre vest ar fi putut sa o exercite asupra Republicii Socialiste Moldova. La fel cum URSS propaga imaginea Romaniei ca avand „o influenta primitiva si negativa asupra identitatii moldovenesti”, ceea ce impunea protectia sovietica impotriva „asimilarii romanesti” in perioada razboiului rece, dezinformarea rusa alimenta acum animozitatea Chisinaului si Kievului impotriva Bucurestiului, prezentandu-l ca avand „ambitii teritoriale fata de Moldova si parti ale Ucrainei pe care le pierduse in favoarea URSS, dupa cel de-al doilea razboi mondial”, in timp ce descriau Moscova „ca fiind aparatoarea integritatii teritoriale a vecinilor din nord ai Romaniei”. La inceputul anilor ‘90, CIA considera ca „presiunile separatiste vor continua sa creasca” in RSS Moldova si ca: „Sentimentele nationaliste din Moldova au fost intarite de evenimentele recente din Romania. E posibil ca ele sa se intensifice daca noul regim roman va putea stabiliza tara si va incepe sa introduca un sistem politic democratic, viabil”. Opt luni mai tarziu, comunitatea serviciilor de informatii ale SUA a cazut de acord ca, in timp ce Moldova va continua sa incerce sa obtina independenta, „o deplasare a Romaniei catre un mai puternic autoritarism, ii va face, probabil, pe moldoveni sa-si doreasca sa ramana in Uniune.” Deci, Moldova Sovietica putea fi pastrata si apropierea Moldova-Romania putea fi blocata, impiedicand consolidarea autoritatii administrative si progresul reformelor din Romania, incurajand turbulentele, divizarea si reactiile autoritare. In cazul in care KGB-ul a tras concluzii privitoare la evolutia relatiei Moldova-Romania similare cu cele ale CIA, atunci este probabil ca acesta a identificat un interes pentru continuarea instabilitatii din Romania.
Focalizarea Rusiei pe relatia Moldova-Romania a devenit mult mai intensa in 1993, cand NATO si-a deschis oficial usa pentru noi membri, iar SUA au initiat primul program de asistenta pentru Romania. O Romanie stabila, prospera si sigura ar fi exercitat o atractie enorma pentru Republica Moldova si, posibil, chiar si pentru Ucraina. Evgheni Primakov, director adjunct al KGB si sef al Primul Directorat – redenumit rapid Slujba Vneshnei Razvedki: SVR, la inceputul lui octombrie 1991- a condus campania impotriva extinderii NATO, insistand ca Romania va emite pretentii teritoriale daca va fi admisa in Alianta Nord Atlantica si isi va anexa Moldova. Primakov s-a implicat si in dezinformarile privitoare la discreditarea conducerii independente a Romaniei, afirmand, de exemplu, ca „Ceausescu a cerut sa fie trimise trupe sovietice in Romania” pentru a-l sprijini in timpul Revolutiei cand, de fapt, conducatorul roman protesta energic contra inexplicabilului aflux de „turisti” sovietici din tara „si ameninta cu contramasuri”.

 

Kremlinul post comunist a incercat, de asemenea, sa exploateze „esecul” stabilirii de relatii bune cu vecinii – o cerinta premergatoare pentru statutul de membru NATO – ca parghie de manevra a tratatului de alianta cu Romania. In efortul sau de dezbinare a Chisinaului si Bucurestiului, de exemplu, chiar si cel mai dezinteresat ajutor si asistenta romaneasca au fost etichetate drept amestec in treburile interne ale Moldovei, ajutand evident, in acelasi timp, separarea regiunii Transnistria si exercitand puteri monopoliste pentru adjudecarea conflictului Moldova-Transnistria si a urmarilor acestuia. Emblematica pentru strategia Rusiei a fost conditionarea tratatului bilateral cu Bucurestiul de includerea unei clauze care sa excluda aderarea la alianta nord-atlantica. Drept rezultat, Romania a fost singurul stat fost membru al Tratatului de la Varsovia cu care Rusia a refuzat sa incheie un astfel de tratat de-a lungul anilor ‘90. In cele din urma, Moscova a acceptat sa incheie un astfel de tratat, numai dupa iulie 2003, la aproximativ opt luni dupa ce NATO a anuntat oficial admiterea Romaniei si la peste un deceniu dupa ce Rusia incheiase tratate similare cu Polonia, Ungaria, Cehoslovacia si Bulgaria. Insistenta Rusiei, din 2008, ca SUA sa anuleze unilateral acordurile de infiintare a unor baze militare in Romania si continua sa implicare in problemele Moldovei, intr-o maniera care descurajeaza puternic relatii mai apropiate cu Romania, indica persistenta unor obsesii strategice foarte similare cu cele care au motivat ostilitatile anterioare ale sovieticilor fata de Romania. Ca urmare, in viitorul apropiat, pare a fi redusa posibilitatea unor interese institutionale care sa aduca o clarificare a relatiilor si operatiunilor Moscovei contra Romaniei, din perioada razboiului rece.



 

Capitolul II

 

Ambitii imperiale, conflicte comuniste



 

Larry Watts pune acest capitol al lucrarii sub un motto datorat lui Leon Trotki, din 1921 : ”Aceste fapte fac lumina asupra declaratiilor ciudate, deplasate si absolut monstruoase facute de unii… referitoare la faptul ca intre Romania, Rusia si Ucraina “relatiile de buna vecinatate” ar fi avut un loc primordial. Daca am da o interpretare mai larga acestui tip de relatii de buna vecinatate, diferenta dintre razboi si pace ar disparea cu totul…” De-a lungul primelor 30 de pagini din acest capitol , reputatul istoric american relateaza cronologic, cu date concrete, ca, de fapt, „lupta clandestina dintre Romania si celelalte state membre ale Tratatului de la Varsovia a fost ecoul unei scheme de comportament cu o durata de peste… un secol”!


„Puterile imperiale , direct implicate in regiune – Imperiul Rus, Monarhia Austro-Ungara sau Imperiul Otoman – nu puteau privi favorabil unificarea si independenta Principatelor Romane(…) In special Rusia tarista si partea ungara a dualei monarhii se temeau ca unirea principatelor ar reprezenta o irezistibila atractie pentru majoritatile etnice romanesti din Basarabia si Transilvania (…)Astfel de temeri erau bine motivate, dat fiind sovinismul extreme al conducatorilor rusi si maghiari impotriva locuitorilor romani, care fusesera privati de drepturi, in secolele 19 si 20. Atat Sankt Petersburgul, cat si Budapesta se temeau ca un stat romanesc consolidat va constitui un punct de reper pentru miscarile nationale ale popoarelor din Europa de Sud-Est”. Cu alte cuvinte, istoricul american demonstreaza ca stransa legatura ruso-maghiara a cautat sa submineze mai bine de un secol consolidarea statului si credibilitatea Romaniei, ca potential partener pentru puterile externe. Din acest al doilea capitol al lucrarii, publicam fragmentul intitulat

 

Influenta asupra politicii Cominternului



 

De la infiintarea sa, la inceputul lui martie 1919 si pana la dizolvarea sa oficiala, in 1943, Cominternul a fost centrul miscarii comuniste mondiale si forul in care erau rezolvate conflictele de partid. Dintre toate partidele din statele care urmau sa faca parte din Blocul Sovietic, Romania era cel mai slab situata in definirea unei perspective cu caracter national si, cu atat mai putin, in apararea unui asemenea caracter. In perioada primilor ani ai existentei Cominternului, Romania a fost singura care nici macar nu era reprezentata la Congres, cu atat mai putin in forurile de decizie si in aparatul administrativ. Chiar si dupa afilierea romanilor la Comintern, in 1921, ei au ramas o prezenta insignifianta in comparatie cu toti ceilalti viitori „parteneri apropiati” din Tratatul de la Varsovia. Absenta romaneasca era in contrast flagrant cu prezenta si influenta ungurilor in Comintern. Ei au avut una dintre cele mai largi reprezentari din Europa de Est, formata atat din fosti prizonieri de razboi recrutati de Armata Rosie – un numar de 100.000, adica 33% dintre voluntarii prizonieri de razboi din Razboiul Civil Rus – si refugiati, fosti membri ai guvernului Kun. Astfel, un numar extraordinar de „vechi bolsevici” maghiari cu cetatenie sovietica – zeci de mii – au devenit elemente de baza ale aparatului Cominternului si ale altor organe sovietice. Infiltrate larg si adanc in structurile de putere sovietice, datorita rolului avut in stadiile initiale ale revolutiei si razboiului civil, rolul si dimensiunea lor le-au oferit o influenta enorma asupra politicii sovietice si a Cominternului.


Intr-unul din momentele cele mai proaste, ungurii ocupau 300 de pozitii in aparatul Comintern si erau prezenti la cele mai inalte niveluri de decizie, de la management si pana la tamplari si instalatori la hotelul moscovit Lux, care ii gazduia pe membrii din strainatate ai Cominternului. Prezenta lui Kun, Endre Rudiansky si Matyas Rakosi in conducerea Comintern arata onoarea cu care erau tratati la Moscova. Jenö Varga a condus timp de peste doua decenii Institutul de Economie Mondiala si Relatii Internationale (IMEMO) – un centru de informatii si think-tank. Jenö Landler, succesorul lui Bohm la comanda Armatei Rosii Ungare, in iulie 1919, a fost unul dintre cei sapte straini ingropat la Zidul Kremlinului (si singurul ne-occidental),
Ungurii au avut una dintre cele mai ridicate rate de supravietuire din perioada purificarilor din anii 30, care au eradicat practic etnicii polonezi, romani si germani din Comintern. Stalin i-a tratat, in perioada Ezhovschina, mai degraba ca pe o nationalitate sovietica, decat ca pe tradatori „straini”. Nikolai Ezhov insusi a subliniat in diverse ocazii ca tintele sale principale erau „polonezii, romanii si germanii”, in timp ce Stalin stabilea ca statele europene implicate in conspiratia „Zinovevista-Trotchista” erau Germania, Polonia, Romania, Finlanda si Statele Baltice – nu Ungaria (si respectiv Cehoslovacia sau Bulgaria). Stalin a intervenit chiar, atunci cand Iezhov l-a reprimat pe Directorul IMEMO, Varga, pentru „atitudinea sa extrem de necooperanta” si l-a aparat pe ungur.

 

Influenta din cadrul Serviciilor de informatii sovietice. Cominternul in Romania



 

Mai important, Cominternul constituia sediul unei retele clandestine internationale de agenti, care operau impotriva guvernelor din statele lor de origine, in serviciul „revolutiei mondiale” care, prin „centralizarea democratica”, devenise sinonima cu Moscova. Sarcinile principale ale Cominternului erau finantarea acoperita, propaganda alba si neagra si spionajul direct, toate acestea in scopul construirii unei retele de partide comuniste necesare pentru doborarea „revolutionara” a adversarilor. Operativii Cominternului nu au avut prea multe probleme in realizarea transferului de la conspiratia politica acoperita, la munca de informatii oficiala. Ei erau deja, in principal, agenti de informatii, care operau pentru o putere straina si foloseau metodele invatate la Moscova: nume false, documente false, legende, comunicari criptate, casute postale oarbe, finantari acoperite, construirea de retele si contrafilajul.


Yüklə 211,96 Kb.

Dostları ilə paylaş:
1   2   3   4   5   6   7




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin