Secţia I civilă Stabilirea cuantumului indemnizaţiilor cenzorilor din cadrul regiilor autonome, societăţilor şi companiilor naţionale

SECŢIA I CIVILĂ
1. Stabilirea cuantumului indemnizaţiilor cenzorilor din cadrul regiilor autonome, societăţilor şi companiilor naţionale, a societăţilor comerciale la care statul sau o unitate administrativ teritorială este acţionar unic ori majoritar.
Art.161 al.3 din Legea nr.31/1990 privind societăţile comerciale, republicată

H.G. nr.1715/30.12.2008, O.U.G. nr.114/2009, O.U.G. nr.27/2010 şi O.U.G. nr.3/2011
Cenzorii sunt remuneraţi cu o sumă fixă denumită indemnizaţie al cărui cuantum este determinat prin actul constitutiv sau de către adunarea generală care i-a numit potrivit art.161 al.3 din Legea nr.31 republicată privind societăţile.

Din considerente economice şi pentru întărirea disciplinei financiare, indemnizaţia cenzorilor aflaţi în regii autonome, companii naţionale sau societăţi comerciale la care statul sau unitatea administrativ teritorială este acţionar unic ori majoritar se poate stabili şi prin acte normative, acestea de pe urmă putând modifica cuantumul indemnizaţiei determinată prin actele constitutive sau de către adunările generale care i-au numit pe cenzori.

(Decizia civilă nr.832/6.10.2014)
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Specializat Argeş, la data de 25.03.2013, reclamanţii P.I.N., O.F., P.M.C. au chemat în judecată SC Salubritate 2000 SA pentru a fi obligată la plata indemnizaţiei de 10% din salariul directorului acesteia, potrivit art.161 alin.3 din Legea nr.31/1990.

În motivarea cererii s-a arătat că reclamanţii în calitate de cenzori au dobândit pentru perioada 2009 – 2011 o indemnizaţie de 1% din remuneraţia directorului general s-au a preşedintelui consiliului de administraţie potrivit unor acte normative adoptate succesiv.

În anul 2012, nu a mai existat o reglementare legală a cuantumului indemnizaţiei, acesta urmând să se stabilească în procent de 10%, aşa după cum a apreciat şi Ministerul Finanţelor Publice, fiind incidente dispoziţiile art.161 alin.3 din Legea nr.31/1990.

Tribunalul Specializat Argeş, prin sentinţa civilă nr.182/14.02.2014, a admis cererea de chemare în judecată, în sensul că a obligat pârâta să-i plătească fiecărui reclamant suma de 4401 lei pentru anul 2012, reprezentând diferenţa netă a indemnizaţiei calculată în raport de 10% din salariul directorului.

Pentru a pronunţa o astfel de soluţie, instanţa de fond a reţinut în esenţă că reclamanţii în calitate de cenzori ai societăţii pârâte trebuia să fie remuneraţi cu o indemnizaţie fixă determinată prin actul constitutiv sau de adunarea generală.

Începând cu data de 01.01.2009, indemnizaţia a fost stabilită prin HG nr.1715/30.12.2008, într-un cuantum fix de 1% din remuneraţia directorului sau a preşedintelui consiliului de administraţie.

Ca urmare a constrângerilor bugetare, Guvernul a adoptat ordonanţe succesive pe parcursul anilor 2010 – 2011, fiind menţinut modul de calcul al indemnizaţiei de 1% din remuneraţia directorului sau a preşedintelui consiliului de administraţie.

În lipsa unor acte normative care să reglementeze indemnizaţia cenzorilor începând cu anul 2012, precum şi în lipsa prevederilor în actul constitutiv sau într-o hotărâre a adunării generale a acţionarilor, indemnizaţia trebuia să revină la nivelul anterior anului 2009.

Împotriva hotărârii a formulat apel pârâta pentru motive de nelegalitate şi netemeinicie, în dezvoltarea cărora s-a arătat că nu putea să fie apreciat cuantumul indemnizaţiei cuvenit intimaţilor în calitate de cenzori, în raport de statele de plată, aceasta urmând să se stabilească prin actul constitutiv al societăţii sau printr-o hotărâre AGA.

Prin întâmpinare, intimaţii au solicitat respingerea apelului ca nefondat.

Prin decizia nr. 832/06.10.2014, Curtea de Apel Piteşti, Secţia I civilă, a admis apelul formulat de pârâtă şi a schimbat sentinţa, în sensul că a respins cererea de chemare în judecată, ca nefondată.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:

Cenzorii au dreptul la plata unei indemnizaţii al cărui cuantum se stabileşte prin actul constitutiv al societăţii sau de către adunarea generală care i-a numit, potrivit art.161 alin.3 din Legea nr.31/1990, republicată, privind societăţile.

În lipsa unei reglementări exprese în actele constitutive ale societăţii sau în lipsa unei hotărâri adoptată în adunarea generală a acţionarilor anterior anului 2009, cenzorii au fost remuneraţi cu o indemnizaţie de 10% din remuneraţia directorului general.

Prin HG nr.1715/30.12.2008 s-a prevăzut modul de calcul al indemnizaţiei cenzorilor ca fiind de 1% din remuneraţia directorului general sau a preşedintelui consiliului de administraţie.

Acest mod de calcul a fost păstrat prin actele normative adoptate ulterior, respectiv prin OUG nr.114/2009, OUG nr.27/2010 şi OUG nr.3/2011, astfel că în toată această perioadă cenzorii au primit indemnizaţia fixă în cuantumul evocat.

Cuantumul indemnizaţiei calculat în procentul de 1% din remuneraţia directorului a fost justificat ca o măsură economică de natură să atenueze efectele crizei şi să întărească disciplina economico – financiară.

Actele normative evocate au avut o durată limitată în timp, astfel că, după 01.01.2012, intimaţii – reclamanţi au pretins plata indemnizaţiei în cuantumul anterior anului 2009.

Lipsa unei reglementări al modului de calcul al indemnizaţiei cenzorilor pentru anul 2012 nu este de natură să justifice pretenţia reclamanţilor de a se reveni la modul de calcul anterior fiindcă acest drept depinde de o reglementare cuprinsă în actele constitutive ale societăţii sau de existenţa unei hotărâri ale adunării generale a acţionarilor.

Omisiunea societăţii – apelante de a stabili cuantumul indemnizaţiei cenzorilor prin actele sale constitutive sau printr-o hotărâre a adunării generale nu le poate să le fie imputabilă cenzorilor, argument în raport de care lipsa reglementărilor trebuie să fie complinită de către instanţă prin aplicarea unor principii şi reguli generale de stabilire a cuantumului acestui drept.

Pentru a se aprecia asupra cuantumului indemnizaţiei trebuie să se ţină cont de criteriile pe care legiuitorul le-a avut în vedere, atunci când a reglementat modalitatea de calcul având ca reper procentul de 1% din indemnizaţia directorului general sau a preşedintelui consiliului de administraţie.

Acest procent de numai 1% a fost păstrat în perioada 2009 – 2011, având în vedere situaţia economică existentă, de criză, care impunea întărirea disciplinei financiare, respectiv adoptarea unor măsuri de reducere a cheltuielilor bugetare în cadrul regiilor autonome, societăţilor şi companiilor naţionale, a societăţilor comerciale la care statul sau o unitate administrativ teritorială era acţionar unic sau majoritar.

Efectele crizei economice au fost extinse şi în cursul anului 2012, potrivit actelor normative adoptate, care au avut ca scop păstrarea unor reglementări anterioare de natură să întărească disciplina economico – financiară, astfel că existenţa acestora justifică aceeaşi raţiune avută de legiuitor la data adoptării actelor normative evocate, motiv pentru care, în lipsa unei reglementări diferite trebuie să subziste aceeaşi soluţie corespunzătoare unei situaţii de fapt de necontestat.

Pentru toate aceste argumente, în baza art.480 Cod procedură civilă, a fost admis apelul în sensul că a schimbat sentinţa şi a respins cererea de chemare în judecată.

2. Inadmisibilitatea cererii de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art.509 pct.5 NCPC, când actul nou este o decizie pronunţată într-un recurs în interesul legii
Art. 509 pct.5 din Noul Cod de Procedură Civilă

Art. 514 şi următoarele din Noul Cod de Procedură Civilă

Art. 517 al.2 din Noul Cod de Procedură Civilă
Decizia pronunţată într-un recurs în interesul legii mu reprezintă un act noi în înţelesul art.509 pct.5 NCPC, fiindcă prin intermediul său instanţa supremă dezleagă cu putere obligatorie problema de drept în vederea unificării practicii judiciare.

Deciziile pronunţate în condiţiile art.514 şi următoarele din NCPC se pronunţă în interesul legii şi nu are nicio putere asupra hotărârilor judecătoreşti examinate şi nici asupra situaţiilor părţilor din acele procese.

Efectele acestor decizii se produc numai cu privire la cauzele aflate în curs de judecată de la data publicării lor în Monitorul Oficial al României.

Dacă decizie pronunţată în interesul legii ar fi considerată înscris nou în înţelesul art.509 pct.5 NCPC, hotărârea pronunţată anterior ar trebui revizuită şi în baza acesteia schimbată situaţia juridică stabilită definitiv, ceea ce presupune eludarea dispoziţiilor art.517 al.2 NCPC privitoare la limitele efectelor acestei decizii.

(Decizia civilă nr.833/6.10.2014)
Prin cererea înregistrată la data de 26.06.2014, D.R.E. a solicitat în contradictoriu cu Ministerul Justiţiei, Tribunalul Dolj şi Curtea de Apel Craiova, pronunţarea unei hotărâri prin care să fie schimbată decizia civilă nr.17/03.02.2014, pentru motivul prevăzut de art.509 pct.5 NCPC.

În motivarea cererii s-a arătat că prin decizia civilă nr.17/03.02.2014, această Curte a admis apelul Ministerului Justiţiei formulat împotriva sentinţei civile nr.1161/01.10.2013, pronunţată de Tribunalul vâlcea, în sensul că a schimbat hotărârea şi a respins cererea reclamantei de plată a dobânzilor legale, aferentă sumelor pe care pârâtul trebuia să le plătească cu titlul de drepturi salariale restante, ca nefondată.

După pronunţarea deciziei, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a soluţionat un recurs în interesul legii, prin decizia nr.2/2014, dezlegând în drept modul de interpretare şi aplicare al dispoziţiilor art.1088 din codul civil din 1864, art.1531 alin.1, alin.2 teza 1 şi art.1535 alin.1 din Codul civil din 2009, recunoscând dreptul creditorilor de a solicita daune interese moratorii sub forma dobânzii legale pentru plata eşalonată a sumelor reprezentând drepturi salariale restante, recunoscute în favoarea personalului din justiţie.

Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie reprezintă un înscris nou în înţelesul art.509 pct.5 Cod procedură civilă, care are un caracter determinant în soluţionarea cauzei.

De asemenea, hotărârea nu trebuie să îndeplinească condiţia preexistenţei deciziei care face obiectul revizuirii, fiindcă revizuienta nu putea să determine durata procedurii judiciare, la data soluţionării cauzei, recursul în interesul legii fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Prin întâmpinare, Curtea de Apel Craiova şi Tribunalul Dolj au solicitat respingerea cererii de revizuire cu motivarea că decizia pronunţată în recursul în interesul legii nu reprezintă un înscris nou în înţelesul art.509 pct.5 Cod procedură civilă.

Prin decizia nr. 832/06.10.2014, Curtea de Apel Piteşti, Secţia I civilă, a respins revizuirea formulată de revizuientă.

Pentru a hotărî astfel, Curtea a reţinut următoarele:

Revizuienta a solicitat schimbarea deciziei prin care a fost respinsă cererea de plată a dobânzilor legale aferentă drepturilor salariale restante, pentru motivul că ulterior pronunţării hotărârii, înalta curte de Casaţie şi Justiţie a dezlegat un drept, că cererea având ca obiect plata daunelor interese moratorii sub forma dobânzilor legale este admisibilă.

Potrivit art.509 pct.5 NCPC constituie motiv de revizuire a unei hotărâri pronunţate asupra fondului, înscrisul doveditor descoperit după pronunţarea hotărârii ca urmare a imposibilităţii în care s-a aflat partea interesată să îi folosească ca mijloc de probă, fie pentru refuzul părţii adverse de a-l depune în cauză, fie dintr-o altă împrejurare care exclude culpa revizuientului pentru administrarea acestei dovezi.

Din textul de lege enunţat rezultă că pentru a constitui motiv de revizuire, înscrisul trebuie să fi existat la data pronunţării hotărârii care face obiectul căii extraordinare de atac.

Decizia pronunţată în recursul în interesul legii nu a existat la data la care apelul Ministerului Justiţiei a fost soluţionat prin decizia civilă nr.17/03.02.2014.

Cu privire la această condiţie, revizuienta s-a apărat în sensul că la data soluţionării apelului, recursul în interesul legii era înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, revizuienta neputând să anticipeze durata procedurii judiciare, ceea ce exclude culpa în administrarea probei, respectiv revizuienta s-a aflat într-o situaţie mai presus de voinţa sa, pentru a invoca modul de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale evocate privind plata dobânzilor legale aferentă drepturilor salariale personalului din justiţie.

Ca urmare a caracterului său de cale de atac extraordinară, revizuirea nu se poate promova decât numai pentru motivele limitativ şi expres prevăzute de lege, neputându-se extinde la alte situaţii asemănătoare.

Pentru acest argument se apreciază că actul invocat ca motiv al revizuirii trebuia să existe la momentul pronunţării deciziei a cărei revizuire se solicită.

Existenţa unor împrejurări mai presus de voinţa părţii, care au împiedicat-o să înfăţişeze actul instanţei în vederea administrării reprezintă cea de-a doua condiţie a revizuirii, care se va analiza numai după dovada că actul exista la data pronunţării hotărârii.

Pe de altă parte, revizuienta a invocat pentru schimbarea hotărârii, o decizie pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, într-un recurs în interesul legii, având un regim special faţă de celelalte înscrisuri cu putere doveditoare.

În primul rând, că prin această decizie, instanţa supremă dezleagă cu putere obligatorie probleme de drept în vederea unificării practicii judiciare, forţa obligatorie deosebind acest gen de acte, de celelalte înscrisuri cu privire la care instanţele au competenţa să le evalueze în mod suveran.

În al doilea rând, deciziile pronunţate în condiţiile art. 514 şi următoarele din NCPC, sunt numai în interesul legii şi nu au nicio putere asupra hotărârilor judecătoreşti examinate şi nici asupra situaţiilor părţilor din acele procese, ceea ce presupune că îşi produc efecte numai cu privire la cauzele aflate în curs de judecată, de la data publicării în monitorul oficial al României, dobândind un caracter obligatoriu.

Dacă decizia pronunţată în recursul în interesul legii ar fi considerată înscris nou, în condiţiile art.509 pct.5 Cod procedură civilă, hotărârea pronunţată ar trebui revizuită şi, pe cale de consecinţă, să fie schimbată soluţia în raport cu acest act, ceea ce presupune eludarea dispoziţiilor art.517 alin.2 din NCPC, potrivit cu care decizia nu are efect asupra hotărârilor judecătoreşti care s-au pronunţat anterior dezlegării în drept dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Faţă de aceste considerente, actul invocat de către revizuientă nu îndeplineşte condiţiile la care se referă dispoziţiile art.509 pct.5 NCPC, cererea de revizuire fiind respinsă ca inadmisibilă.
3. Legitimarea procesului în cazul înlocuirii măsurii plasamentului în regim de urgenţă.
Art.70 alin.3 din Legea nr.272/2004, privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului
Modificarea împrejurărilor care au stat la baza măsurii plasamentului în regim de urgenţă dispusă faţă de minor, impune înlocuirea sau încetarea acesteia.

Măsura plasamentului în regim de urgenţă se stabileşte de către directorul direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţie a copilului căruia îi este recunoscută legitimitatea procesuală de a sesiza instanţa, în vederea revocării sau a înlocuirii potrivit art.70 alin.3 din Legea nr.272/2004, privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului.

Sesizarea instanţei de către o altă persoană decât aceea la care se referă în mod expres legiuitorul nu îndeplineşte condiţia legitimităţii procesuale.

(Decizia civilă nr. 828/06.10.2014)
Prin cererea înregistrată la data de 15 ianuarie 2014, reclamanta P.T.K. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta D.G.A.S.P.C. Vâlcea, înlocuirea măsurii de plasament a minorului M.A., născut la 26.07.2000, din Centru de Neuropsihiatrie Băbeni, cu plasamentul la asistentul maternal, respectiv la reclamantă.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că, în calitate de asistent maternal a avut în plasament minorul pe perioada cuprinsă între 2.10.2002 - 14.08.2013.

În urma sesizărilor făcute la unitatea de învăţământ s-a dispus înlocuirea măsurii de la asistent maternal la Centrul Băbeni.

A solicitat admiterea cererii întrucât a crescut minorul vreme de 11 ani, acesta fiind foarte ataşat de familia sa, iar starea de sănătate a acestuia nu justifică măsura internării.

Pârâta D.G.A.S.P.C. Vâlcea a depus întâmpinare prin care a invocat lipsa calităţii procesuale active a petentei P.T. K. şi, pe fond, respingerea acţiunii formulate ca fiind netemeinică.

Prin sentinţa civilă nr.401/14.03.2014, Tribunalul Vâlcea, Secţia I civilă, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei şi a respins cererea formulată de aceasta.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că dreptul de a sesiza instanţa pentru modificarea măsurilor de protecţie specială îl au numai părinţii sau alt reprezentant al copilului, precum şi copilul.

Reclamanta fiind angajată ca asistent maternal profesionist nu se înscrie în sfera persoanelor care pot solicita modificarea măsurilor de protecţie specială privind minorul.

Împotriva hotărârii a formulat apel reclamanta, criticând soluţia pentru motive de nelegalitate şi netemeinicie.

Prin decizia nr. 828/06.10.2014, Curtea de Apel Piteşti, Secţia I civilă, a respins, ca nefondat, apelul formulat de către reclamanta

Pentru a hotărî astfel, Curtea a reţinut următoarele:

Reclamanta a solicitat să fie înlocuită măsura de protecţie specială a plasamentului privind pe minorul M.A. cu măsura plasamentului la asistent maternal.

În situaţia în care se constată necesitatea modificării unei măsuri de protecţie socială, sesizarea instanţei de judecată se face de către D.G.A.S.P.C., în baza unui raport, potrivit art.69 alin.3 din Legea nr.272/2004, privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului.

Din textul de lege evocat rezultă că, sesizarea instanţei pentru modificarea măsurii speciale de protecţie a minorului nu se poate face de către o altă persoană decât aceia la care face referire în mod expres legiuitorul, situaţie în raport de care, în mod corect instanţa de fond a reţinut că reclamanta nu are legitimitate procesuală activă şi a respins cererea cu această menţiune.

Pentru aceste argumente, în baza art.480 Cod procedură civilă a fost respins apelul ca nefondat.
4. Procedura aplicabilă sancţionării disciplinare în cazul unui contract individual de muncă încheiat între un sportiv şi o structură sportivă.

Art. 247 alin.2 Codul muncii

Art. 252 alin.2 Codul muncii
Răspunderea disciplinară presupune o procedură finalizată printr-o decizie de sancţionare ale cărei condiţii de valabilitate sunt reglementate prin normele imperative prevăzute de art.252 alin.2 Codul muncii.

Existenţa unei reglementări de aplicare a sancţiunii disciplinare în regulamentele de ordine interioară ale structurii sportive nu exclude aplicarea normelor prevăzute de art.247 Codul muncii şi cele privind condiţiile deciziei de sancţionare având în vedere caracterul lor imperativ.
(Decizia civilă nr.835/07.10.2014)
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea, contestatoarea B.A.M., l-a chemat în judecată pe intimatul Handbal Club Municipal Baia Mare, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa, să se constate nulitatea deciziei de sancţionare şi, pe cale de consecinţă, a sancţiunii care a fost aplicată prin adresa nr. 559/23.10.2013, sancţiune constând în penalizare, în cuantum de 2500 RON şi să se dispună obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii, contestatoarea a arătat că prin adresa menţionată, în baza art.28 şi art.30 din Regulamentul de ordine interioară al clubului nr.378/19.07.2013, i-a fost aplicată sancţiunea a cărei anulare o solicită.

Decizia de sancţionare şi sancţiunea, sunt nule, întrucât nu a fost efectuată cercetarea disciplinară prealabilă, conform art.251 din Codul muncii. Decizia de sancţionare nu cuprinde elementele obligatorii menţionate de disp. art.252 Codul muncii. Nu se precizează data săvârşirii pretinselor abateri disciplinare, pentru a se putea verifica îndeplinirea condiţiilor prev. de art.252 alin.1 Codul muncii. Au fost încălcate dispoziţiile art.249 alin.1 Codul muncii, conform cu care, amenzile disciplinare sunt interzise. Pentru pretinsele abateri descrise şi sancţionate de articole distincte din ROI nr.378/2013, i-a fost aplicată o singură sancţiune, al cărei cuantum nu este prevăzut de nici unul dintre cele două articole. Nu a săvârşit nici una dintre pretinsele abateri, astfel cum sunt ele menţionate în art.28 şi art.30 din ROI.

Intimatul Handbal Club Municipal Baia Mare a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia necompetenţei generale a instanţelor judecătoreşti, iar în subsidiar, excepţia necompetenţei materiale a Secţiei I civilă a Tribunalului Vâlcea.

Pe fondul cauzei, intimatul a solicitat respingerea ca nefondată a contestaţiei, având în vedere că aceasta a săvârşit mai multe abateri disciplinare, fiindu-i aplicată sancţiunea penalizării pecuniare, conform dispoziţiilor art.2 alin.3 din Contractul nr.278/12.06.2013 şi art.28 şi 30 din ROI al HCM Baia Mare, anexă la contract, urmare a nerespectării regulamentelor clubului.

Cercetarea s-a efectuat conform ROI al HCM Baia Mare, Regulamentului disciplinar al Federaţiei Române de Handbal şi nu sunt aplicabile prevederile din Codul muncii privind cercetarea prealabilă.

Prin cererea de la fila 72 din dosar, contestatoarea şi-a completat cererea de chemare în judecată, în sensul că a invocat nulitatea deciziei de sancţionare prin prisma faptului că aceasta din urmă nu putea să aplice o altă sancţiune disciplinară, în afara celor stabilite expres de disp. art. 248 Codul muncii şi nici nu poate înscrie în Regulamentul intern alte asemenea sancţiuni, un alt regim sancţionator, decât cel prev. de art.248 Codul muncii, neputând fi stabilit conform alin.2 al articolului respectiv, decât prin statute profesionale aprobate prin lege specială.

În şedinţa publică din data de 03 aprilie 2014, instanţa a respins excepţia necompetenţei generale a instanţelor judecătoreşti şi excepţia necompetenţei materiale a Secţiei I civile a Tribunalului Vâlcea, pentru motivele menţionate în preambulul prezentei sentinţe.

Prin sentinţa civilă nr.512 din 03 aprilie 2014, Tribunalul Vâlcea a admis cererea, a constatat nulitatea deciziei de sancţionare a contestatoarei şi a sancţiunii care i-a fost aplicată acesteia prin adresa nr. 559/23.10.2013, sancţiune constând în penalizarea în cuantum de 2.500 RON, fiind obligat intimatul la plata către contestatoare a sumei de 1.500 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut următoarele:

Între părţi s-a încheiat contractul nr.278/12.06.2013, prin care contestatoarea s-a obligat să practice jocul de handbal pentru Echipa HCM Baia Mare, având drept de joc şi să respecte întocmai statutul şi regulamentele Clubului HCM Baia Mare, ale Federaţiei Române de Handbal, ale Federaţiei Internaţionale de Handbal şi ale Federaţiei Europene de Handbal. Contractul a intrat în vigoare la data de 01 iulie 2013, urmând să expire la data de 30 iunie 2016.

În ceea ce priveşte natura juridică a acestui contract, s-a avut în vedere că potrivit dispoziţiilor art.14 alin.2 lit.b din Legea nr.69/2000 a educaţiei fizice şi sportului: ,,Sportivul profesionist este cel care pentru practicarea sportului respectiv îndeplineşte următoarele condiţii: b) încheie cu o structură sportivă, în formă scrisă, un contract individual de muncă sau o convenţie civilă în condiţiile legii.”.

Aşadar, părţile puteau încheia fie un contract individual de muncă, fie o convenţie civilă, în condiţiile legii.

Având în vedere menţiunile exprese ale art.2 alin.4 din Contractul nr.278/12.04.2013, conform cărora: ,,Prezentul contract, ROI, precum şi eventualele modificări ale contractului, sunt realizate sau vor fi realizate în condiţiile respectării legislaţiei muncii şi regulamentelor sportive de ramură.”, precum şi termenii folosiţi în cuprinsul contractului, specifici raporturilor de muncă (salariu, obligaţii de serviciu etc.), instanţa apreciază că între părţi s-a încheiat un contract de muncă, iar nu o convenţie civilă, drept consecinţă, prezentul litigiu este unul de muncă.

În urma referatului nr.555/22.10.2013, întocmit de antrenorul principal al Echipei Feminine de Handbal HCM Baia Mare, prin adresa nr.559/23.10.2013, contestatoarea a fost anunţată că, din cauza lipsei de combativitate în pregătire şi jocuri amicale şi oficiale, a randamentului scăzut la antrenamente şi meciuri, precum şi a nerespectării greutăţii corporale, va fi sancţionată conform art.28 şi art.30 din Regulamentul de Ordine Interioară a Clubului nr.378/19.07.2013, cu suma de 2.500 lei.

Faţă de natura juridică a raporturilor dintre părţi, instanţa a apreciat că sancţiunea disciplinară aplicabilă contestatorului este nelegală, pentru mai multe considerente.

În primul rând, potrivit disp. art.252 alin.1 din Legea nr.53/2003 Codul muncii, angajatorul care dispune aplicarea unei sancţiuni disciplinare, trebuie să emită o decizie în formă scrisă, nefiind suficientă emiterea unei simple adrese către angajat, aşa cum a procedat intimatul.

În al doilea rând, potrivit dispoziţiilor art.252 alin.2 din Codul muncii: ,,Sub sancţiunea nulităţii absolute, în decizie se cuprind în mod obligatoriu: a) descrierea faptei care constituie abatere disciplinară; b) precizarea prevederilor din statutul de personal, regulamentul intern, contractul individual de muncă sau contractul colectiv de muncă aplicabil care au fost încălcate de salariat;c) motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de salariat în timpul cercetării disciplinare prealabile sau motivele pentru care, în condiţiile prevăzute la art.251 alin.(3), nu a fost efectuată cercetarea;d) temeiul de drept în baza căruia sancţiunea disciplinară se aplică;e) termenul în care sancţiunea poate fi contestată şi f) instanţa competentă la care sancţiunea poate fi contestată.”.

Intimatul nu numai că nu a respectat aceste dispoziţii, dar nici măcar nu a emis decizie de sancţionare, în care să cuprindă menţiunile obligatorii prevăzute de lege.

Nici măcar în adresa nr.559/23.10.2013, nu s-a menţionat când au fost săvârşite pretinsele abateri disciplinare de către contestatoare, pentru a se putea verifica dacă sancţiunea a fost aplicată cu respectarea termenelor prev. de art.252 alin.1 din Codul muncii, respectiv de 30 de zile calendaristice de la data luării la cunoştinţă despre săvârşirea abaterii disciplinare, dar nu mai târziu de 6 luni de la data săvârşirii faptei.

Sancţiunea a fost aplicată cu încălcarea dispoziţiile art.251 alin.1 din Legea nr.53/2003 Codul muncii, conform cărora: ,,Sub sancţiunea nulităţii absolute, nici o măsură, cu excepţia celei prevăzute la art.248 alin.1 lit.a, nu poate fi dispusă mai înainte de efectuarea unei cercetări disciplinare prealabile.”. Intimatul nu a efectuat procedura disciplinară prealabilă obligatorie şi nici nu a pretins că ar fi efectuat-o, apreciind în mod greşit, că raportul juridic dintre părţi, nu este guvernat de principiile dreptului muncii.

În fine, sancţiunea aplicată contestatoarei, nu este dintre cele prev. de art.248 alin 1 din Legea nr.53/2003 - Codul muncii şi nu este nici prevăzută în statute profesionale aprobate prin lege specială, aşa cum stabilesc disp. art.148 alin.2 din Legea nr.53/2003- Codul muncii, încălcându-se totodată şi prevederile art.249 alin.1 din acelaşi act normativ, potrivit cărora: ,,Amenzile disciplinare sunt interzise.”.

Având în vedere aceste motive, precum şi dispoziţiile art.78-80 din Legea nr.53/2003- Codul muncii, instanţa a apreciat cererea contestatoarei ca fiind întemeiată.

Împotriva sentinţei a formulat apel, în termen legal, intimatul Handbal Club Municipal Baia Mare, criticile de nelegalitate şi netemeinicie fiind următoarele:

- În mod greşit a fost respinsă excepţia necompetenţei generale a instanţelor judecătoreşti, excepţii de ordine publică.

Argumentând critica, apelantul arată că natura convenţiei încheiate între părţi nu este cea a unui contract individual de muncă, ci a unui contract civil de prestări de servicii reglementat de art.14, alin.2, lit.b, din Legea nr.69/2000.

Prin acest contract, contestatoarea s-a obligat să presteze în favoarea H.C.M. Baia Mare servicii sportive, respectiv să practice jocul de handbal, fiind stabilite obligaţiile părţilor, durata convenţiei şi modalitatea de plată pentru serviciile prestate.

Salariul net convenit prin contract reprezintă contravaloarea serviciilor prestate, definită impropriu „salariu” atât timp cât între părţi nu au fost stabilite raporturi de muncă.

Potrivit clauzelor părţile nu au fost denumite angajator şi angajat, ci jucător şi club, adică prestator de servicii şi beneficiar, iar întreg conţinutul nu este cel al unui contract de muncă potrivit art.17 din Codul muncii.

Ca urmare, se susţine, competenţa soluţionării cererii revine organului cu activitate jurisdicţională, Federaţia Română de Handbal, structură sportivă, care potrivit art.37 alin.1 lit.e şi art.46 şi următoarele din Legea nr.69/2000, exercită puterea disciplinară, nu instanţelor de judecată.

- În subsidiar este considerată întemeiată excepţia necompetenţei materiale a Secţiei I Civilă a Tribunalului Vâlcea, litigiul fiind de natură civilă, pentru aceleaşi argumente. Partea arată că litigiul nu este un contract de muncă în sensul dispoziţiilor art.266 din Codul muncii, contractul dintre părţi nu a fost înregistrat la I.T.M.

- Pe fond, se impune, în opinia apelantului, respingerea ca nefondată a contestaţiei.

Drepturile şi obligațiile sportivului profesionist sunt cele prevăzute în statutele şi în regulamentele federațiilor sportive naţionale, precum şi în contractele sau convenţiile încheiate între părţi.

Conform art.248 alin.2 din Codul muncii, în cazul în care prin statute profesionale aprobate prin lege specială se stabileşte un alt regim sancţionator, va fi aplicat acesta. Ca urmare, subliniază apelantul, contestatoarea are obligaţia de a respecta atât regulamentul de ordine interioară, cât şi regulamentele federaţiilor naţionale inclusiv regulamentul disciplinar.

Constatând incidenţa prevederilor art.28 şi 30 din ROI, apelantul – intimat arată că a aplicat contestatoarei sancţiunea penalizării pecuniare. Această sancţiune este prevăzută de art.14 pct.14.2 lit.b şi art.15 pct.15.2 din Regulamentul disciplinar al Federaţiei Române de Handbal.

Rezultă că s-a urmat procedura specială, că nu era necesară respectarea procedurii prevăzute de art.247 şi următoarele din Codul muncii, sancţiunea disciplinară aplicată contestatoarei având ca suport regulamentele interne ale federaţiei de handbal.

Fiind sesizată de antrenorii echipei prin referatul nr.555/22.10.2013, apelanta intimată a cercetat abaterile comise, ce au fost confirmate de fişele de analiză statistică de joc, fişele individuale cu privire la activitatea sportivă, fişa medicală a sportivei. Din aceste acte a rezultat lipsa de combativitate în pregătire şi jocuri amicale şi oficiale.

Concluzionând, partea arată că sancţiunea penalizării pecuniare este legal aplicată în raport de dispoziţiile art.2 alin.3 din Contractul nr.278/12.06.2013 şi art.28 şi 30 din R.O.I. al H.C.M. Baia Mare, anexă la contract, ca urmare a nerespectării regulamentului clubului, obligaţie ce îi revenea conform art.2 alin.2 din contract.

Prin întâmpinarea depusă la dosar în termen legal, intimata – contestatoare B.A.M. a formulat următoarele apărări:

Contractul încheiat între părţi este evident unul de dreptul muncii, permis în virtutea dispoziţiilor art.14, alin.2, lit.b, teza I din Legea nr.69/2000.

Art.2 alin.4 din contract, statuează că acestuia îi sunt aplicabile regulile „legislaţiei muncii” şi celelalte clauze vizează dreptul muncii.

Astfel, art.3 lit.c vorbeşte despre concedierea fără preaviz a jucătoarei, art.5, alin.1, lit.a stabileşte dreptul contestatoarei la un salariu lunar net, iar la alin.4 reglementează şi contribuţia de asigurări sociale şi obligaţiile către bugetul de stat ce revin clubului, alin.5 făcând din nou referire la noţiunea de salariu lunar.

Art.6 alin.2 reglementează dreptul intimatei-reclamante la „o asigurare pentru boală profesională, incapacitate de muncă, deces survenit în timpul obligaţiilor de serviciu”.

Mai arată intimata-contestatoare că art.37 alin.1 şi art.46 şi următoarele din Legea nr.69/2000 nu reglementează o jurisdicţie paralelă cu cea a instanţelor judecătoreşti, ci numai posibilitatea federaţiilor sportive naţionale de a aplica sancţiuni disciplinare pentru faptele prevăzute expres în textele respective.

Chiar contractul dintre părţi prevede expres că litigiile dintre acestea vor fi soluţionate de instanţele de judecată şi, întrucât raporturile juridice în discuţie sunt unele de dreptul muncii, competenţa generală, materială şi teritorială a judecării cauzei în primă instanţă a aparţinut Tribunalului Vâlcea.

În răspunsul la întâmpinare depus la dosar, în termen legal, apelanta-intimată a solicitat ca în temeiul art.406 alin.5 Cod procedură civilă, să fie anulată sentinţa ca urmare a renunţării contestatoarei la judecată, poziţie procesuală exprimată prin acordul de reziliere nr.431/24.06.2014.

A precizat că ulterior declarării apelului, părţile au încheiat un acord de reziliere a contractului de jucător înregistrat sub nr.431/24.06.2014. Prin acest acord s-a stabilit că sportiva nu are nicio pretenţie faţă de club, iar clubul nu are debite restante faţă de sportivă.

Întrucât înscrisul nu are forma cerută de art.406 alin.5 Cod procedură civilă, dar voinţa părţilor a vizat implicit acest litigiu, apelanta a solicitat ca intimata –contestatoare să-şi precizeze expres poziţia procesuală în modalităţile prevăzute de art.406 alin.1 Cod procedură civilă.

A solicitat totodată, respingerea apărărilor formulate prin întâmpinare, căci au fost reiterate considerentele instanţei de fond.

A anexat răspunsului la întâmpinare copia acordului de reziliere a contractului de jucătoare nr.431/24.06.2014.

Prin decizia nr. 835/07.10.2014, Curtea de Apel Piteşti, Secţia I civilă, a respins, ca nefondat, apelul, declarat de apelantul-intimat Handbal Club Municipal Baia Mare.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:

A fost stabilită corect natura contractului încheiat între părţi.

Raporturile juridice de muncă se caracterizează prin subordonare a celui care prestează munca faţă de cel în folosul căruia este desfăşurată activitatea.

Subordonarea nu se limitează la stabilirea unei durate de lucru, a duratei în care salariatul este la dispoziţia angajatorului, aşa cum s-a convenit şi în cazul de faţă ca jucătoarea să fie la dispoziţia clubului timp de 8 ore pe zi/pentru antrenamente, meciuri, pregătire teoretică, masă, şedinţe, refacere după efort, toate acestea 6 zile pe săptămână. Nu se reduce la prestarea muncii în mod continuu.

Subordonarea implică încadrarea în colectivul de muncă al angajatorului, într-o anumită structură organizatorică.

Prin art.2 şi 4 contestatoarea s-a obligat să practice jocul de handbal pentru echipa HCM Baia Mare, să se supună statului şi regulamentelor clubului, regulamentul de ordine interioare, să participe la toate jocurile, cantonamentele şi antrenamentele echipei, la acţiunile comune organizate de club, la manifestările publice la care este invitată împreună cu delegaţia clubului, să se prezinte în caz de îmbolnăvire sau de accidentare păentru tratament la medicul clubului, să aibă atitudine sportivă faţă de paticipanţii la activităţi.

Prin urmare, nu este un contract civil în baza căruia cel care se obligă să desfăşoare activitate în folosul altuta îşi organizează singur munca, fără a se încadra într-un colectiv.

Salariul convenit ca plată a muncii prestate în mod repetat, lunar, cu toate contribuţiile aferente la bigetul de stat, asumarea de către club a obligaţiei de asigurare a jucătoarei pentru boală profesională şi pentru incapacitate de muncă survenite în timpul executării obligaţiilor de serviciu, precum şi stabilirea ca reglementare aplicabilă contractului a legislaţiei muncii sunt suficiente elemente care demonstrează că între părţi a fost încheiat un contract individual de muncă.

În aceste condiţii, s-a apreciat corect că litigiul este de competenţa instanţelor judecătoreşti conform art.269 alin.(1) din Codul muncii, respectiv de competenţa tribunalului potrivit art.208 din Legea dialogului social nr.62/2011.

Confirmând natura raporturilor juridice dintre părţi ca fiind aceea de raporturi de muncă, de subordonare, clubul, în calitate de angajator, a sancţionat pe contestatoare, în calitate de salariată, pentru lipsă de combativitate în pregătire şi în jocuri, pentru randament scăzut la antrenamente şi meciuri şi pentru nerespectarea greutăţii corporale, cu sancţiunea disciplinară a penalizării cu 2.500 lei.

Aplicarea unei sancţiuni disciplinare presupune parcurgerea unei proceduri care se finalizează cu întocmirea unei decizii de sancţionare, supuse anumitor condiţii de formă, prevăzute de Codul muncii sub sancţiunea nulităţii.

Dispoziţiile art.247 şi următoarele din Codul muncii, stabilind condiţiile şi procedura în care angajatorul dispune unilateral sancţionarea eventualelor abateri disciplinare sunt imperative, prin urmare nu pot fi înlăturate de alte norme stabilite în regulamente, căci sunt necesare pentru asigurarea stabilităţii raporturilor de muncă, pentru protecţia salariaţilor faţă de eventualele măsuri abuzive ale angajatorului.

Nerespectarea condiţiilor de formă ale deciziei de sancţionare constând în efectuarea menţiunilor obligatorii enumerate în art.252 alin.2 din cod atrage sancţiunea nulităţii actului de aplicare a sancţiunii amenzii disciplinare, căci lipsa menţiunilor împiedică examinarea celorlalte condiţii de legalitate a măsurii privind actul în care poate fi prevăzută obligaţia încălcată de salariat sau sancţiunea disciplinară. De aceea argumentele apelantei legate de aceste aspecte sunt lipsite de relevanţă.

Faţă de cele reţinute, în temeiul art.480 Cod proecdură civilă, apelul a fost respins ca nefondat.