Răzvan Alexandru Petre filosofie spirituală

SPIRITUL, BIJUTERIE SACRĂ

Făcând o paralelă metaforică, Dumnezeu poate fi asemuit cu un cufăr imens plin de bijuterii. Spiritul nostru este precum un inel extraordinar de frumos luat din această grămadă de aur. Este clar că nimeni nu poate avea suficientă grijă de acest cufăr fermecat, ci trebuie depus în siguranţă în seifurile Băncii Naţionale. Vorbim aici despre Cufărul Fără Fund Plin Cu Nestemate, pe care aproape nimeni nu l-a văzut. În schimb, inelul cu diamante îl purtăm la deget în văzul tuturor şi trebuie să avem grijă de el ca de ochii din cap. Dacă nu ne ferim, cineva ni-l va fura, bineînţeles. De aceea trebuie să-l preţuim aşa cum merită.

Oare ne preţuim noi Spiritul de natură dumnezeiască? Îl socotim noi ca pe un frate, prieten, părinte, duhovnic, maestru, aşa cum el ne este? Îi cerem noi sfatul în problemele noastre? El ne e mereu alături, asta îi e preocuparea permanentă, singura: să ne ajute, sfătuiască, întărească.

Fie că suntem suferinzi, indignaţi, trişti sau plictisiţi, surescitaţi sau obosiţi, indiferent de starea în care ne aflăm, gândul la propriul „eu” este nelipsit şi imposibil de înlăturat. Ideea de „eu” este temelia oricărui alt gând ceva mai elaborat. Acest „eu” este o idee naturală şi permanentă. Ca să devină o practică spirituală, nu trebuie decât să îl corectăm ortografic. Pe „eu” îl vom scrie cu majusculă: „Eu”. Când „eu” vorbeşte cu „Eu”, atunci omul se spiritualizează instantaneu. Asta este esenţa şi scopul primar al oricărei religii. Mai simplu decât atât nici că se poate!

Greşeli majore, dar des întâlnite, sunt:

- să credem că nu există decât „eu” fără „Eu”;

- să credem că „eu” este totuna cu „Eu”.

Echipa formată din suflet şi Spirit este mai mult decât alăturarea lor. Dacă am putea diseca psihicul în laborator şi i-am separa componentele, ce am vedea? Un suflet buimac, rătăcind fără scop sau ideal, pradă influenţelor venite de aiurea. Un Spirit căutând disperat o modalitate de a se exprima şi a acţiona printre pământeni. Din fericire, psihicul nostru este întreg şi funcţional, fiindcă sufletul şi Spiritul trăiesc în simbioză. Echipa spirituală ne oferă protecţie, scop, legitimitate. Protecţie – căci sufletul fără Spirit său ar fi total vulnerabil la puternicele turbioane mentale care bântuie în atmosferă. Scop – căci sufletul fără Spirit nu ar şti ce drum să aleagă la intersecţiile vieţii. Legitimitate – căci Dumnezeu ne-a dăruit un Spirit unic, iar alt spirit liber care ne-ar lua în posesie sufletul ar face-o în mod ilegitim şi efemer.

După cum, deseori, impulsul sexual este mai puternic decât raţiunea, tot aşa, de multe ori, ispitele se dovedesc a fi mai tari decât virtutea. Aşa se întâmplă astăzi, când valorile morale sunt desconsiderate, iar bietul suflet a ajuns o victimă sigură a degradării umane, spre disperarea Spiritului. Suntem atacaţi permanent cu gânduri perverse, iar sentimentele curate şi sacre sunt în mare pericol de a dispărea, înghiţite de vulgaritatea omniprezentă. În această societate debusolată şi bolnavă avem cu toţii nevoie de apelul la forţele noastre spirituale, de comuniunea personală cu Spiritul.

25 ianuarie 2014

DEZAMĂGIREA SPIRITUALĂ

Motto: După ce este dezamăgit de lucrurile lumeşti, omul se îndreaptă plin de speranţă către spiritualitate. După ce este dezamăgit de partea superficială, exterioară a spiritualităţii, omul este pregătit să înţeleagă miezul luminat al spiritualităţii.

Credinţa este un termen-umbrelă cu mai multe sensuri diferite. Credinţa religioasă-spirituală are ca efecte speranţa, moralitatea, forţa transformatoare şi drept cauze intuiţia ori ideologia.

- Credinciosul are SPERANŢĂ. Acest lucru este cel mai important. Fără speranţă, omul e deja mort. Ateul, cel care nu crede în viaţa după moarte, este lipsit de speranţă. Pentru ce mai trăieşte el? Credinciosul are speranţă nu doar în viaţa viitoare, ci şi pentru viaţa de zi cu zi. El are cui să ceară ajutor. Îl va primi sau nu, dar cel puţin poate spera. Desigur, şi ateul speră în mai bine, dar prin asta arată că nu este un ateu desăvârşit, că păstrează în inconştient urme „atavice” de credinţă religioasă.

- Credinţa în existenţa lui Dumnezeu, sub orice formă religioasă, impune omului să se comporte MORAL. Morala atee este impotentă, fiindcă nu are susţinere voliţională şi emoţională suficientă. Acesta a fost defectul major al socialismului, care i-a prăbuşit tot edificiul ideologic: eliminarea lui Dumnezeu. Nicio societate nu se poate lipsi de religie sau spiritualitate. Civilizaţia secularizată occidentală trăieşte bine, deocamdată, doar fiindcă se hrăneşte din acumularea materială din secolele anterioare. Dar cu cât ateismul avansează până în fibra profundă a fiinţei colective, cu atât slăbeşte rezistenţa la greu şi puterea de regenerare a poporului respectiv. Asta se vede în momentele de criză individuală sau colectivă.

- Credinţa este o FORŢĂ TRANSFORMATOARE. Credinţa îl transformă lăuntric pe credincios şi acesta poate produce transformări majore în mediul natural şi cel social. Credinţa i-a ajutat pe oamenii simpli să nu sucombe în condiţiile mizere oferite de societate, iar în cazuri speciale, să se opună activ celor care voiau să le anihileze simţul libertăţii şi demnităţii umane. Tot credinţa a fost dintotdeauna folosită de Puterea vremii în propriul folos de dominare şi conducere a maselor de credincioşi.

- Credinţa este INTUIŢIE. Fără niciun argument raţional, intuiţia este cunoaşterea imediată a unui adevăr simplu şi clar, precum şi acel impuls imediat de a acţiona într-un mod care se dovedeşte ulterior că a fost bine „inspirat”. Mircea Eliade afirma că credinţa religioasă este înnăscută în orice om, deci ea urmează în primul rând intuiţia şi abia apoi cutumele sociale. Uneori credinţa „oarbă” este de fapt o intuiţie puternică. Totuşi, ea poate şi trebuie a fi verificată raţional, pentru că omul, prin firea sa, simte nevoia să şi „vadă”.

- Credinţa este IDEOLOGIE. Acesta este aspectul cel mai sensibil şi criticabil al ei. Oricine om raţional poate găsi puncte slabe credinţei religioase. Chiar teologii diverselor religii le critică pe celelalte. Acest aspect ideologic (teologic) este un rău necesar. Mintea omului are nevoie de argumente, chiar şi false. Din acest motiv proliferează atât credinţele sincere şi juste, cât şi imposturile religioase, precum şi credinţele juste susţinute prin unele falsuri. Diferenţa o face numai timpul, care arată rezultatele obiective.

Dacă vom critica în cele ce urmează credinţa, ne vom referi la acest aspect ideologic, care poate fi eronat. Adevărul NU ţine de o ideologie anume, ci este viu, una cu Universul şi legile sale. Lumea este oglinda Adevărului dacă avem răbdare să o privim cu atenţie. Ideologia, oricare ar fi ea, este un filtru, o deformare a realităţii, o ILUZIE. Trebuie să fim vigilenţi referitor la fanatism, lipsă de discernământ, imaginaţie nestăpânită, credinţă oarbă, încrederea neverificată în oameni necunoscuţi sau teze impersonale de care depinde viaţa noastră.