Razboiul ascuns dintre Pactul de la Varsovia si Romania P

 

Desi influenta sovietica bazata pe ideologia comuna era importanta, controlul politic in sine se exercita asupra institutiilor de aplicare a legilor statului – armata, serviciul de securitate si politia (militia) – si asupra liderilor partidului printr-o retea de ofiteri si agenti sovietici infiltrati in institutiile respective si in jurul liderilor respectivi. Primul pas pentru preluarea controlului a fost constituirea in URSS a Diviziei Tudor Vladimirescu (1943) si a Diviziei Horia, Closca si Crisan cu contingente masive de comisari politici. Comisarii politici principali ai acestor divizii, Dumitru Popescu, Petre Borila, Valter Roman si Mihai Florescu, erau cu totii veterani ai Razboiului Civil Spaniol si cetateni sovietici. Acestia au revenit la Moscova impreuna cu seful GRU, Jan Berzin – care transferase temporar activitatile externe ale GRU in Spania pe perioada Razboiului Civil, cat timp a condus Brigada Internationala – ca recruti ai GRU. Dupa sosirea in Romania la sfarsitul razboiului a diviziilor formate in Uniunea Sovietica, ofiterii politici au fost imediat instalati in functii de comandanti adjuncti in peste 200 de unitati ale Armatei Regale Romane. In decembrie 1947, acesti adjuncti au preluat comanda de la 30 de generali, 49 de colonei, 65 de locotenent-colonei si 61 de maiori.

Situatia era confuza din cauza ca armata luptase alaturi de fortele militare sovietice (de fapt, in fata acestora) in ultimele opt luni ale razboiului, si deoarece orientarea de centru a Romaniei era mai pronuntata in cadrul armatei decat in orice alta institutie. “Solutia” pentru aceasta problema imbina activitati ce vizau slabirea influentei anumitor ofiteri, exercitarea unui control strict din partea comisarilor politici si un influx masiv de consultanti si experti sovietici. Aceasta ultima masura s-a reflectat in protocolul secret al Tratatului Romano-Sovietic pentru Asistenta Mutuala, incheiat in februarie 1948, care, la articolul 2, stipula asistenta suplimentara din partea a “2.500 de experti militari sovietici, intre care 300 de ofiteri superiori, 700 de ofiteri inferiori si 1.500 de instructori tehnici”

Initial, acesti experti si instructori nu erau considerati ca facand parte din misiunea sovietica de consultanta. In perioada 1949-1958, echipa oficiala de consultanti militari sovietici, condusa de atasatul militar sovietic in cadrul Statului Major al Armatei Romane, Generalul Konstantin S. Kolganov, era formata din 40 de persoane: 8 generali, 13 colonei, 8 locotenent-colonei, 2 maiori si 9 ofiteri inferiori. La aceasta se adauga Misiunea Militara de Colaborare a Tratatului de la Varsovia stabilita la Bucuresti odata cu infiintarea aliantei sovietice in 1955. Aproape toti ofiterii sovietici detasati in cadrul misiunilor de consultanta si ale Tratatului erau membri GRU. Pe langa Bucuresti, serviciul de informatii al armatei sovietice isi conducea retelele si din Iasi, in Moldova, si Constanta, in Dobrogea, acolo unde GRU crease o vasta structura organizationala in primii ani de ocupatie, cand fortele sovietice izolasera complet aceste doua regiuni de restul Romaniei. Fortele sovietice intrerupsesera toate conexiunile de telegraf si telefon ale Moldovei cu restul Romaniei si chiar instalasera linii ferate cu ecartament larg, specific sovietice.

Acest control a fost mentinut si extins printr-un control foarte strict asupra cadrelor. Pregatirea militara sovietica a ofiterilor superiori reprezenta un element evident de mentinere a controlului, ca si recrutarea agentilor, oferindu-se in mod fatis un anumit statut, privilegii si sponsorizari, care veneau odata cu statutul de membru intre “cadrele de perspectiva” – ofiterii aprobati de sovietici, care ocupau pozitiile superioare. De obicei, recrutul era “selectat” de ofiterii sovietici si agentii lor romani aflati deja in tara, si apoi invitat pentru pregatire in cadrul institutiilor militare sovietice. Moscova avea o retea-paravan de programe de patru si cinci ani pentru a camufla pregatirea si recrutarea in GRU. De fapt, dupa cum relata un ofiter GRU, dupa ce petrecea un an intr-o “academie militara normala unde se studiau artileria sau tancurile” recrutul era transferat intr-o “locatie secreta a Facultatii a Patra a Academiei Armatei Sovietice, unde ramanea in urmatorii trei sau patru ani”. La absolvire li se eliberau diplome de la institutia paravan, “de exemplu Academia Militara de Tancuri”, iar frecventarea cursurilor Academiei Armatei Sovietice ramanea secreta.

 

Chiar si in timpul recrutarilor si pregatirii, ofiterii est-europeni erau priviti cu suspiciune si supravegheati indeaproape. Scopul pregatirii lor nu era sa li se ofere acces la informatii utile sau la noi tehnici pe care le-ar fi putut folosi in tarile de provenienta (mai ales in detrimentul URSS, in cazul in care vreunul s-ar fi dovedit a fi informator). Din contra, acestor recruti li se asigura in general o pregatire de baza, precum si “cunostinte academice iesite din uz”, dar li se cerea sa ii ajute pe sovietici sa consolideze controlul sovietic asupra lor si a institutiilor din tarile de provenienta. Astfel, spre exemplu, li se “cerea sa descrie procedurile si detaliile operationale ale armatei sau serviciului din care proveneau” si sa ofere informatii privind propriile “obiceiuri si dependente” astfel incat GRU (sau KGB) sa le poata identifica punctele vulnerabile si alte oportunitati pentru recrutare.

Membrii acestei ‘elite’ de “viitoare cadre”, licentiati in academiile tehnice si militare sovietice, afisau in general o atitudine superioara fata de colegii lor instruiti in cadrul institutiilor din tara de provenienta, care nu beneficiasera de atentia consilierilor sovietici. Dupa cum relata Generalul Marin Pancea, care in 1978 a fost plasat intr-o functie fara perspective la Braila deoarece nu intretinuse relatiile cuvenite cu personalul sovietic in perioada in care activase ca atasat in Franta, majoritatea ofiterilor invitati pentru pregatire in URSS: … erau o prada usoara pentru serviciile sovietice de spionaj. Dupa revenirea in tara in cadrul armatei, ei mentineau legaturile cu consilierii sovietici care, fara exceptie, erau implicati in activitati de spionaj pe teritoriul Romaniei, in serviciul agentiilor sovietice. Acestia comunicau fara translator, astfel ca transmiterea informatiilor se facea fara dificultate.

Un alt element de control a fost adaugat prin casatoriile dintre ofiterii pregatiti in URSS si localnice, care erau fara exceptie agenti ai serviciilor de informatii sovietice si isi pastrau cetatenia sovietica. Aceasta tehnica dateaza inca de pe vremea Romei si Greciei antice. A fost folosita si in cazul armatei romane pe vremea conflictelor imperiale din regiune in secolele al XIX-lea si al XX-lea. Spre exemplu, un studiu din 1908 al Statului Major General aducea argumente impotriva trimiterii ofiterilor la studii in Prusia, deoarece astfel intrerupeau legatura cu tara, unii pretinzand chiar ca “au uitat limba romana”, in timp ce altii “se intorceau cu sotii nemtoaice” si implicatii financiare (legate, de exemplu, de proprietati), si “foarte multi, cu datorii in Germania”. Aceste “supraveghetoare” aveau un rol mult mai important decat simpla dirijare si motivare a consortilor romani (sau polonezi, cehoslovaci, etc.). La momentul potrivit, ele puteau justifica o eventuala interventie sovietica menita sa protejeze cetatenii aflati in strainatate. Inainte de incheierea Primaverii de la Praga, de exemplu, se pare ca autoritatile sovietice planuiau uciderea sotiilor de nationalitate sovietica ale cetatenilor cehoslovaci, pentru a-i putea “acuza de aceste crime pe contra-revolutionari” si a-si justifica astfel interventia armata.

 

Serviciile de informatii si securitate

 

Controlul exercitat de Moscova asupra noilor servicii de securitate si informatii era cu atat mai mare cu cat acestea erau create in intregime de mai marii sovietici. Primul serviciu de informatii (Directoratul General de Siguranta si Protectie: DGSP) a fost infiintat in 1948 si condus de trei ofiteri sovietici MGB/KGB: directorul Pantelei “Pantiusa” Bodnarenko, sub numele conspirativ Gheorghe Pintilie, si doi adjuncti, Alexandru Nicolski, un basarabean rusofil, si Vladimir Mazurov (Mazuru), ucrainean din Bucovina. Atat Bodnarenko, cat si Nicolski au actionat pe teritoriul Romaniei sub acoperire si au fost inchisi pentru aceasta, inainte si in timpul razboiului. Serviciul de informatii externe (Directia de Informatii Externe: DIE), fondat in martie 1951 sub conducerea consultantului-sef sovietic pe probleme de informatii, Saharovski, era, din punct de vedere organizational, copia fidela a serviciului sovietic de informatii externe (desi cu mai putine zone geografice de responsabilitate). Conducerea era compusa aproape in intregime din ofiteri rusi, unguri, bulgari, ucraineni si germani, care nu detinusera pana atunci cetatenia romana si care acumulasera experienta in serviciul Cominternului. Ofiterii catalogati ca “evrei” erau aproape invariabil rusofili sau ungarofili asimilati. In aceasta perioada, personalul DIE numara 359 de persoane: 297 ofiteri, 14 sergenti si 48 de angajati civili. Era o structura de conducere total diferita de cea a serviciilor de informatii din Ungaria, Bulgaria, Cehoslovacia, Polonia sau Germania de Est (unde a durat ceva mai mult ca acest serviciu sa fie creat), o consecinta a faptului ca, in perioada interbelica, conducerea PCR fusese din afara Romaniei. In celelalte parti ale Blocului, cetateni ai tarii respective formau cea mai mare din conducerea serviciilor de informatii, alaturi de consilierii sovietici.

Sectia speciala dedicata incercarii de a crea “o stare de neincredere si suspiciune generala” in randul organizatiilor emigrantilor romani cu “scopul de a le distruge” era o noutate in cadrul Blocului, deoarece serviciile din Ungaria, Polonia, Cehoslovacia, Bulgaria si Germania de Est incercau sa “se foloseasca de emigranti pentru a promova in secret interesele statelor.” S-a dovedit ca, in timp ce in cazul anumitor grupuri de emigranti [polonezi sau unguri, de exemplu] “infiltrarea comunitatilor de exilati avea scopul de a identifica eventuali recruti pentru diverse actiuni de culegere de informatii”, in cazul altora [romani, de exemplu] scopul era acela de “a-i discredita sau de a interveni in activitatile lor”. Si aceasta era o consecinta a politicii sovietice interbelice, ceea ce a influentat si structura majoritatii societatilor basarabene si transilvanene infiintate in occident si care promovau o politica anti-romaneasca.
Primul sef al DIE a fost Vasile Valcu, comunist bulgar si ofiter al serviciului sovietic de informatii externe (Vasili Vulko), urmat de ucraineanul Mihail Gavriliuk (Mihail Gavriliuc). Primul adjunct a fost ungurul Wilhelm Einhorn, comisar politic in timpul Razboiului Civil Spaniol si mai tarziu ofiter INU (fost INO) si OMS, implicat in recrutarea prizonierilor de razboi in perioada celui Al Doilea Razboi Mondial. Einhorn a activat ca sef al Directiei Regionale de Securitate Cluj din cadrul DGSP in perioada 1948-1951, inainte de a fi transferat la DIE, iar aceste transferuri intre serviciile de securitate din tara si cele straine au devenit ceva obisnuit in cadrul Departamentului (uneori Ministerului) Securitatii Statului (DSS).

Al doilea adjunct a fost ungurul Adalbert Izsaek, ofiter INU. (Din intamplare, Izsaek (Ijac) si Einhorn erau evrei, dar aceasta identitate nu avea nicio legatura cu interesele pe care amandoi le reprezentau si era si mai putin importanta decat afilierea lor maghiara, daca ne gandim la problemele privind controlul asupra serviciilor de informatii romane. Acelasi lucru era valabil si pentru rusofilii asimilati din Basarabia, ca de exemplu Gavrila Birtas, Misu Dulgheru, Ion Crisan, Matusei Andriescu, Sergiu Nicolau, Victor Nicolau, Petre Petrescu, Grigore Naum si Alexandru Gutan.) Seful Directiei Contraspionaj era ofiterul ucrainean din cadrul NKVD Piotr Gonciaruk (Petre Popescu), care fusese incarcerat in Romania pentru spionaj in perioada in care aceasta se retrasese din razboi. Mai tarziu, Gonciaruk a devenit adjunctul agentului GRU Serghei Nikonov (Sergiu Nicolau), primul sef al Directiei de Informatii a Armatei.

Pe langa consilierii si expertii militari sovietici ai generalului Kolganov si cei al generalului Saharovski pe probleme de securitate si culegere de informatii, consilierul sef sovietic din cadrul ministerului de interne, generalul Ivan S. Matusenko, dirija diversi consilieri si experti din cadrul militiei, garzii de frontiera, etc., cei mai multi ocupand functii care se suprapuneau celor din DSS. Initial, acesti consilieri aveau puteri aproape absolute. Dupa cum observa un sef din cadrul serviciului de informatii al armatei, pana la retragerea trupelor sovietice din 1958 “nu a existat nicio situatie in care Ministerul Afacerilor Interne sa transmita vreun ordin unui esalon inferior fara a avea aprobarea unui consilier sovietic.”

 

Initial, Gheorghiu-Dej era supravegheat indeaproape. In 1948, secretara sa personala era Nina Nikonova, sotia lui Serghei Nikonov, ofiterul serviciilor sovietice care a condus Serviciul Special de Informatii pana la desfiintarea acestuia in 1951 si a fost apoi numit la conducerea Directiei de Informatii a Armatei. Seful sau de cabinet era ofiter MGB/KGB (Mihail Gavrilovici), ca si cel responsabil de siguranta sa (Valerian Buhikov). La aceasta se adaugau personalul si sefii sovietici din cele 16 Sovromuri, din cadrul societatii de prietenie romano-sovietica (de fapt, Asociatia Romana pentru Intarirea Legaturilor cu Uniunea Sovietica – ARLUS), din Asociatia Intregii Uniuni pentru Legaturi Culturale in Strainatate (VOKS), din Sovinform (care furniza stiri presei romanesti) si din asociatiile straine de corespondenta.

Controlarea cadrelor serviciilor romane era o chestiune mult mai simpla, din moment ce natura sau locatia pregatirii lor in URSS nu mai era un subiect tabu. Pentru a avea acces intr-un post de comanda in cadrul serviciilor de informatii si securitate era obligatoriu sa ai calitatea de membru al Partidului si sa fi absolvit “un curs de specializare la Institutul Felix Dzerjinski din Moscova” si programele adiacente create special pentru aliatii sovietici. In afara de aceste cadre de nadejde, numerosi oficiali ai Partidului, printre care Moghioros/Mogyóros, Vass, Chisinevski, Constantinescu, Parvulescu, Barladeanu, Stoica, Salajan (Szilágy), etc. erau agenti sovietici si raportau direct Moscovei.

 

Inceperea retragerii trupelor sovietice

 

La 14 mai 1955, Moscova a semnat tratatul prin care se incheia ocupatia in Austria si, de aceea, nu mai exista baza legala pentru a putea pastra forte pe teritoriul Romaniei (aceea de a proteja legaturile de comunicatii cu trupele din Austria). In august 1955, folosindu-si instinctul de supravietuire dezvoltat in decada de ocupatie stalinista, Dej, sustinut de CC al PCR, a decis sa ceara retragerea trupelor sovietice si a inscenat chiar un mars de protest al studentilor pentru a pregati terenul.

Protestele si “reactiile lui Hrusciov in fata acestora au fost intens mediatizate” in presa romana a vremii. Mai tarziu, Hrusciov si-a justificat reactia violenta atunci cand Bodnaras i-a cerut “parerea despre retragerea trupelor din Romania” – moment in care liderul sovietic i-a acuzat pe toti ca sunt “nationalisti si anti-sovietici” si ca doresc “sa ne dea afara” – punand-o pe seama faptului ca a fost uimit si se afla inca sub “influenta politicii lui Stalin”. In 1957, agentul sovietic Iosif Chisinevski a incercat sa dea nastere unui conflict intre Bodnaras si Dej, acuzandu-l pe acesta din urma ca l-a “fortat” pe Bodnaras sa inainteze aceasta solicitare, in loc sa faca acest lucru personal. Bodnaras, care vorbea in numele partidului, vorbea fluent rusa, pe cand Dej nu). Cu toate ca furia sa era intru totul veritabila, cu siguranta el nu a fost luat prin surprindere.

Imediat dupa incheierea tratatului austriaco-sovietic, URSS a anuntat formarea Tratatului de la Varsovia, convocand in graba la Moscova reprezentanti din Romania, Polonia, Ungaria, RDG, Cehoslovacia, Bulgaria si Albania, pentru a-l putea semna in aceeasi zi cu tratatul austriaco-sovietic, creand astfel o noua baza legala pentru mentinerea trupelor sovietice in zona. Cu numai zece zile inainte de vizita sa la Bucuresti din luna august, Hrusciov a propus intr-o scrisoare personala reducerea numarului trupelor sovietice din Romania (de la 250.000 la 210.000), incercand evident sa previna discutiile legate de o eventuala retragere. Cu toate acestea, Bucurestiul a ridicat problema retragerii complete, cauzand un “blocaj” in relatiile romano-sovietice din august pana in noiembrie 1955. La aniversarea Revolutiei Sovietice din Octombrie, mai mult pentru a ameliora relatiile decat pentru a-si lua un angajament solid, Hrusciov l-a informat pe Bodnaras ca Moscova avea sa retraga pana la urma trupele. Insa liderul sovietic a subliniat faptul ca acest lucru avea sa se intample “nu” pentru ca Bucurestiul o ceruse, “ci pentru ca am ajuns la concluzia ca este necesar sa ne retragem”.

Acordul Moscovei a generat o corespondenta intensa pe aceasta tema, desi retragerea propriu-zisa nu avea sa aiba loc mai devreme de doi ani si jumatate. Cererea a fost facuta pe fondul urmatoarele aspecte: nemultumirea colectiva generata de cei 40 de ani (in mai multe valuri) de ocupatie militara ruseasca, in prima jumatate a secolului al XIX-lea; prezenta prelungita a trupelor rusesti dupa razboiul ruso-turc din 1877-1878, pentru a “asigura comunicatiile” cu fortele din Bulgaria; ocupatia militara rusa de facto din Moldova in perioada 1916-1917; evacuarea fortata a trupelor bolsevice din perioada 1917-1918 (al caror comportament distructiv a fost criticat chiar si de social-democratii de atunci); si regimul de ocupare brutal al lui Malinovski din 1944-1945. In timp ce aceste evenimente constituiau numai o parte din experienta imperiala a Rusiei, ele erau elemente centrale ale constiintei romanesti, astfel incat ideea retragerii trupelor era extrem de agreata.

Paradoxal, serviciile de informatii americane au trecut cu vederea aceasta drama atunci cand au prezis, in ianuarie 1956, ca trupele sovietice vor fi retrase din Romania pana la finalul deceniului. Fara a cunoaste detaliile conflictului intra-comunist romano-sovietic si dinamica sovieto-ungaro-romana, serviciile de informatii americane au concluzionat ca, data fiind consolidarea puterii comuniste in Romania si necesitatile militare in fata conflictului dintre est si vest, Moscova nu mai avea nevoie de trupe in zona aceea. Astfel, retragerea din 1958 a fost interpretata ca fiind determinata de politica interna sovietica, si nu ca un rezultat al initiativei romanesti, si a fost gresit interpretata ca avand un impact marginal asupra Romaniei, mai mult la nivel psihologic. (Washingtonul a considerat retragerea ca fiind “lipsita de importanta” si “fara vreun impact semnificativ”).

 

Impertinenta solicitarii, care sosea in mijlocul unei lupte inca nerezolvate pentru succesiune la Kremlin, a atras imediat din nou atentia sovieticilor asupra Bucurestiului. Pentru a infrana alte viitoare initiative ale Bucurestiului, generalul Aleksei A. Episev, partenerul lui Hrusciov in sovietizarea Ucrainei de vest si in operatiunile de secesiune din Transilvania, a fost imediat trimis ca ambasador in Romania la finele anului 1955 si a ramas in aceasta functie in urmatorii cinci ani. Apropiat al lui Hrusciov, sinistrul Episev detinea o putere impresionanta la Moscova si cunostea foarte bine “situatia” Romaniei. (Seful comitetului militar si de informatii al partidului cehoslovac si legatura sa la Tratatul de la Varsovia l-a descris pe Episev nu doar ca fiind “sinistru” si “nemilos”, ci si ca “cel mai inspaimantator rus pe care l-am intalnit vreodata”) In calitate de director adjunct al KGB in perioada 1951-1953, Episev a condus purificarea din Romania (prin ambasadorul Anatoli I. Lavrentiev, numit la Bucuresti dupa ce a supravegheat purificarea din Praga) si s-a asigurat ca cei eliminati sa fie “inlocuiti cu un numar mare” de persoane cu legaturi in Ucraina. Episev a ramas un personaj cheie chiar si dupa caderea lui Hrusciov si a condus echipele militare de recunoastere in Cehoslovacia chiar inainte ca aceasta sa fie invadata in 1968, si apoi in Afganistan inainte de invazia sovietica din 1979). Ochiul format al unui fost director adjunct KGB, cu o experienta bogata in operatiuni clandestine, reprezenta un inconvenient pentru plecarile romanesti din rezervatia sovietica.

Liderii romani aveau de rezolvat trei sarcini importante pentru a prelua controlul din mainile Moscovei. Trebuia sa scape de omniprezenta evidenta a puterii sovietice – trupe si consilieri. Trebuia sa neutralizeze influenta exercitata prin cetateni romani sau cu dubla cetatenie, cunoscuti ca agenti sovietici si aflati in pozitii cheie in cadrul partidului sau aparatului de stat – in special cei din institutiile de aplicare a legilor statului – o problema ce avea legatura cu desfiintarea “biroului de la Moscova”. Si, in cele din urma, trebuia sa identifice si sa neutralizeze retelele de agenti sovietici secreti si sa limiteze puterea Kremlinului de a recruta agenti si a construi retele.

 

Pericolul si oportunitatile din 1956

 

Fiecare dintre aceste tinte presupunea o restrictionare a legaturilor dintre armatele si serviciile de informatii romane si sovietice, la scurt timp dupa ce Moscova anuntase o noua “comanda unificata” a noii sale aliante militare si in momentul in care (martie 1956) directorul KGB Ivan Serov convocase o sedinta a tuturor serviciilor din tarile Tratatului, pentru a ajunge la un acord. Directorul KGB a facut apel pentru “unificarea puterilor” serviciilor Tratatului de la Varsovia impotriva “principalelor guverne agresive, cele ale Statelor Unite si Angliei”, coordonand activitatea fiecarui serviciu cu Moscova, desfasurand operatiuni comune impotriva SUA si a Marii Britanii, facand schimb de informatii si analize privind operatiunile vestului impotriva statelor membre ale Tratatului de la Varsovia si “coordonand culegerea de informatii din transmisiuni si serviciile tehnice operationale”.

Daca atentia sovieticilor nu ar fi fost distrasa de aglomerarea de conflicte violente din interiorul si din exteriorul Blocului, Bucurestiul s-ar fi confruntat cu dificultati mult mai mari in incercarea de a-si atinge obiectivele. In iunie 1956, protestele polonezilor care cereau reforme economice si retragerea din Tratatul de la Varsovia au avut drept consecinta 53 de morti, facand necesara interventia politica sovietica si numirea lui Wladislaw Gomulka. La sfarsitul lunii octombrie, agitatia populara din Budapesta a condus la numirea fostului prim-ministru si agent NKVD, Imre Nagy, in fruntea Partidului, dupa care acesta, la numai trei zile, a cerut retragerea din alianta sovietica. Acest eveniment a fost urmat aproape imediat de izbucnirea razboiului israeliano-arab, data fiind criza Canalului Suez.

Modul in care a fost solutionata situatia din Ungaria a cauzat ingrijorare in Romania. In Budapesta, pe langa sloganurile anti-sovietice, se auzeau apeluri repetate pentru redefinirea granitei dintre Ungaria si Romania si anexarea Transilvaniei, apeluri care isi gaseau ecou in Regiunea Autonoma Maghiara, acolo unde numerosi membri ai elitei de etnie ungara considerau ca autonomia era singurul pas ce putea fi facut spre reintegrarea in Ungaria. In opinia lui Bottoni, autonomia “pare sa fi produs un reflex conditionat la unii unguri care credeau ca acesta este pasul spre anexarea la Ungaria”, ca si “anexarea Tinutului Secuiesc la Ungaria in 1940, care era foarte proaspata in constiinta colectiva”.) In cadrul campaniei de dezinformare menite sa izoleze Romania de partenerii vestici, Hrusciov (si sursele sale ungare) au sustinut mai tarziu ca liderii PCR erau “nerabdatori” sa sustina inabusirea revoltei de catre trupele sovietice si ar fi oferit trupe pentru a participa la aceasta operatiune. Dimpotriva, masurile luate de Bucuresti erau in totalitate defensive si erau menite sa impiedice revizionismul violent din Transilvania. In plus, la 28 octombrie 1956, Gheorghiu-Dej si Tito au semnat un comunicat comun, facand apel la “neamestecul in afacerile interne ale altui stat”, iar aceasta avea sa devina curand un laitmotiv al politicii externe a Romaniei. Acest lucru a fost posibil deoarece Moscova introdusese un paragraf similar in acordurile sale bilaterale, desi interpretarea ramanea la latitudinea oficialilor sovietici.