Secţia I civilă Condiţiile răspunderii patrimoniale ale salariaţilor potrivit art. 255 Codul muncii

13. Încadrarea activităţii în grupa I de muncă a personalului care a lucrat în condiţii de risc radiologic.
Anexa I pct.17 la Ordinul comun nr.125 din 05 mai 1990, emis de Ministerul Muncii şi Ocrotirii Sociale, Ministerul Sănătăţii şi Comisia Naţională pentru Protecţia Muncii
Activitatea desfăşurată în unităţi nucleare cu risc radiologic III şi IV a fost încadrată în grupa I de muncă în vederea pensionării persoanelor care au lucrat în aceste condiţii după martie 1990, potrivit anexei I pct.17 la Ordinul comun nr.125 din 05 mai 1990, emis de Ministerul Muncii şi Ocrotirii Sociale, Ministerul Sănătăţii şi Comisia Naţională pentru Protecţia Muncii.

Riscul radiologic de grad III şi IV din unităţile nucleare în care s-a desfăşurat activitatea este suficient pentru încadrarea personalului angajat în grupa I de muncă.

(Decizia civilă nr.1114 din 23 iunie 2014)
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului A., la data de 14.09.2012, reclamantul Z. N. E. a chemat în judecată pe pârâta R. A. P. A.N. – S. D. C. N. P., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se constate că a desfăşurat activitate în grupa I de muncă în conformitate cu prevederile Ordinului CNCAN nr. 40/1990, pentru toată perioada lucrată anterior datei de 01.04.2001 şi să fie obligată pârâta să îi emită o adeverinţă potrivit modelului specific din HG nr. 257/2011.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat că a fost angajatul pârâtei, ocupând posturile de electronist, inginer şi operator reactor, toate în incinta Reactorului nuclear TRIGA, ceea ce înseamnă că şi-a desfăşurat activitatea într-un loc de muncă cu risc radiologic III şi IV, conform prevederilor Ordinului CNCAN nr.40/1990. Iar unităţile nucleare de gradul III şi IV atrag încadrarea activităţii în grupa a I-a de muncă potrivit Ordinului nr.125/1990 Anexa 1, pct.17. Or, angajatorul i-a recunoscut această grupă de muncă prin carnetul de muncă numai pentru anumite perioade, iar pentru celelalte i-a acordat grupa a II-a în baza pct.93 din Anexa 2 la Ordinul nr.50/1990, deşi a desfăşurat activitatea în aceleaşi condiţii pe toată perioada angajării.

Prin întâmpinare, pârâta a invocat excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, având în vedere disp.art.268 alin.2 C.muncii, care prevăd un termen de 3 ani de la data naşterii dreptului pentru exercitarea acţiunii. Pe fondul cauzei, pârâta a solicitat respingerea acţiunii, arătând, în esenţă, că nu poate elibera nicio adeverinţă, întrucât faptele atestate trebuie să rezulte din evidenţele sale, iar potrivit carnetului de muncă al reclamantului acesta este deja încadrat în grupe speciale de muncă, încadrare pe care salariatul nu a contestat-o până la acest moment.

La data de 28-10-2013, tribunalul a luat act de schimbarea denumirii pârâtei, ca urmare a reorganizării sale în baza OUG nr. 54/2013, în prezent numindu-se R. A.T. P. E. N..

Prin sentinţa civilă nr.381/17.03.2014 a fost admisă cererea de chemare în judecată, în sensul că s-a constatat activitatea desfăşurată de către reclamant, în perioada 25.09.1986 – 01.04.2001, ca fiind una încadrată în grupa I de muncă, în procent de 100%.

Pentru a pronunţa o astfel de soluţie, instanţa de fond a reţinut că:

Potrivit menţiunilor din carnetul său de muncă, reclamantul a fost angajatul pârâtei începând cu data de 25-09-1986 şi până la data de 25-10-2005, activitatea acestuia fiind încadrată atât în grupa a I-a de muncă, cât şi în grupa a II-a, iar după 1-04-2001 i s-au recunoscut condiţii deosebite de muncă.

Însă pentru perioada anterioară datei de 1-04-2001, reclamantul este nemulţumit de faptul că, deşi a desfăşurat activitatea în aceleaşi condiţii, angajatorul nu i-a recunoscut pentru toată perioada grupa a I-a de muncă.

În vederea clarificării acestui aspect, în cauză a fost desemnat un expert în specialitatea protecţia muncii, care a concluzionat că reclamantul a lucrat întreaga perioadă a angajării în acelaşi loc, respectiv în cadrul Secţiei a II-a reactor, unitate ce este încadrată, potrivit prevederilor Ordinului CNCAN nr.40/1990, în gradul de risc radiologic III.

Faţă de acest grad de risc, activitatea desfăşurată direct în instalaţiile întreprinderii nuclear-electrice de către reclamant trebuie încadrată, susţine expertul cauzei, în grupa a I-a de muncă în procent de 100% în temeiul art.93 din Anexa 1 la Ordinul MM nr.50/1990 şi al art.17 din Anexa 1 la Ordinul MM nr.125/1990.

Având în vedere concluziile expertizei efectuate în cauză, instanţa va constata că reclamantul a desfăşurat în perioada 25.09.1986-1.04.2001 activitate în grupa a I-a de muncă, în procent de 100%.

Într-adevăr, astfel cum arată şi expertul cauzei, la art.93 din Anexa 1 a Ordinului MM nr.50/1990, ce reglementează condiţiile de încadrare a locurilor de muncă, activităţilor şi categoriilor profesionale în grupele I şi II de muncă pentru perioada de după 18-03-1969, se regăsesc unităţile nucleare încadrate în gradul III şi IV de risc radiologic.

Aceleaşi unităţi nucleare se regăsesc şi la art.17 din Anexa 1 la Ordinul MM nr.125/1990, ordin prin care au fost precizate locurile de muncă, activităţile şi categoriile profesionale cu condiţii deosebite care se încadrează în grupele I şi II de muncă pentru perioada lucrată după 1 martie 1990.

Toate aceste prevederi legale au fost abrogate începând cu data de 1-04-2001, când a intrat în vigoare Legea nr. 19/2000, ce a prevăzut alte condiţii de încadrare în grupe superioare de muncă, reclamantul limitându-şi pretenţiile însă până la această dată.

Pentru aceste considerente, tribunalul a admis acţiunea şi a obligat pârâta, în temeiul art.40 alin.3 lit.h C.muncii, să elibereze reclamantului o adeverinţă, conform Anexei 14 la HG nr. 257/2011, cu privire la activitatea desfăşurată în grupa a I-a de muncă, în procent de 100%, în perioada 25.09.1986-1.04.2001. De asemenea, instanţa aluat act că reclamantul nu a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată efectuate în cauză.

Împotriva sentinţei a formulat recurs pârâta pentru motivul prevăzut de art.304 pct.9 Cod procedură civilă, în dezvoltarea căruia s-a arătat în esenţă că instanţa de fond a aplicat greşit dispoziţiile art.268 alin.2 din Codul muncii, atunci când a soluţionat excepţia prescripţiei extinctive.

De asemenea, la încadrarea activităţii reclamantului în grupa I de muncă, nu a respectat dispoziţiile art.2 din anexa 1 la Ordinul 50/1990, privind locurile de muncă ce se încadrează în grupa I, în sensul că sunt aplicabile numai personalului muncitor care lucrează în instalaţii tehnologice ale centralelor nucleare.

Reclamantul nu a desfăşurat activitatea în astfel de instalaţii, ci în incinta lor, fiind încadrată munca prestată în grupa a II-a.

Prin întâmpinare, reclamantul – intimat a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Prin decizia nr. 1114 din 23 iunie 2014, Curtea de Apel Piteşti, Secţia I civilă, a respins recursul ca nefondat.

Sunt supuse termenului general de prescripţie de trei ani, drepturile de creanţă cu un conţinut patrimonial care se nasc în baza raporturilor juridice de muncă potrivit dispoziţiilor art.268 din Codul muncii.

Cererea reclamantului de a se constata că activitatea pe care a desfăşurat-o în calitatea lui de salariat al pârâtei în grupa I de muncă nu are ca obiect un drept cu un conţinut patrimonial pentru exercitarea căruia să se impună manifestarea de voinţă a titularului într-un interval de timp determinat de lege sub sancţiunea prescripţiei extinctive.

Fiind un drept cu un conţinut nepatrimonial, titularul său îl poate exercita oricând, caracterul imprescriptibil având ca efect respingerea excepţiei prescripţiei extinctive în mod corect de către prima instanţă.

Recurenta a criticat soluţia instanţei de fond şi sub aspectul că munca desfăşurată de către intimat nu se putea încadra în grupa I, în procent de 100%, pentru că locul de muncă nu era prevăzut în art.2 din Anexa nr.1 la Ordinul nr.50/1990.

Potrivit pct.17 din Anexa nr.1 la Ordinul nr.125/05.05.1990, pentru precizarea locurilor de muncă, activităţilor şi categoriilor profesionale cu condiţii deosebite care se încadrează în grupele I şi II de muncă în vederea pensionării, pentru perioada lucrată după martie 1990, activitatea desfăşurată în unităţile nucleare de grad III şi IV se desfăşoară în grupa I de muncă.

Constatarea activităţii desfăşurate de către reclamantul – intimat într-o unitate nucleară încadrată în gradul III şi IV de risc radiologic era suficientă pentru a se încadra munca desfăşurată în grupa I, potrivit textului evocat din Ordinul nr.125/1990, riscul radiologic fiind criteriul determinant pentru o astfel de operaţie juridică.

Faţă de toate aceste argumente, Curtea a păstrat soluţia primei instanţe, respingând recursul ca nefondat, în baza art.312 Cod procedură civilă.

SECŢIA A II-A CIVILĂ, DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
COMERCIAL
1. Condiţiile generale privind asigurarea de răspundere civilă a transportatorului în calitate de cărăuş pentru mărfurile transportate pe cale rutieră. Obligaţiile care revin părţilor în executarea unui astfel de contract de asigurare.
Art. 969 alin. 1 din Codul civil de la 1864
Nu se confirmă astfel criticile apelantei referitoare la culpa reclamantei de a depune toate datele necesare pentru stabilirea prejudiciului, executarea unui contract de asigurare presupunând diligenţe efectuate cu bună credinţă nu doar din partea asiguratului, ci şi din partea asiguratorului care, odată ce a fost înştiinţat despre producerea evenimentului asigurat şi odată ce a cunoscut necesitatea evaluării bunurilor în vederea stabilirii daunei, este obligat să treacă la evaluare într-un timp care să nu permită deteriorarea bunurilor sau acumularea unor elemente de natură a face greu de stabilit prejudiciul.

Curtea nu a reţinut nici critica potrivit căreia plata despăgubirii nu poate fi făcută mai devreme ca asiguratul însuşi să plătească proprietarului bunurilor sau altei persoane îndreptăţite valoarea mărfurilor. Asiguratorul face plata în temeiul contractului cu asiguratul, independent de obligaţiile acestuia din urmă faţă de terţi.

Pentru cele expuse, Curtea a constatat că sentinţa tribunalului de obligare a asigurătorului la plata despăgubirilor este legală prin prisma dispoziţiilor art. 969 alin. 1 Cod civil de la 1864, aplicabil în cauză în raport de data încheierii poliţiei de asigurare şi chiar în raport de data producerii evenimentului asigurat şi a formulării cererii de chemare în judecată din speţă.
(Decizia nr. 91/A-C/16 aprilie 2014)
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Vâlcea la data de 14.01.2011, reclamanta SC CT SRL Rm.Vâlcea a chemat în judecată pe pârâta SC CA SA Sibiu, solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 30.000 euro cu titlu de despăgubiri, precum şi la plata dobânzii legale de la data producerii evenimentului asigurat şi până la data plăţii efective a despăgubirilor.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că a încheiat cu pârâta poliţa de asigurare răspundere civilă a cărăuşului pentru mărfurile transportate (nr. 0008135/2009). Suma asigurată a fost de 30.000 euro, fără franşiză. La data de 11.08.2009, a primit de la Casa de expediţii SC DR SRL, comanda de transport de marfă de la Oradea la Bucureşti – punct de descărcare BR SA. Marfa a fost încărcată în autovehiculul *** şi însoţită de avizele de expediţie emise de SC K. SRL Oradea. În timpul transportului, în data de 12.08.2009, în localitatea Pănăceni, judeţul Cluj, şoferul a pierdut controlul volanului şi a accidentat autovehiculul, marfa încărcată fiind avariată. Reclamanta a anunţat incidentul la Sucursala Cluj, care a trimis la faţa locului un reprezentant ce a efectuat fotografii atât în ziua respectivă cât şi în ziua următoare, când s-a întocmit şi un proces verbal în care reprezentantul pârâtei a menţionat că nu poate face evaluarea pagubei la faţa locului. Ulterior, la data de 07.09.2009, reclamanta a depus şi în scris avizarea de daună, fiind întocmit dosarul de daună nr. CMR0001VL9. În luna mai 2010 pârâta a comunicat reclamantei că i-a respins cererea de despăgubiri, nefiind îndeplinite condiţiile legale de acordare a despăgubirilor, pentru lipsa dovezilor referitoare la încărcarea mărfii, cuantificarea prejudiciului, achitarea despăgubirii de către asigurat către beneficiar şi lipsa informaţiilor privind marfa distrusă parţial.

Reclamanta a susţinut că refuzul pârâtei de a plăti despăgubirea ca urmare a producerii evenimentului asigurat este abuziv şi că marfa distrusă a fost fotografiată de reprezentanţii pârâtei, atât în ziua producerii accidentului, cât şi a doua zi, şi a fost depozitată şi aflată tot timpul la dispoziţia pârâtei pentru inspecţie.

S-a mai arătat că a depus la pârâtă CMR şi avizele de expediţie semnate de şofer la rubrica „date privind expediţia”, factura emisă de Casa de expediţii SC D România SRL în sarcina reclamantei cu valoarea pagubei reprezentând marfa distrusă în accident, precum şi dovezi privind plata realizată de Casa de expediţii SC D România SRL către SC K SRL pentru marfa distrusă.

Reclamanta a invocat dispoziţiile art.24 din Legea 136/1995, potrivit cărora asigurătorul e obligat, la producerea riscului asigurat, să plătească asiguratului o despăgubire precum şi dispoziţiile art.969 din Codul civil.

Prin sentinţa nr.1952/25.03.2013 Tribunalul Vâlcea - Secţia a II-a civilă a admis în parte cererea reclamantei şi a obligat-o pe pârâta SC CA SA să-i plătească suma de 23.632,74 euro, precum şi suma de 7614 lei cheltuieli de judecată.

În motivarea hotărârii tribunalul a reţinut următoarele:

Reclamanta din proces a încheiat cu pârâta o asigurare de răspundere civilă pentru mărfurile transportate, limita răspunderii fiind de 30.000 euro. În data de 12.08.2009, s-a produs un eveniment rutier, pe raza judeţului Cluj, care a produs avarierea mărfii transportate. Din declaraţiile martorilor audiaţi în cauză şi din expertiza contabilă rezultă că prejudiciul a fost de 23.632,74 euro. Acest prejudiciu a fost calculat prin raportare la art.28 din Legea 136/1995, deoarece valoarea mărfurilor transportate ce au fost avariate a depăşit suma asigurată.

S-a mai reţinut că nici pârâta nu s-a opus la plata despăgubirii, însă în limita sumei de 9692,63 euro.

S-a arătat, de asemenea, că prejudiciul a fost calculat conform art. 10.9 din Condiţii generale privind asigurarea de răspundere civilă a transportatorului şi nu cuprinde dobânzi.

La data de 05.06.2013, reclamanta SC CT SRL Rm.Vâlcea a formulat cerere de completare a sentinţei civile nr. 1952/25.03.2013, în sensul de a fi obligată pârâta şi la plata dobânzii legale începând cu data de 12.08.2009 şi până la data plăţii efective.

Prin sentinţa nr. 5034/27.06.2013 tribunalul a admis cererea formulată de reclamantă şi a dispus completarea sentinţei nr.1959/25.03.2013 în sensul obligării pârâtei SC CA SA la plata dobânzii legale începând cu data formulării cererii de chemare în judecată – 14.01.2011 – şi până la data plăţii efective a despăgubirilor.

În motivarea sentinţei s-a arătat că reclamanta a solicitat obligarea pârâtei şi la plata dobânzii legale, astfel că cererea de completare este întemeiată potrivit art. 281² Cod procedură civilă. S-a mai arătat că momentul de la care curge obligaţia pârâtei de plată a dobânzilor este acela al formulării cererii de chemare în judecată, întrucât suma reprezentând despăgubiri nu a fost exigibilă la data solicitată de reclamantă în cererea de completare dispozitiv.

Împotriva sentinţelor a formulat recurs pârâta, calificat ulterior drept apel de către Curtea de Apel Piteşti.

Prin apelul formulat împotriva sentinţei nr. 1952/25.03.2013 pârâta a solicitat casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare, cu cheltuieli de judecată, pentru următoarele motive:

- tribunalul nu a ţinut cont de faptul că, potrivit condiţiilor generale privind asigurarea de răspundere civilă a transportatorului în calitate de cărăuş pentru mărfurile transportate pe cale rutieră, condiţii ce fac parte integrantă din poliţa de asigurare CMR, reclamanta trebuia să-l anunţe pe asigurator telefonic, în maxim 24 de ore despre producerea evenimentului asigurat, ori în scris, în maxim 24 de ore de la sosirea în ţară, precizând felul bunurilor avariate, data, locul, cauzele, împrejurările producerii evenimentului asigurat, locul unde se află bunurile avariate sau distruse şi valoarea estimativă a pagubei. De asemenea, condiţiile respective impuneau asiguratului să prezintă asiguratorului documentele obligatorii în vederea instrumentării dosarului de daună şi acordării unei eventuale despăgubiri.

Reclamanta nu a respectat condiţiile menţionate, trimiţând o avizare scrisă pârâtei la data de 07.09.2009, adică la 25 de zile de la data producerii riscului asigurat, respectiv nedepunând documentele necesare instrumentării dosarului de daune. De asemenea, o parte din marfă, considerată a fi irecuperabilă, a rămas la locul accidentului fără posibilitatea de cuantificare a prejudiciului prin raportare la cantitate şi valoare, iar altă parte a fost depozitată în camionul reclamantei, fără să fi fost sigilată la încărcare, pe parcursul transportului, şi la depozitare. De altfel, din materialele recuperate a fost edificat un depozit improvizat în comuna Morăreşti, sat Vărzaru, judeţul Argeş, aflat în proprietatea soţilor B. – administratori ai societăţii reclamante.

Pe de altă parte, deşi SC K. SRL a refuzat iniţial toată marfa sub pretextul că a fost deteriorată, la 30.11.2009 a ridicat o parte din marfă reconsiderată în sensul că nu a fost avariată, în valoare de 26.877,74 lei. Ridicarea respectivei mărfi de către K. SRL s-a făcut fără permisiunea asiguratorului, de altfel întreaga marfă fiind accesibilă fără acordul asigurătorului.

- reclamanta nu a completat dosarul de daună cu documentele cerute de asigurator conform condiţiilor de asigurare CMR: proces verbal de contravenţie, contract de transport, copie comandă/cerere de transport, scrisoare de trăsură pentru transportul respectiv, documentul de plată de către asigurat către beneficiar a mărfii depreciate/distruse;

- tribunalul trebuia să permită efectuarea unei contraexpertize tehnice, având în vedere că expertul desemnat iniţial nu a ţinut cont de legislaţia specifică în asigurări, de condiţiile generale - parte integrantă a poliţei de asigurare CMR, de toate documentele existente cu privire la prejudiciu, de coeficientul de subasigurare de 0,86% aplicabil cuantumului prejudiciului;

- cheltuielile de judecată acordate de tribunal au un cuantum nejustificat de mare; astfel, tribunalul trebuia să ţină cont de statuările Curţii Europene a Drepturilor Omului din jurisprudenţa în materie (Hotărârea din 27.06.2006 pronunţată în Cauza Petre împotriva României, publicată în Monitorul Oficial nr.591/28.08.2007) şi să constate că onorariul avocaţial a fost nejustificat de mare în raport de complexitatea cauzei, de munca prestată de avocat în dosar şi de valoarea obiectului acţiunii.

Prin apelul formulat împotriva sentinţei nr. 5034/27.06.2013 pârâta, prin Sucursala Vâlcea, a solicitat casarea hotărârii şi rejudecare cauzei, în sensul respingerii cererii de completare, cu cheltuieli de judecată, pentru următoarele motive:

- pârâta nu poate fi obligată la plata dobânzilor câtă vreme şi-a respectat obligaţiile rezultate din contractul încheiat cu pârâta şi a instrumentat dosarul de daună în raport de condiţiile impuse prin respectivul contract. Culpa neacordării despăgubirilor este exclusiv a reclamantei.

- termenul la care începe să curgă dobânda este cel la care o creanţă devine certă, lichidă şi exigibilă. În speţă, acesta este momentul pronunţării sentinţei nr.1952, adică data de 25.03.2013, în raport de care putea fi individualizat cuantumul despăgubirilor ce trebuiau achitate reclamantei.

Apelanta a făcut dovada faptului că a achitat intimatei-reclamante sumele impuse prin sentinţele apelate.

Intimata-reclamantă a depus la dosar concluzii scrise prin care a invocat lipsa de interes în declararea apelului împotriva sentinţei nr.5034/2013 în condiţiile în care apelanta a efectuat deja plata dobânzii.

Curtea a constatat că respectiva excepţie nu este întemeiată, întrucât plata debitului stabilit printr-o hotărâre judecătorească executorie, deşi nedefinitivă, nu echivalează cu renunţarea la calea de atac declarată împotriva respectivei hotărâri ori cu renunţarea la dreptul de a contesta hotărârea sau cu recunoaşterea pretenţiilor părţii adverse.

Analizând sentinţele prin prisma motivelor de apel formulate, Curtea a constatat că apelurile nu sunt fondate.

Cât priveşte apelul declarat împotriva sentinţei nr.1952/25.03.2013, se reţine că, potrivit art.8 pct.4 lit.d) din Condiţiile generale privind asigurarea de răspundere civilă a transportatorului în calitate de cărăuş pentru mărfurile transportate pe cale rutieră - CMR, condiţii de asigurare care fac parte integrantă din contractul de asigurare nr.0008135/25.05.2009 încheiat între părţile cauzei de faţă, asiguratul este obligat să înştiinţeze telefonic asiguratorul în maxim 24 de ore despre producerea evenimentului asigurat, precizând felul bunurilor avariate sau distruse, data, locul, cauzele, împrejurările producerii evenimentului asigurat, locul unde se află bunurile avariate sau distruse şi valoarea estimativă a pagubei.

Evenimentul asigurat în discuţie în cauză s-a produs la data de 12.08.2009, iar în ziua respectiv, precum şi a doua zi, la locul evenimentului s-a prezentat un inspector de daune din cadrul Sucursalei Cluj a societăţii asiguratoare, care a făcut poze, respectiv a încheiat un proces verbal cu privire la situaţia constatată la faţa locului. De asemenea, la data de 17.08.2009, Sucursala Vâlcea a societăţii asiguratoare a încheiat un proces verbal de constatare a daunelor la bunuri referitor la mărfurile ce au format obiectul asigurării în discuţie în cauză. Rezultă astfel că reclamanta şi-a îndeplinit obligaţia de avizare telefonică a asiguratorului cu privire la producerea evenimentului asigurat. Referirea apelantei-pârâte la termenul de avizare înscris de 24 de ore de la sosirea în ţară nu se aplică în cauză, având în vedere că nu este în discuţie un transport în afara graniţelor ţării şi un eveniment asigurat produs în străinătate.

Aspectele de mai sus confirmă menţiunile scrise pe care reprezentantul reclamantei le-a făcut pe cererea scrisă de avizare daună depusă la data de 07.09.2009 la asigurator, potrivit cărora în ziua accidentului a sunat la Sucursala Rm.Vâlcea, cu care a încheiat poliţa de asigurare, fiind îndrumat să se adreseze Sucursalei din Cluj a asiguratorului (inspectorului B.), care a şi încheiat un proces verbal în care a stabilit că inventarierea completă a mărfii avariate urmează să se facă în Rm.Vâlcea. S-a mai menţionat că în data de 17.08.2009 inspectorul TB de la Sucursala Rm.Vâlcea a realizat o constatare faptică a daunei.

Curtea reţine astfel că reclamanta şi-a îndeplinit întocmai şi cu bună-credinţă obligaţiile contractuale, fiind îndreptăţită să primească din partea cocontractantului său o atitudine similară.

În legătură cu dovada valorii mărfurilor transportate, a valorii mărfurilor avariate şi a valorii mărfurilor refolosite, Curtea constată următoarele:

Din comanda de transport nr.20813038/11.08.2009 rezultă că reclamanta transporta marfă de la Oradea, de la furnizorul K. SRL, prin Casa de expediţii SC D. Romania SRL, cu loc de descărcare BR SA în Bucureşti.

După producerea evenimentului asigurat furnizorul SC K. SRL Oradea a primit de la reclamantă mai multe bunuri din lotul transportat în ziua de 12.08.2009, individualizate într-un proces verbal încheiat la 20.10.2009. Proprietarul mărfurilor a stornat valoarea recuperată.

De asemenea, SC D Romania SRL a plătit penalizări către proprietarul mărfurilor pentru marfa deteriorată şi, la rândul său, a emis factură reclamantei pentru respectivele daune, anunţând-o că va recupera prejudiciul prin reţinerea a 5% din valoarea tuturor facturilor emise de reclamantă către D Romania SRL, în temeiul contractului de transport nr.1514/07.05.2007 intervenit între ele, până la acoperirea integrală a datoriei.

Prin procesul verbal încheiat de inspectorul de daune a doua zi după producerea evenimentului asigurat s-a arătat că nu s-a putut stabili valoarea pagubei la faţa locului, reprezentanţii reclamantei fiind sfătuiţi să ridice materialele şi să le depoziteze, aşa încât să poată asigura condiţii de evaluare a acestora de către reprezentanţii asigurătorului. S-a arătat, de asemenea, că au fost făcut fotografii la faţa locului inclusiv după încălcarea materialelor, care nu au fost total distruse.

Reprezentanţii reclamantei s-au conformat îndrumărilor primite de la inspectorul de daune, însă apelanta-pârâtă nu a realizat evaluarea mărfurilor la locul la care acestea au fost depozitate. Ca atare, la 08.02.2010, administratorul reclamantei a învederat asigurătorului că nu mai poate păstra bunurile la locul în care au fost depozitate, întrucât proprietarul acestuia nu-i mai permite şi nici reclamanta nu mai are posibilitatea să plătească folosinţa spaţiului. Drept urmare, a solicitat încuviinţarea ridicării şi transportării mărfii distruse, cu precizarea că la locul accidentului a rămas acea parte din marfă care era foarte afectată, asupra căreia inspectorul de daună a făcut fotografii.

Apelanta-pârâtă a solicitat reclamantei prezentarea anumitor documente, iar ulterior, la 10.05.2010, a respins solicitarea de daune constatând lipsă dovadă încărcare marfă, lipsă cuantificare prejudiciu, lipsă documente din care să rezulte achitarea despăgubirii de către asigurat către beneficiar şi lipsa informaţiilor privind marfa distrusă parţial.

Din susţinerile scrise adresate de reclamantă apelantei-pârâte la 12.05.2010 şi 20.05.2010, din interogatoriul luat reclamantei de către tribunal, din procesul verbal de constatare a daunelor la bunuri încheiat la 17.08.2009 şi din declaraţiile martorilor audiaţi de tribunal rezultă că la faţa locului, în ziua accidentului, s-a prezentat un reprezentant al asiguratorului care a făcut fotografii şi a încheiat un proces verbal, respectiv rezultă că în ziua de 17.08.2009 un alt inspector al asiguratorului a constatat existenţa bunurilor avariate şi neavariate, dar nu a putut evalua marfa pentru că nu avea competenţa în raport cu valoarea acesteia. Ca atare, respectivul inspector şi-a sesizat superiorii pentru continuarea evaluării, fără să mai cunoască parcursul ulterior al dosarului.

Din procesul verbal încheiat la 03.06.2011 între părţile din cauză rezultă că bunurile depozitate au fost identificate cu privire la natură, număr şi stare, stabilindu-se care/câte dintre acestea au fost avariate şi în ce proporţie şi care/câte au putut fi recuperate. Inventarierea s-a realizat cu ocazia mutării bunurilor într-un alt loc de depozitare.

Având în vedere toate cele de mai sus, care dovedesc faptul că reclamanta s-a preocupat ca pârâta să aibă la îndemână toate argumentele de fapt şi scriptice pentru a stabili dauna şi despăgubirea de plătit, însă pârâta a amânat foarte mult timp şi nejustificat evaluarea bunurilor (deşi a fost încunoştinţată de eveniment şi a văzut prin reprezentanţii săi marfa la momentul evenimentului, putând vedea oricând şi marfa depozitată) tribunalul a dispus realizarea unei expertize judiciare.

Din concluziile acesteia, după luarea în considerare a mărfurilor recuperate de către proprietar şi a celor recuperabile, s-a concluzionat că valoarea prejudiciului încercat de reclamantă este de 23.632,74 euro, după aplicarea dispoziţiilor art.28 din Legea nr.136/1995 („În cazul în care contractul de asigurare s-a încheiat pentru o sumă asigurată, inferioară valorii bunului, despăgubirea cuvenită se reduce corespunzător raportului dintre suma prevăzută în contract şi valoarea bunului, dacă nu s-a convenit altfel prin contract.”).

Nu se confirmă astfel criticile apelantei referitoare la culpa reclamantei de a depune toate datele necesare pentru stabilirea prejudiciului, executarea unui contract de asigurare presupunând diligenţe efectuate cu bună credinţă nu doar din partea asiguratului, ci şi din partea asiguratorului care, odată ce a fost înştiinţat despre producerea evenimentului asigurat şi odată ce a cunoscut necesitatea evaluării bunurilor în vederea stabilirii daunei, este obligat să treacă la evaluare într-un timp care să nu permită deteriorarea bunurilor sau acumularea unor elemente de natură a face greu de stabilit prejudiciul.

Nu se confirmă nici susţinerea referitoare la nereţinerea coeficientului de 0,86% de către expert, acesta fiind reţinut în stabilirea prejudiciului de 23.632,74 lei, după cum rezultă din expertiză.

Curtea nu a reţinut nici critica potrivit căreia plata despăgubirii nu poate fi făcută mai devreme ca asiguratul însuşi să plătească proprietarului bunurilor sau altei persoane îndreptăţite valoarea mărfurilor. Asiguratorul face plata în temeiul contractului cu asiguratul, independent de obligaţiile acestuia din urmă faţă de terţi.

Pentru cele expuse, Curtea a constatat că sentinţa tribunalului de obligare a asigurătorului la plata despăgubirilor este legală prin prisma dispoziţiilor art.969 alin. 1 Cod civil de la 1864, aplicabil în cauză în raport de data încheierii poliţiei de asigurare şi chiar în raport de data producerii evenimentului asigurat şi a formulării cererii de chemare în judecată din speţă.

Cât priveşte cheltuielile de judecată acordate de tribunal, Curtea a constatat că acestea constau în onorariu de avocat, onorariu expert, taxă judiciară de timbru şi timbru judiciar.

Potrivit art.274 Cod procedură civilă, partea care cade în pretenţii poate fi obligată la cererea părţii adverse să plătească cheltuielile de judecată, judecătorii neputând micşora cheltuielile de timbru şi plata experţilor, dar având posibilitatea să micşoreze onorariul avocatului dacă se constată că acesta este nepotrivit de mare faţă de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat.

În speţă, onorariul avocaţial inclus în cheltuielile de judecată este în sumă de 2.480 lei. Curtea a constatat că valoarea onorariului este rezonabilă în raport de valoarea litigiului şi în raport de munca depusă de avocat în asigurarea apărării reclamantei la judecata în fond a cauzei (redactare cerere de chemare în judecată, administrare probatoriu complex, asigurare asistenţă/reprezentare), neexistând niciun motiv care să ducă la concluzia că respectivul onorariu trebuie redus.

În ce priveşte sentinţa nr.5034/27.06.2013, Curtea a constatat că apelul nu este fondat şi că în mod corect s-a decis că reclamanta are dreptul la dobândă legală. Potrivit art.43 Cod comercial, aplicabil în cauză având în vedere că raportul juridic dintre părţi s-a născut sub imperiul actului normativ respectiv şi că în discuţie este un contract caracterizat de legislaţia în vigoare la data încheierii acestuia ca fiind un contract comercial, datoriile comerciale lichide şi plătibile în bani produc dobândă de drept din ziua când devin exigibile.

În speţă, asiguratul este îndreptăţit să primească despăgubiri de la data producerii evenimentului asigurat. Cum dobânzile dispuse de tribunal sunt ulterioare acestui moment, aspect necriticat de către reclamantă într-un apel propriu, şi cum la acel moment creanţa era certă, lichidă şi exigibilă, rezultă că acestea au fost impuse în mod corect în sarcina apelantei şi că aceasta nu are niciun temei legal să critice dispoziţia tribunalului.

Pentru cele expuse, în baza art.296 şi următoarele Cod procedură civilă de la 1865, Curtea a respins apelurile pârâtei ca nefondate.

Având în vedere că intimata-reclamantă a solicitat în apel acordarea cheltuielilor de judecată, însă nu a depus dovezi în acest sens, Curtea a constatat că cererea este neîntemeiată şi, prin urmare a respins această cerere.