Răzvan-alexandru petre

3. Naşterea din fecioară

Cât de credibilă este naşterea pruncului Isus din Maria, cea neatinsă de bărbat? Cei mai mulţi oameni nu pot crede aşa ceva. Dar prin ce ar diferi de minunea despărţirii apelor Mării Roşii sau de minunea învierii Domnului?! Pentru credincioşi, concepţia pruncului din fecioară ar fi chiar un miracol mai „micuţ”, deci, oarecum, mai posibil...

Dar acesta nu poate fi un argument. Hai să ne folosim raţiunea în desluşirea poveştilor stranii care au marcat civilizaţia noastră!

A fost oare tânăra Maria însămânţată din eter? A materializat „Duhul Sfânt” în pântecul fecioarei nişte spermatozoizi speciali, dând naştere unui embrion divin? Aceasta este întrebarea, pusă în termeni moderni!

Un răspuns sigur nu putem avea, din multe motive. Dar măcar putem testa această supoziţie cu „proba inimaginabilului”. Depăşeşte oare această poveste puterea imaginaţiei umane, ca să fie credibilă?

În tradiţia populară românească, atunci când un copil se naşte în afara cununiei şi tatăl său nu este cunoscut, el primeşte titlul onorific de „copil din flori”. Este o metaforă graţioasă care sugerează că mama sa a fost „polenizată” de un „duh”, precum florile de către vânt. Iată deci că sufletul de poet al românului a putut să-şi închipuie actul concepţiei din fecioară. Nu este o idee inaccesibilă imaginaţiei umane.

Multe tradiţii mitologice şi esoterice (încă din perioada sumeriană) vorbesc despre seducţii şi acte sexuale între un om şi un spirit inferior (numit incubus în latină, djinn în arabă, zburător în româneşte). Un incubus poate avea relații sexuale cu o femeie, uneori devenind chiar tatăl unui copil, ca în legenda vrăjitorului Merlin.

Prin urmare, folosind „proba inimaginabilului” putem afirma că naşterea lui Isus din Fecioara Maria ar putea fi o simplă legendă, cunoscută încă de multe milenii, nu un fapt real.

Răzvan Alexandru Petre,
 10 iulie 2015 

P.S. Dacă tot vorbirăm despre amorul unora cu spiritele numite „djinn”,

putem rescrie titlul acestui articol astfel: Proba INIMA-DJINN-abilului. (Pardon the pun!...)

ALUNGAREA DIN EDEN ŞI CĂDEREA LUCIFERICĂ

Capitole:

IZGONIREA DIN EDEN. Paralele mitico-istorice

Diavolul i-a alungat pe Adam şi Eva din Eden. Vechea confuzie teologică dintre Diavol şi Dumnezeu

CĂDEREA ÎN INFERN

Revolta lui Lucifer a avut legătură cu oamenii

IZGONIREA DIN EDEN. Paralele mitico-istorice

Cartea Facerea (Geneza) din Biblie fundamentează credinţa iudeo-creştină în Dumnezeu. Pe lângă scenarii cosmologice şi istorii genealogice, ea conţine celebra poveste a alungării din Grădina Edenului a lui Adam şi Eva. Această carte a ajuns la noi, prin filiera iudaică, de la sumerieni, relatând evenimente foarte vechi. Nu e de mirare că este atât de încâlcită. Pentru a căpăta sens, avem nevoie de informaţii suficiente, discernământ în alegerea celor corecte, intuiţie pentru a le selecta pe cele esenţiale, imaginaţie pentru a le combina creativ... Vom încerca o mică exegeză biblică pe acest subiect, pentru a clarifica Scriptura dintr-o perspectivă spiritualistă nedogmatică.
În prealabil, nu trebuie să facem confuzie între Grădina Edenului şi Raiul Ceresc, chiar dacă auzim deseori metafora „Grădina Raiului”. Această povestire provine din Sumer (în sudul Irakului actual), nu de la vechii evrei. Însuşi cuvântul Eden nu există în limba ebraică, ci în cea sumeriană, însemnând loc cu vegetaţie sălbatică, neamenajat pentru agricultură. Din descrierile biblice, Grădina Edenului a fost un loc real unde se întind acum apele Golfului Persic, care atunci avea o întindere mai redusă (după arheologul Juris Zarins).

Grădina Edenul era poate ca un rai pentru locuitorii săi, dar nu era Paradisul îngerilor, aşa cum mai cred unii!

Primii locuitori au fost numiţi simbolic de către iudei Adam (pământ) şi Eva (viaţă). Credem că asemenea oameni au existat cu adevărat – ei au fost primii homo sapiens.

Savanţii estimează că în urmă cu circa 40.000 ani a apărut specia Homo sapiens, într-o lume dominată de omul de Neanderthal (humanoid robust, de talie mică, făuritor de unelte din piatră). Acel humanoid era cel mai deştept animal, dar îi lipseau calităţile urmaşului său evolutiv. Nu era destul de inteligent pentru a crea o civilizaţie. După sute de mii de ani de dominaţie a Pământului, populaţia de Neanderthal a dispărut în negura istoriei şi a cedat treptat locul fiinţei create „după chipul lui Dumnezeu”. Prin ce era superior homo sapiens? Prin agerimea şi rafinamentul gândirii şi, mai ales - aflăm din mitul biblic - prin discernământul moral.

Facerea 3:6 „Femeia a văzut că pomul era bun de mâncat şi plăcut de privit şi că pomul era de dorit ca să deschida cuiva mintea. A luat deci din rodul lui şi a mâncat; a dat şi bărbatului ei, care era lângă ea, şi bărbatul a mâncat şi el.” 7. „Atunci li s-au deschis ochii la amândoi; au cunoscut că erau goi, au cusut laolaltă frunze de smochin şi şi-au făcut şorţuri din ele.”
Tot savanţii estimează că agricultura a apărut în mezolitic (cca 10.000 î.e.n.), odată cu încălzirea climei. În Biblie se spune că alungarea din Grădina Edenului a însemnat trecerea de la activitatea plăcută de culegător la cea obositoare de cultivator al terenului.
Facerea 3:23  „De aceea Domnul Dumnezeu l-a izgonit din grădina Edenului, ca să lucreze pământul din care fusese luat.” 17. „Cu multă trudă să-ţi scoţi hrana din el în toate zilele vieţii tale;”
La ieşirea din ultima eră glaciară, acum circa 12.000 de ani, nivelul oceanelor a crescut treptat până la nivelul actual, înghiţind zona cunoscută drept Eden, aflată acum sub apele Golfului Persic. Este logic de presupus că alungarea din Eden a însemnat retragerea populaţiei pe uscat, înspre Sumer, dar nu ca urmare a vreunui potop. (Diluviul lui Noe a avut loc mai târziu, acum 7500 de ani, în Marea Neagră, după exploratorul Robert Ballard, dar nu acest lucru îl discutăm aici...)

Observăm că de la 40.000 la 12.000 de ani este o diferenţă imensă de timp, suficientă ca în ea să se succeadă civilizaţii strălucite, de care poate că aţi auzit pomenindu-se: Hyperboreea, Lemuria, Mu, Atlantida... Acum 12.000 de ani, când a avut loc traumatizanta migraţie din Eden spre Sumer, homo sapiens era deja răspândit pe toate continentele, iar celelalte subspecii umanoide rivale dispăruseră de mult.

Care este atunci motivul pentru care mitul sumerian a legat apariţia primilor oameni pe lume (de acum 40.000 ani) cu plecarea din Eden, forţată de schimbările climatice (de acum 12.000 ani)?

Caracteristic gândirii mitice este suprapunerea planului real, concret cu cel ideatic, simbolic. După cum vom vedea mai jos, există argumente teologice că a existat cu adevărat o cădere a omenirii din starea de graţie, după apariţia sa. Ea a fost datată mai aproape de timpurile şi înţelegerea sumerienilor din lipsa informaţiilor istorice corecte.

Pentru necazul emigrării în masă, mitul, în versiunea iudaică, găseşte explicaţia în „păcatul neascultării poruncilor lui Dumnezeu”, care rezona cel mai bine cu învăţăturile lui Moise, dar şi cu convingerea că omenirea fusese cândva cu adevărat binecuvântată de Dumnezeu.

 

Diavolul i-a alungat pe Adam şi Eva din Eden.

Vechea confuzie teologică dintre Diavol şi Dumnezeu

Pentru un cititor atent şi scrupulos, povestea din Biblia mozaică este confuză şi absurdă...

De ce oare „Dumnezeu” să le fi interzis oamenilor să mănânce din fructul cunoaşterii binelui şi răului (simţul moral), când tocmai acesta ne înnobilează, ne face asemănători Creatorului?!

Facerea 2:16 „Domnul Dumnezeu a dat omului porunca aceasta: «Poţi să mănânci după plăcere din orice pom din grădină;” 17. „dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el vei muri negreşit.»”

Aici este un nonsens...! Un mare semn de întrebare... S-ar părea că acel „Dumnezeu” era cam pervers în scopurile sale. Îl voia pe om să fie ca un animal...

Mai departe în poveste, „Dumnezeu” justifică exilarea celor doi nu neapărat pentru că mâncaseră din fructul oprit, ci ca să îi împiedice să dobândească taina nemuririi.
Facerea 3:22 „Domnul Dumnezeu a zis: «Iată că omul a ajuns ca unul din Noi, cunoscând binele şi răul. Să-l împiedicăm, dar, acum ca nu cumva să-şi întinda mâna, să ia şi din pomul vieţii, să mănânce din el şi să trăiască în veci.»”
Nemurirea... Să ne amintim cum alchimiştii medievali căzuseră în patima căutării „elixirului vieţii veşnice”. Ani de zile, zi şi noapte, cercetau manuscrise rare şi experimentau amestecuri chimice. Cei mai avansaţi dintre ei au atins, până la urmă, înţelepciunea că „viaţa veşnică” se referă la reunirea cu Dumnezeu în spirit. Eternitatea poate fi găsită în transa extatică divină, oricât ar părea de paradoxal.

Deci, în Geneza sumeriano-iudaică, grija lui „Dumnezeu” era ca omul să nu atingă nemurirea... Oare l-a alungat pe Adam ca să nu se ilumineze spiritual, să nu îşi regăsească esenţa sa divină?! O asemenea interpretare ar converge cu absurdul interdicţiei anterioare şi ne face să ne cutremurăm de grozăvia Creatorului...

Ne mirăm şi ne înfiorăm doar pentru că gândim creştineşte. Dacă am gândi ca iudeii, ni s-ar părea foarte logic.

În religia mozaică, Diavolul este colaboratorul, slujitorul fidel al lui Dumnezeu. El are misiunea de a-i testa pe oameni. (sursa³⁸). Nu ar părea deloc absurd ca însuşi Diavolul, reprezentant al Divinităţii, să-i fi izgonit pe Adam şi Eva. Ajuns să comande, Diavolul le-a cerut bieţilor oameni nişte aberaţii (din punct de vedere creştin actual). Când ei nu le-au respectat, i-a pedepsit urât, chipurile, fiindcă „nesocotiseră poruncile lui Dumnezeu”.

Vi se pare o exagerare sau un haos religios?! Dar aşa vedeau lucrurile oamenii acum peste 3000 de ani. Gândirea lor nu avea rafinamentul nostru... Şi acesta a fost abia începutul. În următoarele cărţi din Vechiul Testament, Dumnezeu este înfăţişat deseori ca un zeu gelos şi răzbunător, cum numai Diavolul este. Ambiguitatea a persistat până la venirea lui Isus, care a lămurit o dată pentru totdeauna că Dumnezeu-Tatăl este numai Iubire... Dumnezeu nu poate fi rău nici măcar când este mâhnit de copiii Săi neascultători.
Să avem şi noi îndurare pentru gândirea iudeilor de acum 3 milenii, să nu-i judecăm prea dur! Poate că aveau scuze istorice. Inversarea rolului unei zeităţi sau ambiguitatea lui era un fenomen deseori întâlnit la întâlnirea dintre culturi. Iată, de exemplu:

- Asuras, îngerii din mazdeism (sau ahuras) au căpătat în hinduism sensul de demoni.

- Anunnaki este un grup de zeităţi în culturile vechii Mesopotamii (sumeriană, akkadiană, asiriană şi babiloniană) care erau consideraţi la un moment dat îngeri, iar apoi zeităţi ale lumilor subpământene, infernale. (sursa³⁹)

- Elohim din Geneza biblică, cuvânt-cheie tradus în limba greacă prin Theos („Dumnezeu”), este un titlu de onoare în iudaism, care în Vechiul Testament are mai multe interpretări: Dumnezeu cel adevărat, zei, zeiţe, îngeri, conducători umani. (sursa⁴⁰)

Din perspectiva noastră, cartea Genezei a fost formată prin alăturarea a două mituri sumeriene: 1) cel al Creaţiei şi 2) cel al alungării din Eden. Personajul principal Elohim-Creatorul nu se potriveşte însă deloc cu Elohim-Izgonitorul Evei şi al lui Adam. Pur şi simplu, sunt doi zei diferiţi, dar numiţi la fel. A fost un import cultural distorsionat.
Din cauza unor slăbiciuni teoretice de acest fel, religia a pierdut constant teren în faţa ateismului „raţionalist”. Ce poate fi mai uşor de speculat în defavoarea credinţei decât aranjamentul din culise, „blatul” dintre Dumnezeu şi Diavol?! Nu doar că Dumnezeu permite răul, ci chiar îl încurajează?! Măi să fie...! Încet, încet se pierd şi se rătăcesc tot mai multe suflete care ar fi putut fi binecuvântate cu credinţa în Fiinţa absolută şi ajutorul angelic...

Poveştile absurde, decretate ca dogme de neatins, au indus confuzii majore, inclusiv în gândirea creştină. Nu aţi auzit preoţi sau călugări reluând teza iudaică: Dumnezeu ne dă suferinţe ca să ne încerce credinţa?! Credinţa e mai importantă decât durerea omului?! Credinţa e o valoare absolută?! Cercetarea inteligentă nu mai contează?!... Ar avea mai mult sens dacă, în loc de „încercarea credinţei”, s-ar spune „evoluţie spirituală” (dar am ieşi din paradigma iudeo-creştină)...

Păi, dacă suferinţele sunt de la Dumnezeu, de ce să-l mai acuzăm pe Diavol?! De aia, când dau de suferinţă, oamenii îl blesteamă pe Dumnezeu, care „i-a dus în ispită”... Că aşa scrie în Biblie: „Nu ne duce pre noi în ispită...”. Prea puţini oameni ai Bisericii au curajul să atragă atenţia că trebuie să spunem „nu ne lăsa (să cădem) în ispită” sau „nu ne lăsa (fără ajutor) în ispită”! Vedeţi, dar, cum până şi rugăciunea împărătească a fost îndeajuns de grav schilodită în Scriptură?! Doamne, ajută-ne în ignoranţa şi naivitatea noastră, că prea luăm de bune toate inepţiile!

Este cu totul altceva să admitem că suferinţele şi duşmanii ne ajută să ne cunoaştem mai bine, să ne învingem neputinţele, să ne dezvoltăm şi să ne tonificăm – precum un medicament amar sau un exerciţiu dificil. Durerea poate avea şi o parte pozitivă. De exemplu, necazurile altor semeni ne pot face să ne apreciem viaţa mai mult. Sau, un accident de sănătate ne poate face să ne reevaluăm priorităţile în viaţă, în favoarea celor spirituale...

Aşa se explică ce i-a transmis lui Sundar Singh însuşi spiritul lui Isus:

„Şi, deşi această stare de păcat a ajuns să existe atât în oameni, cât şi în Satana, Dumnezeu, prin atotputernicia Sa, a dat acestei stări un aspect nou, astfel încât, chiar şi din ea, El a obţinut rezultatele cele mai nobile.” (citat din „La picioarele Maestrului”, capitolul „Apariţia păcatului”)

Abia de curând - în termeni cosmologici, de câteva zeci de mii de ani - Lucifer profită de creaturi ca să batjocorească Planul Divin, iar provocările pe care trebuie să le învingă omul sunt cu mult mai riscante şi dramatice, uneori chiar fatale din punct de vedere spiritual. Dar răsplata pentru învingerea obstacolelor terestre este foarte mare, accelerând enorm creşterea în rang spiritual şi sporind beneficiile de după trecerea în lumea drepţilor.
Ambiguităţile teologice domneau încă din timpul sumerienilor, în miturile şi ideile lor primitive. Mozaicii au fost, şi ei, timp de secole şi milenii, confuzi cu privire la Diavol şi Dumnezeu. Isus a venit ca un fulger şi a despărţit apele: „Nu poţi sluji pe Dumnezeu şi pe Mamona în acelaşi timp”. Diavolul este duşmanul Divinităţii.

Acesta a fost rolul fundamental al lui Isus, apărut în mijlocul iudaismului dogmatic ca un copac verde în deşert. De aceea L-au şi ucis „după lege” marii preoţi, fiindcă Diavolul nu dorea să fie deconspirat şi umilit. El îi inspirase pe preoţii iudei să dea decrete religioase drastice, ca nimeni să nu vorbească în numele lui Dumnezeu. Să nu aducă clarificări, lumina să nu alunge întunericul... Şi totuşi, mereu s-a găsit câte un profet „nebun după Dumnezeu” care să înfrunte formalismul şi dogmele religioase...

 CONCLUZII (1)

Din această nouă viziune asupra mitului despre Adam şi Eva rezultă concluzii cu impact major:

Alungarea omului din Eden (simbolul paradisului sau păcii interioare) nu e cauzată de „neascultarea poruncilor lui Dumnezeu”, ci este manevra vicleană a lui Lucifer, duşmanul Divinităţii Creatoare. Aceasta converge cu ideile religioase actuale şi rezolvă absurdul situaţiei în care Dumnezeu ar pedepsi cunoaşterea şi atitudinea morală.

Dispare şi ideea de „păcat primordial”, pe care ar trebui să îl suportăm cu toţii, ca urmaşi ai lui Adam şi ai Evei. Greşelile omeneşti pot fi numite „păcate” doar când sunt susţinute de influenţe demonice, contrare legilor divine. Mai clar o spune celebrul adagiu latin „Errare humanum este, perseverare diabolicum”. Ca simpli oameni, Adam şi Eva nu puteau face decât erori limitate, nicidecum un Păcat de dimensiuni cosmice, care să cutremure istoria şi neamurile...

 În schimb, conceptul spirito-ştiinţific de KARMĂ ne scuteşte de penibilul dezbaterilor teologice sterile. Karma individuală-spirituală şi colectivă-socială explică mult mai raţional efectele păcatelor strămoşilor (spirituali şi genetici) asupra urmaşilor.