Răzvan-alexandru petre

A fost Eminescu ateu?

Eu nu cred nici în Iehova

de Mihai Eminescu (1876)

1. Eu nu cred nici în Iehova, nici în Buddha Shakyamuni,

2. Nici în viaţă, nici în moarte, nici în stingere ca unii.
3. Visuri sunt şi unul ş-altul, şi tot una mi-este mie
    De-oi trăi în veci pe lume, de-oi muri în veşnicie.
4. Toate-aceste taine sfinte — pentru om frânturi de limbă —
    În zadar gândeşti, căci gândul, zău, nimic în lume schimbă. [...]

COMENTARII:

1. Iehova = Dumnezeul înfricoşător al evreilor. Buddha Shakyamuni = Dumnezeul budiştilor. Poetul nu spune că nu crede în Dumnezeu, ci nu crede în diversele concepţii despre El, făurite de mintea unor oameni.

2. Hedonism, spiritualism, ateism materialist... Poetul nu se raliază niciunei concepţii, căci toate sunt vulnerabile la atacurile intelectului. Există contraargumente pentru toate doctrinele. Înţeleptul nu crede în născocirile minţii limitate.

Toate teoriile şi sistemele filosofice sunt doar reflecţii ale înţelegerii noastre treptate a Realităţii (deci nu pot fi adevărate decât parţial). (Pratyabhijñā-hrdayam, text sacru al shivaismului din Kashmir, din secolul 11; în original: „The positions of all philosophical systems are stages of that [Consciousness]”⁵⁰.)

3. Poetul este împăcat şi nu are frici, căci părerile despre moarte nu pot modifica realitatea de dincolo. Detaşarea de orice credinţe nu înseamnă nici indiferenţă, nici nihilism. Poetul intuieşte că, într-un fel, vom muri; în alt fel, vom ne-muri cu toţii. Cum ne învaţă budismul, ceva supravieţuieşte, sigur, dar nu aşa cum vrea omul să creadă. Trebuie să ne obişnuim să trăim în incertitudini...

4. Taine sfinte = Poetul ştie că există o Inteligenţă Supremă imposibil de înţeles, un Dumnezeu şi alte Forţe guvernatoare ale Cosmosului. Toate aceste rămân necunoscute sărmanului om, care, însetat de Marea Cunoaştere, nu are totuşi nici mintea, nici timpul, nici soarta s-o obţină.

CONCLUZIE: Mihai Eminescu — la 26 de ani, câţi avea când a scris această poezie — era un credincios fără templu, un înţelept atemporal, un liber-cugetător conştient de limitele libertăţii cugetului.

4 decembrie 2016

* * *

Omul are dreptul de a invoca Lumina divină în rugăciunile sale. Omul este precum un cercetaș al spiritelor trimis în explorarea unui tărâm necunoscut. Cercetașul ajunge într-o zonă întunecată, de unde cere ajutor urgent fraților săi și Divinității - cere a primi Lumina și ajutorul necesar supraviețuirii în condiții decente, pentru înfăptuiri nobile și luminarea semenilor. Este complet motivat, căci are nevoie acută de Lumină. Și spiritele libere văd nevoia oamenilor de Lumină și le-o dau uneori fără a li se cere, dar este un ajutor limitat de însăși lipsa cererii conștiente. Omul care cere conștient Lumina este ajutat mult de spiritele din jurul său să O primească. De aceea rugăciunea este importantă – ca un semn din partea omului că dorește Lumina. Cerul știa dinainte că el avea nevoie de Ea, dar aștepta și cererea voluntară.

* * *

O rugăciune scurtă şi foarte eficientă: „ÎNGER, ÎNGERAŞUL MEU, CE MI TE-A DAT DUMNEZEU” Atât. O invocare. Un strigăt spre îngerul păzitor. El este aici să ne asculte, să ne vadă, să ne ajute. Asta este misiunea lui. Nu va fi o rugăciune în van.

Restul poeziei nu este prea inspirată, nu o vom folosi, chiar dacă ne sună în ureche: „eu sunt MIC... eu sunt SLAB... de RELE mă păzeşte”. Acestea sunt sugestii negative, pe care trebuie să le evităm.

Folosirea diminutivului „îngeraş” nu înseamnă că vorbim copilăreşte. Nicidecum. Folosim diminitivul pentru a ne exprima afecţiunea pentru spiritul cel mai prompt şi apropiat de noi dintre toate celelalte spirite binevoitoare. Şi pentru a sublinia calităţile sale de puritate şi sensibilitate, specifice oricărui spirit superior, care a jurat în faţa lui Dumnezeu să ne vegheze şi să ne apere întreaga viaţă.

Aceasta nu este o rugăciune de cerere, căci îngerul păzitor oricum te ajută în tot ce ceri şi îţi este folositor. Este, dacă vrei, o „rugăciune de mulţumire”, când conştientizezi marele ajutor pe care îl primeşti clipă de clipă de la trimisul Domnului.

* * *

Nu mă rog cu mintea,

Fiinţa mea întreagă

Este o rugăciune.

14 decembrie 2016

FILOSOFIE SPIRITUALĂ

FORMELE ŞI CAUZELE ILUZIEI

Capitole:

A. Iluzii obiective, exterioare, corporale

1. Ego-ul

2. Limitele corporale

3. Condiţionările sociale

B. Iluzii subiective, interioare, psihologice

1. Prostia

2. Karma individuală

3. Imaginaţia necontrolată

Studiu de caz (video): Iluzia lui Howie sau Cum îşi dau mâna karma şi imaginaţia pentru a produce o suferinţă imaginară...

C. Înşelătoriile demonice

Cititorii interesaţi de spiritualitate sunt cu siguranţă familiarizaţi cu ideea că viaţa noastră este un vis, o iluzie cosmică, că trăim în majoritatea timpului într-o stare de transă şi că ar trebui să ne trezim, să ne iluminăm. Uşor de zis, dar mai greu de priceput. În momentul înţelegerii profunde apare şi dorinţa intensă de a te elibera definitiv de păcăleală.
«Elevul care a reuşit sa înţeleagă că viaţa lui e un vis, pe care îl alimentează el însuşi cu imagini plăcute sau înspăimântătoare, se poate strădui să împiedice transformarea visului în coşmar. Se poate strădui să umple această lume relativă, creaţia lui, cu obiecte care să-i aducă bunăstarea, fericirea. [Acestea sunt] obiecte iluzorii, tablouri asemănătoare cu cele oferite de miraje, fireşte, dar eficiente, adică reale pentru visătorul făcut din aceeaşi substanţă cu ele şi care împarte cu ele acelaşi grad de existenţă iluzorie.

Sau, visătorul avertizat poate să înceteze să se mai complacă în visare. Să înceteze să-i mai imite pe aceia care dorm captivaţi de fantasmagoria pe care o contemplă şi în care joacă un rol, încăpăţânându-se a nu voi să se trezească. »

ALEXANDRA DAVID NEEL,

„Învăţăturile secrete ale budiştilor tibetani”, Cap.VII Doctrina vacuităţii

 

Iluzia cosmică (maya) poate apare astfel doar dintr-o perspectivă absolută, la care prea puţine persoane au avut acces vreodată şi pe timp limitat. În rest, viaţa noastră are o curgere relativă. Ar fi chiar o probă de inadaptare la realitate ca cineva să-şi „imagineze” că trăieşte o iluzie! Dar ar fi o atitudine serioasă dacă am înţelege că, până să devoalăm iluzia absolută, putem descoperi numeroase capcane în care fiinţa poate cădea. Sau putem sui trepte de pe care vederea spirituală devine tot mai clară şi mai vastă, depăşindu-ne tot mai mult limitele.

Vom diseca acum variatele forme sau cauze ale iluziei care ne construiesc viaţa. Deşi ele acţionează deseori în combinaţie, le putem totuşi distinge, nu doar de dragul clasificării, ci mai ales al acţiunii spirituale eficiente. Cel ce îşi recunoaşte iluziile, mai devreme sau mai târziu, va dori să se ferească de ele. Primul pas este deci luarea la cunoştinţă, iar reamintirea repetată va duce treptat la detaşarea de puterea lor.