Razboiul ascuns dintre Pactul de la Varsovia si Romania P

Razboiul ascuns dintre Pactul de la Varsovia si Romania

 

Publicam fragmente din noua lucrare a istoricului american dr. Larry Watts, un exceptional cunoscator al realitatilor romanesti ante si post-decembriste. Este o carte-document, care va vedea curand lumina tiparului, dezvaluind publicului autohton, dar si observatorilor internationali amanunte absolut senzationale din culisele politicii si ale spionajului, care au precedat revolutia din decembrie ‘89 si manevrele care i-au urmat. Bazat pe o serie de documente extraordinare din arhivele serviciilor speciale americane si nu numai, studiul lui Larry Watts ofera o perspectiva cu tenta exploziva asupra unor evenimente si persoane privite pana acum din cu totul alte unghiuri. Fost consultant RAND, Larry Watts a absolvit cu master Universitatile din Washington, Seattle si UCLA, avand si un doctorat la Umea University din Suedia. Intre 1990 si 1991 a fost conducatorul Biroului IREX din Bucuresti, pana in 1997 a fost Senior consultant al Project on Ethnic Relation si director al Biroului PER din Romania. Din 1990, dl.Watts a fost consilierul mai multor autoritati romane, in probleme de reforma democrata si control asupra institutiilor statului. A fost implicat direct in infiintarea Colegiului National de Aparare si a Consiliului pentru Minoritati Nationale. A semnat numeroase carti si studii de istorie, intre care “Reforma militara romaneasca si integrarea in NATO”, “O Casandra a Romaniei. Ion Antonescu si lupta pentru reforma 1918-1941”- volum considerat drept cea mai buna biografie politica a Maresalului Antonescu, co-editor la “Globalization of Civil-Military Relations: Democratization, Reform and Security” etc. Articolelele si studiile sale au aparut frecvent in publicatii precum “Studies in Intelligence”, “Problems of Post-Communism”, “Armed Forces & Society”, “World Policy Journal”, “ European Security”.

 

Prima parte a studiului examineaza geneza transformarii Romaniei din aliat in inamic al blocului sovietic, a eforturilor sale de a iesi de sub dominatia sovietica in domeniul spionajului si amenintarea pe care o reprezenta pentru Moscova. Din demersul publicistic al lui Larry Watts putem trage concluzii privind operatiunea de reocuparea a institutiilor statului roman prin aceleasi modalitati ca si cominternistii bolsevici Valter Roman, Leonte Tismaneanu, Leonte Rautu, Gizela Vass sau Dionis Patapievici. Printr-o coincidenta, aceste nume importante de agenti cominternisti si NKVD-isti din perioada ocupatiei sovietice se afla astazi pe aceleasi firmamente politico-institutionale prin urmasii lor directi.

 

Capitolul I

 

„Ii asiguram pe cetatenii Romaniei de sentimentele noastre traditionale de prietenie si buna-vecinatate si confirmam eforturile noastre reale pentru o stransa cooperare in interesul socialismului si al pacii.” Mihail Gorbaciov – 1989

In toiul revolutiei romane din 1989, autoritatile sovietice isi anuntau dorinta si intentia de a asigura o „asistenta” masiva statului „vecin prieten” si aliatului din Tratatul de la Varsovia. Moscova anunta ca Crucea Rosie sovietica trimisese la frontiera „aproximativ 60 de echipe mobile” de chirurgi si personal medical, multe dintre acestea trecusera deja granita in teritoriul romanesc si isi coordonau eforturile cu cele ale altor membrii ai Pactului. De asemenea, liderii comunisti de la Budapesta anuntau ca „un grup de lucru din cadrul pactului de la Varsovia care este in contact permanent” urma sa se intalneasca la Moscova pentru a discuta situatia din Romania. Aceste declaratii de prietenie si preocupare binevoitoare se situau in totala contradictie cu unul dintre cele mai bine pazite secrete ale operatiunilor de spionaj din Europa de est, ale Tratatului de la Varsovia si erau contrare uneia dintre cele mai surprinzatoare descoperiri din arhivele blocului sovietic din timpul Razboiului Rece. In perioada Revolutiei, Romania a fost tinta operatiunilor de dezinformare si timp de mai bine de doua decenii, tinta a „masurilor active”. Din 1962, Kremlinul a inceput sa trateze Romania ca pe un stat ostil, atunci cand Hrusciov a ordonat statelor membre „aflate in stransa cooperare” – RDG, Ungaria, Cehoslovacia, Bulgaria si Polonia – sa restrictioneze cooperarea in materie de spionaj cu aceasta. In 1963, aceasta animozitate a motivat o tentativa de asasinat impotriva conducatorului roman Gheorghe Gheorghiu Dej. Ministerul Securitatii de Stat al Germaniei de Est (STASI) avea motive independente pentru ostilitatea fata de Bucuresti, deoarece acesta refuzase sa recunoasca divizarea permanenta a Germaniei si incheiase un acord, negociat in secret, cu Germania de Vest, la sfarsitul anului 1963. Intre 1962-1964, Departamentul Securitatii Statului din Romania (DSS sau Securitatea) a fost exclus din programul de transformari, asistate de sovietici, ale serviciilor de informatii, prin care au fost introduse departamentele de dezinformare in RDG, Ungaria si Cehoslovacia (precum si in Bulgaria si Polonia, la scurt timp dupa aceea) si le-a modificat rolul din servicii satelit, in principal pasive, in operatiuni active. In 1965, DSS a fost din nou pierduta din vedere atunci cand Centrala KGB a introdus „relatiile operationale regulate si directe” dintre departamentele de dezinformare, excluzandu-l din operatiunile blocului de „masuri active” (propaganda, dezinformare si provocare). La mijlocul anului 1965, Romania a fost „brusc” eliminata cu totul din strategia de razboi a Pactului de la Varsovia. Arhivele KGB confirma ca, in 1967, Moscova desfasura „masuri active” pentru izolarea Romaniei pe plan international si pentru divizarea conducerii interne. Condamnarea clara a interventiei din Cehoslovacia, condusa de sovietici, si incercarile permanente de a ajuta Praga au pus capat pana si aparentei de politete dintre serviciile de informatii ale aliatilor oficiali. Leonid Brejnev, János Kadar, Eduard Gierek, Todor Jivkov si Gustav Husak au acuzat in mod repetat tradarea conducerii din Romania pe care nu l-au mai numit stat „fratesc”. In perioada care a urmat invaziei Cehoslovaciei, la ordinul Moscovei, serviciile din statele satelit au stabilit „rezidente cu acoperire legala” pe teritoriul romanesc, acesta fiind singurul stat membru al Tratatului de la Varsovia care se bucura de o asemenea „atentie ostila”. Romania devenise atat de inacceptabila incat celelalte servicii din Pactul de la Varsovia o incadrasera nu numai la categoria statelor socialiste „deviationiste”, precum Iugoslavia, Albania si China, cat chiar alaturi de adversarii din NATO.

Centrala KGB si serviciile est-europene subordonate culegeau informatii referitoare la sprijinul international pentru Romania (din partea S.U.A. si China), la nemultumirile interne ale muncitorilor si ale minoritatilor, precum si la opozitia din cadrul partidului comunist si au inceput sa recruteze agresiv elite romanesti influente pentru a inlatura conducerea „nationalista”. Aceasta ofensiva clandestina nu s-a limitat numai pe planul serviciilor de spionaj. In 1971, Brejnev si alti conducatori ai Pactului au considerat ca este necesar „sa fie identificate acum acele persoane din Romania pe care ne vom putea baza in viitor” si recrutate prin intermediul „ambasadelor de acolo si prin alte contacte”, pentru „a exercita influenta asupra evenimentelor din tara”. Pentru a evita atragerea atentiei opiniei publice asupra dizidentei romanesti, „partenerii apropiati vor continua sa se informeze reciproc asupra pozitiilor Romaniei in problemele de importanta majora” si vor decide in secret cum este mai bine „sa rezolve situatiile”. Liderul sovietic anunta ca secretarii Sectiilor internationale ale Comitetelor Centrale respective se vor intalni cu partenerii din Sectiile ideologice „pentru a coordona activitatea comuna”, asa cum facusera deja „spre exemplu, in legatura cu Romania si China”.

 

Brejnev se referea direct la operatiunea INTERKIT – lansata oficial in 1967 „cu ocazia deliberarilor interne din China”. INTERKIT coordona resursele de propaganda, ideologice, mass-media si stiintifice ale tuturor partenerilor apropiati, plus Mongolia (si mai tarziu Cuba) prin Sectiile Internationale al C.C., pentru a submina si discredita regimul maoist si a mentine izolarea Beijingului. Romania reprezenta deja o tinta in cadrul INTERKIT deoarece, asa dupa cum formulase liderul bulgar Jivkov, „chinezii se bazau pe Romania si romanii sprijineau politica Chinei”. „Partenerii apropiati” au decis acum sa lanseze o operatiune similara avand drept tinta exclusiv Romania. Scala coplesitoare a unui asemenea efort a avut implicatii devastatoare intr-o tara care nu avea, sub nici o forma, o influenta strategica asemanatoare Chinei. Spre exemplu, in cadrul INTERKIT, partenerii isi coordonau „orice referire facuta” la conducerea tinta, activitatile de spionaj internationale si „activitatile in scopul diminuarii influentei”. „Activitatile de propaganda si cercetare stiintifica ale partidelor fratesti”, incepand cu „presa, radioul, televiziunea, agentiile de presa si editurile” si pana la academiile de stiinta si institutele de cercetare erau coordonate pentru a revigora si focaliza propaganda impotriva tintei. Activitatile coordonate includeau de la „propaganda orala”, la articole si emisiuni radio-TV, pana la simpozioane stiintifice bine mediatizate si un plan anual coordonat „pentru publicatii si lucrari stiintifice” pentru fixarea liniei propagandistice, conform adevarului stabilit academic.

Rezultatul tiparit al acestui efort era apoi tradus „in engleza, franceza, spaniola si araba” si diseminat „in tari terte”- tot prin efortul coordonat al partenerilor – „presei, agentiilor de informatii si altor organe de propaganda straina”. O asemenea operatiune a coplesit serviciile de spionaj occidentale si comunitatile academice, insuficient pregatite pentru a face fata, in primul rand, unei dezinformari coordonate si neobisnuite cu dezinformarea la o asemenea scala. Logica sintezelor de spionaj si a analizelor, in general vorbind, a metodologiei de cercetare stiintifica occidentala, au condus la concluzia ca o asemenea multitudine de resurse coordonate, ajungandu-se chiar la cateva sute vor conduce, inevitabil, la atenuarea vocii singulare a Romaniei.

„Falsa” independenta si „insignifianta” strategica

 

Necesitatea de a explica de ce a constituit Romania o asemenea tinta este ea insasi elocventa pentru eficacitatea dezinformarii coordonate de sovietici. Spre finalul razboiului rece se crease consensul ca regimul din Romania era „un cal troian sovietic”, care isi proclama zgomotos aura de independenta, in timp ce altii – in special, conducerea din Polonia si Ungaria – erau angajate tacut in forme mai substantiale de dizidenta. Aceasta presupusa dependenta secreta, combinata cu asertiuni repetate referitoare la lipsa de importanta strategica a tarii pentru politica sovietica si conflictul est-vest, si-a dovedit succesul in relevarea insignifiantei Romaniei pentru URSS (si pentru vest) in perceptia occidentala din anii ‘80.

Descoperirile din arhive, ulterioare razboiului rece, au scos la iveala o poveste diferita. Opozitia Romaniei la preferintele sovietice s-a dovedit a fi fost mult subestimata si, cu exceptia Primaverii de la Praga, destul de singulara dupa 1956, in timp ce dizidenta altor state membre ale Pactului a fost mult exagerata, daca nu cumva intru-totul fabricata. La consiliile ministrilor de externe ai Pactului, toti ceilalti membri „au fost constant de acord cu analizele si cu propunerile sovietice” pe toata perioada Razboiului Rece, in timp ce Romania a fost exceptia, in permanenta opozitie, care a afectat „aproape toate subiectele de pe agenda”. De asemenea, romanii au fost singulari, printre conducatorii militari ai Pactului, in contestarea dominatiei si controlului sovietic, in timp ce Polonia, Ungaria, Germania de Est, Cehoslovacia si Bulgaria au continuat sa se alinieze „fara rezerve, in spatele sovieticilor”.
Opozitia ne-romaneasca la politica Kremlinului era aproape absenta. „Partenerii apropiati” au actionat deseori ca mandatari ai sovieticilor in atacarea Romaniei pentru dizidenta, in timp ce concurau intre ei pentru a stabili „cea mai speciala relatie” cu Moscova. Ca o regula generala, „dizidenta” raportata de alti membri ai Tratatului si aparenta simpatie pentru pozitia Romaniei erau pre-stabilite cu Moscova pentru a prezenta guvernele loiale sovieticilor drept parteneri mult mai de incredere pentru Occident si pentru a diminua unicitatea opozitiei romanesti. Aceasta se realiza de multe ori prin atribuirea initiativelor Romaniei altora – din nou, mai ales, Poloniei si Ungariei – precum, de exemplu, blocarea aderarii Mongoliei la Pactul de la Varsovia in 1963 si opozitia la diversele planuri de interventie militara ale Moscovei.
Lipsa de importanta strategica a continuat sa fie citata de istoricii Razboiului Rece ca fiind, in acelasi timp, cauza si efect a presupusei lipsei de consecinte pentru Moscova, chiar si dupa ce strategia „calului troian” a fost demascata drept o mistificare a adevarului. Este semnificativ faptul ca rapoartele asupra insignifiantei Romaniei ieseau la iveala in perioadele de varf ale antagonismului sovieto-roman. De exemplu, conceptul „cuartetului” de importanta strategica din aripa nordica a Pactului, cuprinzand RDG, Polonia, Ungaria si Cehoslovacia a circulat pentru prima oara in perioada presupusei tentative de asasinat a KGB-ului asupra lui Dej, in 1963. Apoi, conceptul a reaparut in perioada „primului Echelon strategic” de la jumatatea anului 1965, cand armata romana a fost brusc exclusa din strategia de razboi a Pactului de la Varsovia.

 

Cu siguranta, contributia militara a Romaniei la operatiunile ofensive ale Pactului era lipsita de importanta strategica. In 1965 ea era, de fapt, inexistenta. In orice caz, nu se poate spune acelasi lucru despre semnificatia tarii pentru securitatea sovietica. Romania fusese considerata o principala amenintare militara (alaturi de Polonia) de catre liderii armatei si ai serviciilor de informatii, pe aproape intreaga perioada interbelica. Ea ramasese singura cale terestra dintre URSS si Bulgaria ultra-loiala si Balcanii puternic rusofili: o realitate geografica reamintita atunci cand Romania a refuzat trupelor sovietice permisiunea tranzitarii tarii pentru exercitii militare in Bulgaria, dupa 1963, si a refuzat fortelor bulgare tranzitul pentru a participa la invazia Cehoslovaciei in 1968. Ca Moscova ar fi putut sau ar fi vrut sa ignore vreo tara cu care avea 1000 km de frontiera si inca 200 km de tarm la Marea Neagra – controlata de sovietici – e greu de crezut, mai ales dupa ce, la conducerea tarii, a venit un guvern care se opunea principalelor sale intentii pe plan international.

De asemenea, Moscova nu putea ignora cele cateva milioane de etnici romani din invecinatele Republici Sovietice Socialiste Moldova si Ucraina, din teritoriile foste romanesti (Basarabia si Bucovina). Abordand problema intr-o maniera asemanatoare cu cea urmata in teritoriile poloneze anexate, Stalin a incercat sa schimbe compozitia etnica a regiunilor, executand mii de conducatori ai comunitatilor si deportand sute de mii de etnici romani in Siberia si Asia Centrala, intre anii 1940-1941 si 1950-1951. Acel efort, impreuna cu politicile de asimilare fortata si „rusificare” pe termen lung nu si-au dovedit succesul deplin, determinand Moscova sa inchida relatiile romano-moldovenesti in anii ‘60.

La mijlocul anilor ‘60, autoritatile sovietice erau intens preocupate de impactul „daunator” al Romaniei asupra acestei regiuni, cauzat de atractia culturala, modelul independent si influenta subversiva activa, prin mass-media sa „antisovietica” si publicatiile care treceau peste granita. In 1967, conducatorul Partidului Republicii Sovietice Socialiste Moldova a solicitat o campanie de propaganda care sa mobilizeze „cei mai calificati intelectuali” si „oficialitatile din conducerea partidului si organele economice” pentru a publica in „ziare, emisiuni de radio si televiziune, carti, brosuri si alte publicatii” astfel incat „copiii nostri si generatiile viitoare” sa „stie ca parintii lor nu si-au inchipuit viata in afara granitelor URSS” si au aspirat dintotdeauna „la unirea cu Rusia si la o reunificare cu statul rus.” In 1968, seful fortelor KGB din Regiunea Frontierei de Vest a URSS, plasa politica Romaniei vis-a-vis de aceasta zona in aceeasi categorie cu „activitatile subversive sporite ale serviciilor SUA, RFG si Anglia contra URSS.” Arhivele KGB au relevat ca intentiile Bucurestiului si activitatile privitoare la regiune erau incadrate la categoria prima prioritate.”

Acest razboi clandestin a continuat neabatut pana la colapsul comunismului. Rapoartele KDS-ului bulgar, de exemplu, excludeau in mod evident Romania din descrierea colaborarilor „cu organele de securitate din statele fratesti”. Aceasta absenta era cu atat mai notabila cu cat, pe langa KGB, serviciile de informatii din Ungaria, Polonia, Cehoslovacia si RDG, KDS mai colabora cu „serviciile” fratesti din Vietnam, Mongolia, Libia, Benin si Angola. Instructiunile KGB catre agentii din Romania, interceptate de DSS in 1982, au relevat ca „Romania era lucrata ca un stat inamic, o abordare care nu numai ca a fost perpetuata, ci chiar accentuata dupa venirea la putere a lui Mihail Gorbaciov”. Ultimul director al puternicei Unitati 0110 (unitatea anti-KGB) a Securitatii, a declarat in fata unei Comisii de ancheta a Senatului ca, atunci cand a preluat comanda unitatii, in 1983, si pana la dizolvarea sa imediat dupa revolutie, pozitia operationala a KGB fata de tara sa era „destul de clara”. KGB considera Romania o tinta la fel de ostila „ca orice stat occidental”.
In contrast cu zvonurile mult-vehiculate despre o „coalitie” comunista conservatoare dintre Ceausescu si Honecker contra politicii de perestroika a lui Gorbaciov, in 1989, seful STASI, Ernst Mielke, a subliniat excluderea DSS dintr-o circulara care continea „lista serviciilor socialiste prietene” cu care organizatia sa coopera. „Pentru a nu crea neintelegeri” circulara stabilea clar ca „prietene” numai serviciile sovietice, maghiare, poloneze, cehoslovace, bulgare si vietnameze. Chiar si Polonia spiona pentru Moscova serviciile de securitate si militare romanesti. In timp ce arhivele serviciilor maghiare au fost mai putin cooperante, judecand dupa dimensiunea contramasurilor Bucurestiului, AVH se plasa imediat dupa KGB, din punct de vedere al extensiei operatiunilor anti-romanesti. Pentru a plasa acest lucru intr-o perspectiva, in 1989, sub 1% din personalul unitatii anti-KGB a DSS, responsabila pentru combaterea celorlalte servicii din blocul comunist, era destinat STASI, in ciuda puternicelor operatiuni anti-romanesti din interiorul tarii. Majoritatea personalului unitatii era destinat pentru contracararea operatiunilor de spionaj ale sovieticilor si maghiarilor, care „aveau mereu prioritate”.

 

Strategia inducerii in eroare

 

Nu era simplu sa poti tine ascunsa pentru mult timp adevarata stare de lucruri. Era necesar un efort concertat al Moscovei si al aliatilor loiali din pactul de la Varsovia pentru a mentine Romania in mod formal in cadrul aliantei blocului sovietic si a masca gradul si semnificatia opozitiei sale la scopurile internationale ale sovieticilor. Strategia lor de inducere in eroare era simetrica strategiei adoptate de Hrusciov fata de Belgrad, la mijlocul anilor ‘50, „pentru a evita intarirea legaturilor Iugoslaviei cu Occidentul si a pozitiilor sale neutre”, simultan cu „izolarea lui Tito” de catre serviciile sovietice. Readucerea Romaniei in randurile sale a devenit scopul comun al operatiunilor din regiune ale serviciilor Blocului, in perioada lui Hrusciov si a succesorilor acestuia. Asa dupa cum explica Hrusciov conducerii cehoslovace, in august 1964, „revenea Partidului responsabilitatea sa opreasca Romania sa se retraga din Tratat” si sa o reuneasca cu „familia noastra socialista”. Un deceniu mai tarziu, serviciul de spionaj al Germaniei de Est descria „politica externa convenita, vis-a-vis de Romania, a statelor din Tratatul de la Varsovia” ca facand presiuni „pentru o mai mare implicare practica a Romaniei in activitatile economice si politice multilaterale” pentru a crea „elementele de legare a Romaniei la comunitatea socialista” si pentru a-i ingusta „spatiul de manevra”. Ca si Hrusciov, Brejnev a insistat pentru ca „partenerii apropiati” sa continue „sa incerce influentarea in acest scop a Romaniei”. Aceasta politica a ramas constanta in perioada Andropov, ca si sub conducerea protejatului sau, Mihail Gorbaciov. Dupa cum mentiona STASI la inceputul anilor 80: „Statele membre ale comunitatii socialiste (SCS) au incercat si continua sa incerce sa atraga Romania spre politica lor externa, corelata cu politica de securitate. Utilizarea continua a tuturor posibilitatilor statelor membre ale comunitatii socialiste pentru a actiona in Republica Socialista Romania, cu scopul mentinerii si intensificarii legaturilor existente dintre Romania si Tratatul de la Varsovia si CAER, precum si contactele bilaterale, ar trebui avute in vedere in activitatea operationala-politica.” Strategia inducerii in eroare a fost in final atat de plina de succes in intarirea dubiilor opiniei publice din Vest referitoare la sinceritatea dizidentei regimului din Romania, in perioada anilor ‘80, incat pana si conflictele frontale sovieto-romane au trecut neinregistrate de serviciile Occidentale. Totusi, conform serviciilor de spionaj ale Pactului, strategia a esuat complet in tinta sa de a modifica comportamentul Romaniei in maniera dorita. Dupa cum mentiona acelasi raport STASI in continuare, politica Romaniei continua sa contravina „intereselor fundamentale de politica externa a statelor din comunitatea socialista”, opunandu-li-se „in aproape majoritatea problemelor importante ale evolutiilor internationale” (dezarmare, procesul de destindere, conflictul din Orientul Mijlociu), precum si colaborarea din cadrul Tratatului de la Varsovia si CAER.” Bucurestiul s-a angajat „mai intens” in „confruntari publice referitoare la intentiile” comunitatii si „s-a aliniat cu politica occidentala, in toate privintele”, astfel incat ceilalti membri ai Pactului de la Varsovia puteau anticipa „accentuarea predictibila a pozitiilor speciale adoptate de Romania”. Cu alte cuvinte, Romania se opunea politicii externe si de securitate a Pactului, refuza subordonarea in cadrul aliantei, isi apara pozitiile care erau suspect de apropiate de ale Vestului si dadea toate semnele ca va continua sa procedeze astfel si pe viitor. Impreuna cu tentativele sale de a evita un conflict deschis si de re-atragere a Romaniei in aranjamentele si politicile de securitate, Pactul a ascuns diferendele romano-sovietice. Dupa 1968, Moscova a facut rareori publice neintelegerile majore cu Bucurestiul la sedintele Pactului de la Varsovia, CAER sau alte intruniri socialiste internationale insa, in schimb, si-a folosit apropiatii – de obicei Polonia, Germania de Est, Bulgaria sau un stat in curs de dezvoltare – in acest scop. De asemenea, Kremlinul a eliminat consemnarile neintelegerilor fundamentale cu Romania din rapoartele si transcriptul sedintelor, chiar si atunci cand au ajuns la un nivel considerat de ministrii de externe ai blocului ca fiind „o confruntare directa cu linia de politica externa a URSS si a celorlalte natiuni din Tratatul de la Varsovia”.
Dosarele sovietice nu au inregistrat veto-ul Bucurestiului contra utilizarii CAER pentru asistarea clientilor arabi in timpul si dupa razboiul arabo-israelian, la fel cum au uitat sa mentioneze criticile repetate din cadrul reuniunilor comunitatii socialiste, la adresa invaziei „partenerilor apropiati” in Cehoslovacia . Atunci cand, spre exemplu, Romania a respins pregatirile Poloniei pentru extinderea pactului de la Varsovia, in primavara lui 1984, „nici o mentionare a dezbaterilor nu a fost inclusa in procesul verbal”, o omisiune uimitoare a unei obiectii la insasi continuitatea Pactului. Conducatorii, incepand cu Brejnev si pana la Gorbaciov, au apelat la conducerea Romaniei pentru a pastra tacerea asupra diferendelor „in familie” si au caracterizat declaratiile sale periodice drept irationale. Operatiunile contra tintei Romania erau tratate ca fiind extrem de sensibile si indeplinite cu un grad de secretizare extraordinar. Cat de secret au actionat Kremlinul si „partenerii apropiati” poate fi judecat dupa faptul ca, cu toate ca operatiunile au durat peste douazeci de ani si au implicat servicii din cel putin sase tari, nimic nu a rasuflat pana cand nu au fost refacute partial bazele de date ale dosarelor serviciilor Germaniei de Est, care au fost returnate Germaniei de catre SUA la inceputul mileniului. Stradania extraordinara a Moscovei pentru a mentine aceasta acoperire este reflectata prin ordinul din 1983, de extindere a operatiunilor Pactului impotriva Romaniei. Semnificativ, in RDG acest ordin a fost transmis ca venind direct de la seful STASI, Ernst Mielke, prin intermediul sefului ZAIG (Zentrale Aufwertungs- und Informationsgruppe), departamentul de analiza cu 1000 de persoane, care furniza serviciului est-german „puterea de motivare”. Seful ZAIG a dat instructiuni personalului operational al HVA sa se asigure ca „vor fi folosite numai surse de absoluta incredere” si ca asupra acestora „se vor impune masuri de severe de pastrare a secretului si a caracterului conspirativ”. De asemenea, a subliniat ca „in nici un caz nu trebuie sa se observe ca Ministerul Securitatii de Stat a luat masuri specifice” impotriva tintei Romania si a avertizat ca „sursele nu trebuie sa ia nici un fel de masuri specifice de spionaj care ar putea permite altor persoane sau organe sa descopere sau sa recunoasca scopurile finale pe care ni le propunem.” Operatiunea de inducere in eroare era considerata necesara nu numai – sau in primul rand – pentru a evita contramasuri tactice. Descoperirea unei operatiuni coordonate a Pactului impotriva Romaniei, membra a Tratatului, ar fi relevat o mult mai mare importanta acordata tarii decat cea pe care campania de dezinformare publica a Moscovei dorea sa o recunoasca si ar fi indicat adevaratul grad de ostilitate dintre Romania si Pact , aspecte care pana atunci fusesera atat de bine ascunse. O astfel de dezvaluire ar fi naruit legendele „calul Troian” si „dependenta ascunsa”, probabil ar fi impins Romania si mai mult spre tabara occidentala si, posibil, ar fi incurajat un mai mare angajament intr-o perioada in care succesul „masurilor active” impulsionau capitalul vestic sa se retraga. Aceasta fusese exact aceeasi secventa de evenimente care a urmat rupturii Tito-Stalin din 1948 si care avusese drept rezultat o strangere a relatiilor SUA-Iugoslavia si o masiva asistenta politica, economica si militara acordata de Occident Belgradului. Era de aceea imperativ necesar sa se evite o ruptura explicita, care ar fi adus Romaniei o asistenta similara din partea vestului si i-ar fi garantat independenta.